Secretul Helenei de Lucinda Riley, Editura Litera, Colectia Blue Moon

16

Secretul Helenei (The Olive Tree)

Lucinda Riley

Editura Litera

Colecția Blue Moon

Traducere din limba engleză şi note: ADINA și GABRIEL RAȚIU
Lucinda Riley s-a născut în Irlanda și, după o carieră timpurie ca actriță de film, teatru și televiziune, a scris prima carte la vârsta de 24 de ani. Cărțile ei au fost traduse în peste 30 de limbi și s-au vândut în peste 13 milioane de exemplare.
Printre bestsellerurile Lucindei Riley se numără Secretul orhideei (Hothouse Flower), The Girl on the Cliff, The Light Behind the Window, The Midnight Rose, The Italian Girl, The Angel Tree, Secretul Helenei (The Olive Tree) și The Love Letter.
Lucinda lucrează în prezent la seria The Seven Sisters, care urmărește povestea unor surori adoptate și se bazează alegoric pe mitologia vestitei constelații. Primele patru volume, The Seven Sisters, The Storm Sister, The Shadow Sister și The Pearl Sister au fost bestselleruri, ocupând locul 1 în topurile din Europa. Volumul al cincilea, The Moon Sister, va apărea în 2018. O companie de producție de la Hollywood s-a arătat interesată de achiziționarea drepturilor pentru un serial TV de mai multe sezoane.
Au trecut douăzeci și patru de ani de când tânăra Helena a petrecut o vacanță magică în Cipru, unde s-a îndrăgostit pentru prima dată. Când nașul ei îi lasă moștenire o casă veche, numită Pandora, ea se întoarce acolo ca să petreacă vara împreună cu familia. Însă de îndată ce Helena ajunge la Pandora, descoperă că frumusețea idilică a casei ascunde o mulțime de secrete pe care le-a păstrat față de William, soțul ei, și față de Alex, fiul ei.
La vârsta de treisprezece ani, Alex este sfâșiat între protejarea mamei sale și propriile dileme adolescentine. Și, de asemenea, disperat să afle adevărul despre tatăl său biologic.
Când, din întâmplare, Helena își întâlnește dragostea din adolescență, se declanșează un lanț de evenimente care amenință să-i aducă față în față trecutul și prezentul. Iar Helena și Alex știu că viața lor nu va mai fi la fel odată ce secretele Pandorei au fost dezvăluite…
Un roman sclipitor, plin de strălucire și romantism.” – Daily Mail
O poveste extraordinară, plină de atmosferă.” – Bookbag
Minunată! Imposibil de lăsat din mână!” – Tracy Rees
O povestitoare absolut fantastică… Un regal literar.” – Katherine Webb

Fragment în avanpremieră din roman:

Alex
„Pandora“, Cipru
19 iulie 2016

Casa îmi apare în față în timp ce fac slalom, la volanul mașinii, printre gropile periculoase din șosea – de zece ani nu se repară și se adâncesc. Mai înaintez puțin, apoi trag pe dreapta și mă uit la Pandora, gândindu‑mă că nu este prea atrăgătoare, complet diferită de fotografiile lucioase ale caselor de vacanță pe care le vezi pe website‑urile agențiilor de lux. Cel puțin privită din spate, pare mai degrabă solidă, echilibrată și aproape austeră, exact cum mi l‑am închipuit mereu pe fostul său locatar. Clădită dintr‑o piatră cenușie de prin părțile locului și pătrățoasă precum construcțiile din piese Lego pe care le făceam în copilărie, casa se înalță din terenul calcaros și arid, acoperit cât vezi cu ochii de viță‑de‑vie înmugurită. Încerc să compar imaginea reală cu aceea din mintea mea – făcută și pusă la păstrare acum zece veri – și ajung la concluzia că memoria nu m‑a înșelat.
După ce parchez mașina, ocolesc zidurile masive până în fața casei și urc pe terasa ce conferă banalei Pandora o aură realmente spectaculoasă. Traversez terasa și mă îndrept către balustrada de piatră din capătul ei, amplasată exact în locul în care terenul începe să coboare ușor: un peisaj îmbrăcat în mai multe podgorii, casa ciudată cu pereții văruiți în alb și pâlcuri de măslini. În depărtare, se zărește linia strălucitoare de peruzea care separă pământul de cer.
Observ că soarele îmi oferă un apus de excepție, strecurându‑și razele galbene prin albastrul cerului și transformându‑l în arămiu. Este o descoperire surprinzătoare, căci, după știința mea, dacă amesteci galben cu albastru, obții verde. Mă uit în partea dreaptă, la grădina de sub terasă. Arbuștii de pe margine, pe care mama îi plantase cu atâta grijă acum zece ani, nu au fost îngrijiți, astfel că, lipsiți de afecțiune și apă, au sfârșit prin a fi înghițiți de pământul sterp și de buruienile urâte și țepoase, de un soi necunoscut.
Totuși, în mijlocul grădinii, cu un capăt al hamacului în care stătea mama încă legat de el – sforile jerpelite atârnând ca niște spaghete încâlcite –, se ridică măslinul. Îl poreclisem „Bătrânelul“, bazându‑mă pe poveștile adulților din jurul meu. Privindu‑l acum, când totul împrejur a murit și a putrezit, îmi pare mai voinic și mai maiestuos, probabil furând din vigoarea vecinilor săi vegetali, hotărât, în decursul atâtor secole, să supraviețuiască.
E superb, o victorie metaforică împotriva calamităților, iar fiecare milimetru al trunchiului său noduros stă mărturie pentru lupta pe care o duce.
Stau acum și mă întreb de ce detestă oamenii să poarte pe trup însemnele vieții, când un copac ca acesta, ori un tablou decolorat, ori un edificiu dărăpănat și părăsit este elogiat pentru vechimea lui.
Meditând la acestea, mă întorc spre casă și observ cu ușurare că, cel puțin din afară, Pandora pare să fi supraviețuit paraginii în care a fost lăsată în ultima vreme. Ajuns la intrarea principală, scot din buzunar cheia de fier și descui ușa. În timp ce cutreier camerele întunecoase, ferite de lumina zilei de obloanele trase, realizez că nu mă încearcă nici o emoție, ceea ce e, probabil, mai bine. Nu îndrăznesc să‑mi dau frâu liber sentimentelor, pentru că locul acesta, poate mai mult decât oricare altul, păstrează spiritul ei
O jumătate de oră mai târziu, am deschis obloanele de la parter și am tras cearșafurile de pe mobilele din salon. Stau în ploaia de vălătuci de praf care sclipesc în lumina amurgului și îmi amintesc cât de vechi mi s‑au părut toate lucrurile de aici prima oară când le‑am văzut. Și mă întreb, uitându‑mă la scaunele deformate și la canapeaua deșirată, dacă, de la un punct încolo, asemenea măslinului, bătrânețea încremenește într‑un anumit stadiu, precum părinții cu părul încărunțit în ochii unui copil.
Firește, singurul lucru din încăpere care s‑a schimbat cu desăvârșire sunt eu. Noi, oamenii, suferim majoritatea metamorfozelor fizice și psihice încă din primii ani de viață pe această planetă – într‑o clipită, trecem de la pruncie la maturitate. După aceea, la exterior cel puțin, rămânem aproape neschimbați, și doar ne transformăm într‑o versiune mai scofâlcită și mai sluțită a aceleiași ființe, pe măsură ce ereditatea și gravitația își pun amprenta asupra noastră.
Cât despre latura emoțională și intelectuală a lucrurilor… ei bine, trebuie să cred că suntem cumva răsplătiți pentru declinul lent al învelișului nostru exterior. Iar reîntoarcerea la Pandora îmi demonstrează clar că aceste recompense există. Ies în hol, chicotind la amintirea acelui „Alex“ de altădată. Mă trec fiorii când mă gândesc la ființa aceea – un băiat de treisprezece ani, egoist și îngrozitor de neastâmpărat.
Deschid ușa „Debaralei“ – numele de alint pe care i‑l dădusem camerei în care am stat în acea nesfârșită vară toridă de acum zece ani. Imediat ce întind mâna spre întrerupător, îmi dau seama că nu i‑am subestimat câtuși de puțin dimensiunile miniaturale; dimpotrivă, spațiul pare să se fi micșorat între timp. Intru, ditamai omul de un metru și optzeci și șase de centimetri, și nu pot să nu mă întreb: dacă ar fi să închid ușa și să mă întind pe pat, oare ar trebui să scot picioarele pe fereastra minusculă, ca Alice în Țara Minunilor?
Mă uit la rafturile aliniate pe pereții cămăruței sufocante și constat că volumele pe care m‑am chinuit să le aranjez în ordine alfabetică au rămas la locul lor. Iau instinctiv unul – Recompense și zâne de Rudyard Kipling – și îl răsfoiesc în căutarea celebrului poem publicat în ea. Recitind versurile poemului Dacă – sfaturile date de un tată fiului său –, mă podidesc lacrimile la amintirea adolescentului care eram pe atunci: atât de disperat să își găsească un tată. Pentru ca, apoi, găsindu‑l, să realizez că aveam deja unul.
Îl pun pe Rudyard la loc și dau cu ochii de cărticica cartonată de lângă el. Recunosc jurnalul pe care mi l‑a dat mama de Crăciun, cu câteva luni înainte de prima vizită la Pandora. Zi de zi, timp de câteva luni, am scris în el cu asiduitate și, cunoscându‑mă, cu o prețiozitate exagerată. Asemenea oricărui adolescent, credeam că ideile și sentimentele mele sunt unice și revoluționare; gânduri neimaginate de mintea altcuiva.
Scutur din cap melancolic și oftez ca un bătrân la amintirea propriei naivități copilărești. Am abandonat jurnalul când m‑am întors în Anglia, după vara nesfârșită petrecută la Pandora. Dar, iată‑l, zece ani mai târziu, stând din nou în palmele mult mai mari acum ale mâinilor mele. O mărturie a ultimelor luni de copilărie, înainte ca viața să mă împingă cu forța spre maturitate.
Iau jurnalul cu mine, când ies din cameră, și urc la etaj. În timp ce străbat coridorul întunecos și sufocant, nehotărât în ce dormitor să mă instalez, trag aer în piept și mă îndrept spre camera ei. Îmi iau inima‑n dinți și deschid ușa. Poate că e doar o nălucire – nu m‑ar mira după zece ani de absență –, dar sunt sigur că simt mirosul parfumului cu care se dădea pe vremuri…
Închid ușa repede și cobor la parter, căci nu mă simt încă în stare să dau piept cu toate amintirile din Cutia Pandorei, care amenință să țâșnească din aceste camere. S‑a înnoptat și totul e cufundat în beznă. Mă uit la ceas, adaug două ore, diferența de fus orar, și constat că e aproape nouă seara, iar stomacul îmi chiorăie de foame.
Scot bagajele din mașină, așez în cămară proviziile pe care le‑am cumpărat de la prăvălia din sat, după care ies pe terasă cu puțină pâine, niște brânză feta și o sticlă de bere foarte caldă. Stau în liniștea nopții, tulburată doar de țârâitul izolat al vreunui greier somnoros, și îmi beau berea, întrebându‑mă dacă a fost o idee bună să vin cu două zile înaintea celorlalți. În definitiv, contemplarea stearpă e specialitatea mea – cineva chiar mi‑a oferit de curând șansa de a face o profesie din asta. Mă pufnește râsul numai când mă gândesc.
Ca să‑mi abat gândul de la asta, deschid jurnalul și citesc cuvintele de pe prima pagină.
Crăciun fericit, dragul meu Alex! Încearcă să scrii cât mai des. Va fi distractiv să îl citești când vei fi mai mare.
Cu drag, M xxx
– Să sperăm că ai dreptate, mamă.
Zâmbesc nostalgic și răsfoiesc paginile ticsite de cuvinte pompoase, până când ajung la începutul lui iulie. Mă apuc de citit, la lumina becului orb care atârnă de pergolă, deasupra mea.

Cartea este disponibilă la precomandă până pe 10 iulie cu o reducere de 50% pe litera.ro

Cărțile din colecția Blue Moon pot fi comandate pe litera.ro, libris.ro, elefant.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, librex.ro

 

 

About Author

16 comentarii

Spune-ți părerea!