Secretul Helenei de Lucinda Riley, Editura Litera, Colecția Blue Moon – recenzie

33

Secretul Helenei de Lucinda Riley – recenzie

Secretul Helenei 

(The Olive Tree – 2016) 

Lucinda Riley

Editura Litera

Colecția Blue Moon

N.pagini: 462

Traducere din limba engleză şi note: ADINA și GABRIEL RAȚIU
Lucinda Riley s-a născut în Irlanda și, după o carieră timpurie ca actriță de film, teatru și televiziune, a scris prima carte la vârsta de 24 de ani. Cărțile ei au fost traduse în peste 30 de limbi și s-au vândut în peste 13 milioane de exemplare.
Printre bestsellerurile Lucindei Riley se numără Secretul orhideei (Hothouse Flower), The Girl on the Cliff, The Light Behind the Window, The Midnight Rose, The Italian Girl, The Angel Tree, Secretul Helenei (The Olive Tree) și The Love Letter.
Lucinda lucrează în prezent la seria The Seven Sisters, care urmărește povestea unor surori adoptate și se bazează alegoric pe mitologia vestitei constelații. Primele patru volume, The Seven Sisters, The Storm Sister, The Shadow Sister și The Pearl Sister au fost bestselleruri, ocupând locul 1 în topurile din Europa. Volumul al cincilea, The Moon Sister, va apărea în 2018. O companie de producție de la Hollywood s-a arătat interesată de achiziționarea drepturilor pentru un serial TV de mai multe sezoane.
Au trecut douăzeci și patru de ani de când tânăra Helena a petrecut o vacanță magică în Cipru, unde s-a îndrăgostit pentru prima dată. Când nașul ei îi lasă moștenire o casă veche, numită Pandora, ea se întoarce acolo ca să petreacă vara împreună cu familia. Însă de îndată ce Helena ajunge la Pandora, descoperă că frumusețea idilică a casei ascunde o mulțime de secrete pe care le-a păstrat față de William, soțul ei, și față de Alex, fiul ei.
La vârsta de treisprezece ani, Alex este sfâșiat între protejarea mamei sale și propriile dileme adolescentine. Și, de asemenea, disperat să afle adevărul despre tatăl său biologic.
Când, din întâmplare, Helena își întâlnește dragostea din adolescență, se declanșează un lanț de evenimente care amenință să-i aducă față în față trecutul și prezentul. Iar Helena și Alex știu că viața lor nu va mai fi la fel odată ce secretele Pandorei au fost dezvăluite…
Un roman sclipitor, plin de strălucire și romantism.” – Daily Mail
O poveste extraordinară, plină de atmosferă.” – Bookbag
Minunată! Imposibil de lăsat din mână!” – Tracy Rees
O povestitoare absolut fantastică… Un regal literar.” – Katherine Webb
Secretul Helenei este o carte foarte bine scrisă, cu o intrigă interesantă, condimentată cu puțin mister și suspans. Este o carte despre decizii, greșeli, regrete și iertare, dar mai ales despre speranță și iubire.
În carte avem de-a face cu mai multe povești de viață împletite. Autoarea se dovedește o fină cunoscătoare a psihologiei umane, creând mai multe personaje veridice, fiecare cu un caracter aparte.
Cartea începe cu un prolog, a cărui acțiune se petrece în anul 2016. Alex, un tânăr înalt, bine făcut, se întoarce la Pandora, o casă încărcată de mistere, după zece ani de la precedenta lui vizită. În acea vară fatidică a anului 2006, o încrengătură de evenimente a scos la iveală mai multe secrete, care au zdruncinat din temelii atât viața lui cât și a multor altora. Ecourile acelor întâmplări mai răzbăteau încă și acum, iar consecințele lor se resimțeau încă, ca mici cutremure ce produceau efecte…
Frământat de incertitudini, Alex își redescoperă jurnalul scris atunci și începe să-și depene amintirile, văzute acum din cu totul altă perspectivă.
În continuare, acțiunea se mută în anul 2006, alternând capitolele scrise la persoana întâi, conform notițelor din jurnalul lui Alex, cu capitolele scrise la persoana a treia.
În acea vară a anului 2006, Helena, mama lui Alex, moștenise de la nașul ei o casă, Pandora, în insula Cipru și decisese să petreacă vacanța acolo împreună cu familia lor și un grup de prieteni.
Alex, în vârstă de treisprezece ani pe atunci, era un adolescent blond, scund și supraponderal, însă cu un intelect mult peste medie, motiv pentru care și fusese acceptat la o școală prestigioasă. Perspectiva începerii școlii nu-l încânta peste măsură, întrucât aceasta presupunea că va locui la un internat, alături de alți adolescenți care, mai mult ca sigur, îl vor șicana pentru fizicul lui.
Nici în familie Alex nu se simțea în largul lui. Mama lui se căsătorise cu William, tatăl lui vitreg, pe când el avea trei ani și avuseseră între timp doi copii – Immy, o fetiță în vârstă de șase ani și Fred, un băiețel în vârstă de trei ani. Cine era tatăl lui Alex era un mare mister, Helena nemărturisind nimănui acest lucru, motiv pentru care Alex construise tot felul de scenarii în mintea lui privind identitatea acestuia.
Helena petrecuse o vacanță în acea casă din insula Cipru în urmă cu douăzeci și patru de ani, pe când ea avea doar cincisprezece ani, vacanță care lăsase o puternică amprentă asupra destinului ei. Alex spera să găsească acolo indicii care să-l ajute să descopere tainele din trecutul Helenei, mai ales cine era tatăl lui.
Pentru a pregăti casa în vederea primirii oaspeților, Helena a plecat înainte, împreună cu Alex și Immy.
Priveliștea care i-a întâmpinat îți tăia răsuflarea, peisajele sălbatice și pitorescul locurilor creând un farmec aparte.
”- Drăguță priveliște, adăugă el, rezemându-se de balustrada de lângă ea.
– E superbă, nu? zâmbi ea, bucuroasă că și fiului său îi place.
– Acolo unde se văd luminițele alea e coasta?
– Da. Mâine dimineață, o să vezi și marea. Și livezile de măslini și podgoriile care coboară în vale, printre munți. În grădina de-acolo, e un măslin splendid, despre care se spune că ar avea peste patru sute de ani.”
Aș vrea să remarc și coperta deosebit de inspirată, care te transpune parcă în atmosfera încântătoare a acelor locuri.
La scurt timp după ce au ajuns acolo, la casa lor și-a făcut apariția Alexis, un cipriot extrem de chipeș, brunet cu ochii albaștri, care și-a oferit imediat ajutorul la renovarea casei, sorbind-o din ochi cu adorație pe Helena – o femeie superbă, blondă, cu un corp de zeiță. Era evident că Helena și Alexis avuseseră o idilă în urmă cu douăzeci și patru de ani, dar ea se terminase oare atunci? Alex nu știa ce să mai creadă, cu atât mai mult cu cât primise două răspunsuri contradictorii. Mama lui afirmase că nu îl mai văzuse pe Alexis de atunci, dar acesta îi spusese lui Alex că o mai reîntâlnise o dată pe Helena. Era oare posibil ca Alexis să fie tatăl lui Alex? Coincidența de nume întărea și ea această idee. Însă, dacă așa era, de ce nu încercase să mai ia legătura cu ei de atâta timp?
Tulburat și confuz, Alex respinge instinctiv ideea ca Alexis să fie tatăl lui, dorindu-și ca William, tatăl lui vitreg, să ajungă mai repede.
”Ce ironie! Abia așteptam să petrec un timp cu ea, fără tata, care mă face mereu să mă simt în plus, iar acum, la nici douăzeci și patru de ore distanță, regret că nu e și el aici.”
Pe lângă William și Fred, care urmau să ajungă în curând, mai mulți oaspeți erau așteptați să apară – Sacha, cel mai bun prieten al lui William, împreună cu soția lui, Jules, și cei doi copii ai lor, Rupes și Viola; Sadie, prietena cea mai bună a Helenei și, o surpriză de ultim moment, Chloë, fiica din prima căsătorie a lui William, o adolescentă temperamentală în vârstă de cincisprezece ani.
În scurt timp, casa s-a umplut de persoane și, odată cu interacțiunea dintre acestea, au început să apară și primele tensiuni.
Alex și Rupes, care se antipatizau încă din copilărie, s-au îndrăgostit amândoi nebunește de Chloë și au început să se lupte pentru atenția acesteia. Rupes era doar cu patru luni mai mare ca Alex, însă se dezvoltase mult fizic și dovedea un talent deosebit la sport, compensând astfel rezultatele mai slabe de la învățătură. Când doi se ceartă, al treilea câștigă, iar Chloë se simțea atrasă de Michel, fiul lui Alexis, un tânăr în vârstă de optsprezece ani, cu un corp sculptural.
Sacha nu și-a făcut apariția odată cu familia lui, ci la câteva zile după aceea, beat și deprimat, mărturisindu-i lui William că dăduse faliment și urma să piardă toată averea, inclusiv reședința somptuoasă în care locuia împreună cu familia, pe care o primise moștenire de la părinți.
William sesizase modul în care Alexis o privea pe Helena, colții geloziei mușcând adânc din el, iar bănuiala că era încornorat îl făcuse să devină nervos și irațional.
O presimțire sumbră pusese stăpânire pe sufletul Helenei, care se temea că echilibrul fragil pe care îl apăra de atâta timp avea să fie spulberat în curând…
Într-adevăr, sosirea neașteptată a lui Fabio, fostul partener de balet al Helenei avea să provoace, fără voia acestuia, mai multe evenimente dramatice.
Întocmai ca în antichitate, când deschiderea cutiei Pandorei a eliberat toate relele care au umplut lumea, tot așa dezvăluirea secretelor Helenei a declanșat, ca într-un joc de domino, un șir întreg de evenimente cu consecințe imprevizibile pentru viața mai multor persoane…
Pentru Alex, aflarea identității tatălui lui a reprezentat un adevărat șoc, secătuindu-l emoțional și lăsându-l fără un gând coerent…
”Nu
am
nimic
de
spus”
Willliam, deși își iubea nebunește soția, a fost atât de rănit sufletește că ea îl mințise atât de mult timp, încât a refuzat în primă instanță să-i mai acorde o nouă șansă.
”- Scuză-mă, spuse el și întinse o mână, parcă dorind să o țină la distanță de el. Nu pot. Trebuie să plec imediat.”
Mi-a plăcut de Helena, care, departe de a-l acuza pe Fabio pentru dezvăluirea involuntară a secretului ei, și-a asumat toate consecințele faptelor ei. Trăind ani de zile cu sabia deasupra capului, eliberarea de minciună a însemnat aproape o ușurare sufletească.
”- Belle, Bella, îmi pare nespus de rău. E numai vina mea.
– Nu încerca să mă menajezi, Fabio, că mă faci să plâng. Nu e vina ta. E sută la sută a mea.”
După primul moment de șoc, rațiunea a revenit, iar sentimentele de iubire au început să se strecoare la loc în sufletul lui Alex și al lui William.
Este ușor să te erijezi în judecător și să emiți sentințe despre ce e bine sau ce e rău, când ești complet detașat. Până la urmă, nimeni nu știe ce ar face într-o atare situație decât când este pus cu adevărat în acea situație…
Alex a realizat că mama lui era și ea un simplu om, care făcuse greșeli și luase decizii mai bune sau mai puțin bune, așa cum îi dictase conștiința în conjunctura respectivă. Coborând-o de pe piedestalul pe care o urcase până atunci, Alex a privit-o într-o cu totul altă lumină, înțelegând dimensiunea frământărilor și sacrificiilor ei. În fond, pentru a-l aduce pe lume pe Alex, Helena renunțase la o carieră strălucită ca balerină și la o posibilă idilă cu un prinț adevărat…
”Mă gândesc din nou la ce mi-a povestit.
Și reflectez la faptul că a renunțat la o carieră strălucită pe scenă doar ca să mă păstreze pe mine…
Și iar mă umflă plânsul. De mila ei.”
Mai mult, alergând după o himeră, visând la tot felul de posibilități spectaculoase privind identitatea tatălui lui biologic, Alex nu sesizase că William îi fusese alături în toate momentele importante din viața lui, el fiind de fapt adevăratul lui tată…
”- Mai ții minte când am căzut de pe tobogan direct în cap și m-ai dus de urgență la spital? întrebă Alex, arătând spre fundul grădinii.
– Normal că mai țin minte. Maică-ta era însărcinată cu Immy. Mi-a fost teamă să nu intre în travaliu dacă vede în ce hal sângerezi.
– Și când m-ai învățat să merg pe bicicletă? M-ai dus până la terenul de tenis și ai alergat după mine, gâfâind ca o locomotivă, și abia după aceea mi-ai dat drumul să pedalez singur.
– Îmi amintesc, zise William.
– Iar atunci când m-am supărat că nu m-au selectat în echipa mare de rugby, mai știi că mi-ai zis că nici pe tine nu te-au ales în echipa de crichet a școlii și că ai suferit la fel ca mine, dar ai reușit să intri anul următor?
– Da, confirmă William.
– Tată?
– Da?
– Vezi tu… ideea e, zise Alex și îl strânse pe William de mână, că tu ești tatăl meu.”
Revelația lui a declanșat-o după sine și pe cea a lui William care a realizat că, mânat de un orgoliu stupid, risca să piardă persoana pe care o iubea cel mai mult, precum și șansa lui la fericire…
”- Trebuie să-ți mărturisesc, Helena, că ai… avem un fiu senzațional. El… Alex, m-a readus pe drumul cel bun. Către tine.
– Serios?
– Da. Și…, zise William, cu vocea înăbușită, nu vreau să mai plec niciodată. Te iubesc!
– Și eu te iubesc, dragul meu! Te iubesc enorm, crede-mă.”
Prin jocul destinului, și viețile tuturor celorlalți aflați în casa Pandora în acea vară au luat un curs neașteptat, nu foarte benefic pentru toată lumea…
Sfârșitul cărții readuce acțiunea în anul 2016, reunind, în casa Pandora, majoritatea celor prezenți în urmă cu zece ani, oferindu-ne informații despre evoluția acestora în deceniul care trecuse, surprinzându-ne cu câteva întorsături spectaculoase de situație, precum și cu un cuplu inedit.
”O sărut și simt că îmi răspunde cu aceeași pasiune. Pe măsură ce muzica se întețește, sunt tot mai convins că dansul vieții noastre abia acum începe.
Așa e scris să fie.”
Vă recomand această carte caldă și romantică, dulce-amăruie, cu multe lecții de viață și un mesaj pozitiv la final!

Fragment din roman:

Alex
„Pandora“, Cipru
19 iulie 2016

Casa îmi apare în față în timp ce fac slalom, la volanul mașinii, printre gropile periculoase din șosea – de zece ani nu se repară și se adâncesc. Mai înaintez puțin, apoi trag pe dreapta și mă uit la Pandora, gândindu‑mă că nu este prea atrăgătoare, complet diferită de fotografiile lucioase ale caselor de vacanță pe care le vezi pe website‑urile agențiilor de lux. Cel puțin privită din spate, pare mai degrabă solidă, echilibrată și aproape austeră, exact cum mi l‑am închipuit mereu pe fostul său locatar. Clădită dintr‑o piatră cenușie de prin părțile locului și pătrățoasă precum construcțiile din piese Lego pe care le făceam în copilărie, casa se înalță din terenul calcaros și arid, acoperit cât vezi cu ochii de viță‑de‑vie înmugurită. Încerc să compar imaginea reală cu aceea din mintea mea – făcută și pusă la păstrare acum zece veri – și ajung la concluzia că memoria nu m‑a înșelat.
După ce parchez mașina, ocolesc zidurile masive până în fața casei și urc pe terasa ce conferă banalei Pandora o aură realmente spectaculoasă. Traversez terasa și mă îndrept către balustrada de piatră din capătul ei, amplasată exact în locul în care terenul începe să coboare ușor: un peisaj îmbrăcat în mai multe podgorii, casa ciudată cu pereții văruiți în alb și pâlcuri de măslini. În depărtare, se zărește linia strălucitoare de peruzea care separă pământul de cer.
Observ că soarele îmi oferă un apus de excepție, strecurându‑și razele galbene prin albastrul cerului și transformându‑l în arămiu. Este o descoperire surprinzătoare, căci, după știința mea, dacă amesteci galben cu albastru, obții verde. Mă uit în partea dreaptă, la grădina de sub terasă. Arbuștii de pe margine, pe care mama îi plantase cu atâta grijă acum zece ani, nu au fost îngrijiți, astfel că, lipsiți de afecțiune și apă, au sfârșit prin a fi înghițiți de pământul sterp și de buruienile urâte și țepoase, de un soi necunoscut.
Totuși, în mijlocul grădinii, cu un capăt al hamacului în care stătea mama încă legat de el – sforile jerpelite atârnând ca niște spaghete încâlcite –, se ridică măslinul. Îl poreclisem „Bătrânelul“, bazându‑mă pe poveștile adulților din jurul meu. Privindu‑l acum, când totul împrejur a murit și a putrezit, îmi pare mai voinic și mai maiestuos, probabil furând din vigoarea vecinilor săi vegetali, hotărât, în decursul atâtor secole, să supraviețuiască.
E superb, o victorie metaforică împotriva calamităților, iar fiecare milimetru al trunchiului său noduros stă mărturie pentru lupta pe care o duce.
Stau acum și mă întreb de ce detestă oamenii să poarte pe trup însemnele vieții, când un copac ca acesta, ori un tablou decolorat, ori un edificiu dărăpănat și părăsit este elogiat pentru vechimea lui.
Meditând la acestea, mă întorc spre casă și observ cu ușurare că, cel puțin din afară, Pandora pare să fi supraviețuit paraginii în care a fost lăsată în ultima vreme. Ajuns la intrarea principală, scot din buzunar cheia de fier și descui ușa. În timp ce cutreier camerele întunecoase, ferite de lumina zilei de obloanele trase, realizez că nu mă încearcă nici o emoție, ceea ce e, probabil, mai bine. Nu îndrăznesc să‑mi dau frâu liber sentimentelor, pentru că locul acesta, poate mai mult decât oricare altul, păstrează spiritul ei
O jumătate de oră mai târziu, am deschis obloanele de la parter și am tras cearșafurile de pe mobilele din salon. Stau în ploaia de vălătuci de praf care sclipesc în lumina amurgului și îmi amintesc cât de vechi mi s‑au părut toate lucrurile de aici prima oară când le‑am văzut. Și mă întreb, uitându‑mă la scaunele deformate și la canapeaua deșirată, dacă, de la un punct încolo, asemenea măslinului, bătrânețea încremenește într‑un anumit stadiu, precum părinții cu părul încărunțit în ochii unui copil.
Firește, singurul lucru din încăpere care s‑a schimbat cu desăvârșire sunt eu. Noi, oamenii, suferim majoritatea metamorfozelor fizice și psihice încă din primii ani de viață pe această planetă – într‑o clipită, trecem de la pruncie la maturitate. După aceea, la exterior cel puțin, rămânem aproape neschimbați, și doar ne transformăm într‑o versiune mai scofâlcită și mai sluțită a aceleiași ființe, pe măsură ce ereditatea și gravitația își pun amprenta asupra noastră.
Cât despre latura emoțională și intelectuală a lucrurilor… ei bine, trebuie să cred că suntem cumva răsplătiți pentru declinul lent al învelișului nostru exterior. Iar reîntoarcerea la Pandora îmi demonstrează clar că aceste recompense există. Ies în hol, chicotind la amintirea acelui „Alex“ de altădată. Mă trec fiorii când mă gândesc la ființa aceea – un băiat de treisprezece ani, egoist și îngrozitor de neastâmpărat.
Deschid ușa „Debaralei“ – numele de alint pe care i‑l dădusem camerei în care am stat în acea nesfârșită vară toridă de acum zece ani. Imediat ce întind mâna spre întrerupător, îmi dau seama că nu i‑am subestimat câtuși de puțin dimensiunile miniaturale; dimpotrivă, spațiul pare să se fi micșorat între timp. Intru, ditamai omul de un metru și optzeci și șase de centimetri, și nu pot să nu mă întreb: dacă ar fi să închid ușa și să mă întind pe pat, oare ar trebui să scot picioarele pe fereastra minusculă, ca Alice în Țara Minunilor?
Mă uit la rafturile aliniate pe pereții cămăruței sufocante și constat că volumele pe care m‑am chinuit să le aranjez în ordine alfabetică au rămas la locul lor. Iau instinctiv unul – Recompense și zâne de Rudyard Kipling – și îl răsfoiesc în căutarea celebrului poem publicat în ea. Recitind versurile poemului Dacă – sfaturile date de un tată fiului său –, mă podidesc lacrimile la amintirea adolescentului care eram pe atunci: atât de disperat să își găsească un tată. Pentru ca, apoi, găsindu‑l, să realizez că aveam deja unul.
Îl pun pe Rudyard la loc și dau cu ochii de cărticica cartonată de lângă el. Recunosc jurnalul pe care mi l‑a dat mama de Crăciun, cu câteva luni înainte de prima vizită la Pandora. Zi de zi, timp de câteva luni, am scris în el cu asiduitate și, cunoscându‑mă, cu o prețiozitate exagerată. Asemenea oricărui adolescent, credeam că ideile și sentimentele mele sunt unice și revoluționare; gânduri neimaginate de mintea altcuiva.
Scutur din cap melancolic și oftez ca un bătrân la amintirea propriei naivități copilărești. Am abandonat jurnalul când m‑am întors în Anglia, după vara nesfârșită petrecută la Pandora. Dar, iată‑l, zece ani mai târziu, stând din nou în palmele mult mai mari acum ale mâinilor mele. O mărturie a ultimelor luni de copilărie, înainte ca viața să mă împingă cu forța spre maturitate.
Iau jurnalul cu mine, când ies din cameră, și urc la etaj. În timp ce străbat coridorul întunecos și sufocant, nehotărât în ce dormitor să mă instalez, trag aer în piept și mă îndrept spre camera ei. Îmi iau inima‑n dinți și deschid ușa. Poate că e doar o nălucire – nu m‑ar mira după zece ani de absență –, dar sunt sigur că simt mirosul parfumului cu care se dădea pe vremuri…
Închid ușa repede și cobor la parter, căci nu mă simt încă în stare să dau piept cu toate amintirile din Cutia Pandorei, care amenință să țâșnească din aceste camere. S‑a înnoptat și totul e cufundat în beznă. Mă uit la ceas, adaug două ore, diferența de fus orar, și constat că e aproape nouă seara, iar stomacul îmi chiorăie de foame.
Scot bagajele din mașină, așez în cămară proviziile pe care le‑am cumpărat de la prăvălia din sat, după care ies pe terasă cu puțină pâine, niște brânză feta și o sticlă de bere foarte caldă. Stau în liniștea nopții, tulburată doar de țârâitul izolat al vreunui greier somnoros, și îmi beau berea, întrebându‑mă dacă a fost o idee bună să vin cu două zile înaintea celorlalți. În definitiv, contemplarea stearpă e specialitatea mea – cineva chiar mi‑a oferit de curând șansa de a face o profesie din asta. Mă pufnește râsul numai când mă gândesc.
Ca să‑mi abat gândul de la asta, deschid jurnalul și citesc cuvintele de pe prima pagină.
Crăciun fericit, dragul meu Alex! Încearcă să scrii cât mai des. Va fi distractiv să îl citești când vei fi mai mare.
Cu drag, M xxx
– Să sperăm că ai dreptate, mamă.
Zâmbesc nostalgic și răsfoiesc paginile ticsite de cuvinte pompoase, până când ajung la începutul lui iulie. Mă apuc de citit, la lumina becului orb care atârnă de pergolă, deasupra mea.

Mulțumim Editura Litera pentru cartea Secretul Helenei de Lucinda Riley oferită pentru recenzie

Cărțile din colecția Blue Moon pot fi comandate pe litera.ro, libris.ro, elefant.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, librex.ro

Cărțile autoarei Lucinda Riley pot fi comandate pe litera.ro, elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro

Recenzii Editura Litera

 

 

About Author

33 de comentarii

  1. Groaznică, scrisă foarte sacadat, cu subiect demn de Sandra Brown, potrivită pentru casnice frustrate. Și plină de greșeli de gramatică și ortografie.

    • Păcat dacă are greșeli de gramatica și ortografie, dar dacă subiectul e demn de Sandra Brown înseamna că e o carte relaxantă și romantică. Si casnicele – ca și salariatele – pot avea gusturi literare din cele mai diverse și complexe. E ok să-ți placă Sandra Brown, și e ok și să nu-ți placă. Gusturile nu se discută…

      • Mirela Nenciu on

        Abia aștept să citesc cartea.Am mai citit cărți de la Litera dar nu am întâlnit așa multe greșeli. Cât despre Sandra Brown…..noi ăștia care-i îndrăgim lecturile, parcă suntem cumva puși la zid. De s-ar mai naște încă o Sandra Brown….

  2. Mirela Barbalata on

    Eu am citit cartea si mi-a placut foarte mult. Da, sunt cateva greseli dar nu atat de multe precum in alte carti foarte apreciate.
    Stilul de scriere este lejer, dar care atrage. Cel putin pe mine. Povestea este foarte frumoasa, emotionanta, cu o galerie de personaje „colorate”, cadrul este unul idilic – pe insula Cipru, vara – . Este o poveste de dragoste, prietenie, familie. o poveste de viata.

    Sincer, eu nu am vazut asemanarea cu Sandra Brown ale carei carti le-am citit si le recitesc cu drag.
    Gusturile nu se discuta si, oricum, pe mine nu ma intereseaza ce crede lumea despre mine. Poate sunt eu mai nesimtita

  3. Felicitări, Tyna! Am așteptat cu maxim interes recenzia ta. Foarte frumoasă și foarte tentantă! Se află deja pe lista mea și abia aștept să o citesc!

  4. Minunata recenzie, Tyna! O carte cu povesti de viata impletite, suna foarte bine! Nu am citit-o, dar cred ca mi-ar placea, multumesc de recomandare!

  5. Mi se pare atragatoare aceasta reteta a reuniunii de familie la o vila cu nume alegoric, din Cipru, insula Afroditei… si se pare, si a Pandorei. Multumesc pentru recomandare!

Spune-ți părerea!