Seria Delirium de Lauren Oliver

10

Seria Delirium

Lauren Oliver

 Delirium series

Delirium

Nr. pagini: 428
Se spune că leacul iubirii mă va face fericită pe veci. Și întotdeauna am crezut asta. Până acum. Acum totul s-a schimbat. Acum aș prefera să mă infectez cu iubire fie și numai o fracțiune de secundă decât să trăiesc o sută de ani în minciună.
O poveste care aleargă viteză și o ia în altă direcție la fiecare pagină, cu personaje care mă duc de la afecțiune la frustrare, de la furie la compasiune. O carte pe care o devorezi imediat.” (Jay Asher)
Închipuiți-vă un viitor în care dragostea e considerată cea mai temută maladie – ”amor deliria nervosa” – și imaginați-vă o operație prin care e eliminat ”riscul” de a te îmbolnăvi de așa ceva! Aceasta este inedita idee de la care pornește acțiunea acestei trilogii distopice, în care viitorul e văzut ca aparținând oamenilor operați! Li se extirpa chirurgical o parte din creier la împlinirea vârstei de optsprezece ani, pentru a nu fi ”infestați” cu dragoste, devenind apoi apatici și nepăsători, depersonalizați și infirmi sufletește, fără a fi conștienți însă de acest lucru. Asta era ”normalitatea”.
Au trecut șaizeci și patru de ani de când președintele și guvernul au definit dragostea ca fiind o boală gravă și patruzeci și trei de ani de când oamenii de știință i-au găsit leacul. Toți membrii familiei mele au suferit deja operația… Eu sunt programată pentru intervenția chirurgicală peste exact nouăzeci și cinci de zile, pe data de 3 septembrie, ziua mea de naștere.
O lume stearpă, cenușie, invalidă emoțional, în care copiii și adolescenții sunt manipulați și îndoctrinați în a crede că orice sentiment de iubire e un simptom al ”bolii”. Bineînțeles că băieții și fetele sunt ținuți separat, orice interacțiune fiind interzisă și pedepsită.
E greu de citit despre anihilarea completă a oricăror sentimente omenești, chiar dacă e doar ficțiune. Un citat extrem de sugestiv:
Nu ura reprezintă cel mai mare pericol, ci indiferența.
Fiecare capitol începe cu un citat din ”Cartea tăcerii” sau alte publicații ale respectivei perioade, prin care putem vedea până unde se putea merge cu această gândire aberantă, care reinterpreta istoria.
De exemplu: ”Diavolul s-a furișat în grădina Edenului, purtând cu el, sub formă de sămânță, boala – amor deliria nervosa. Aceasta a crescut și a înflorit, prefăcându-se într-un măr magnific, ale cărui roade erau roșii ca sângele.” ( Din ”Geneza”: Istoria completă a lumii și a universului nostru)
Povestea e spusă la persoana întâi de către Lena Haloway, o adolescentă de șaptesprezece ani, cu mintea încă intactă. Facem cunoștință cu Lena în ajunul examenului de evaluare pe care trebuie să-l susțină în fața unei comisii, în urma acestuia stabilindu-se ce curs va lua viața ei de după operație, repartizându-i-se inclusiv partenerul de viață, pe care avea ”libertatea” să-l aleagă dintr-o listă cu patru sau cinci parteneri compatibili, evaluați la rândul lor de comisie.
Lena locuia la mătușa ei, Carol, împreună cu cele două fiice ale verișoarei ei, Marcia – Jenny și Grace. Soțul Marciei, acuzat de simpatii cu Invalizii a fost arestat în vederea executării, iar inima Marciei a cedat la câteva luni după dispariția soțului. Mama Lenei se sinucisese, iar acest stigmat o urmărea pretutindeni.
Invalizii” erau persoanele care reușiseră să se sustragă operației, reușind  să fugă în ”Sălbăticie”, deși autoritățile nu recunoșteau existența acestora. Sălbăticia era zona nemonitorizată din afara gardului electrificat – în interiorul căruia persoanele ”vindecate” își duceau viața în ”siguranță și fericire”…
În timpul examinării, are loc o diversiune: laboratorul este luat cu asalt de… o cireadă de vaci!
Unele vaci au pe cap niște peruci ciudate, iar altele sunt pe jumătate îmbrăcate cu halate identice cu al meu. Pentru o clipă am impresia că visez… Apoi observ mesajul scris pe părțile laterale ale vacilor: UN ”NU” HOTĂRÂT TRATAMENTULUI! PREFERĂM MOARTEA. Și totul devine clar ca lumina zilei: vacile sunt îmbrăcate ca noi, cei care suntem evaluați. Ca și când am fi o turmă de animale.”
Momentul următor e din acelea care par suspendate în timp, o picătură de esență care continuă să-și reverse aroma iar și iar:
Și atunci îl aud. De undeva de sus, în tot vacarmul acela, cineva râde, încet și ușor, scoțând niște sunete melodioase ca acordurile unui pian. Puntea de observație. Un băiat stă pe puntea de observație și scrutează de sus haosul din laborator. Și râde. Imediat ce ridic capul, mă ațintește cu privirea.Rămân fără suflare și, preț de o clipă, totul încremenește, ca și când îl focalizez prin lentilele aparatului de fotografiat, iar lumea se oprește în loc în răstimpul dintre fixarea imaginii și declanșarea butonului de fotografiere. Are părul castaniu, cu tonalități aurii, ca frunzele ce abia încep să îngălbenească la venirea toamnei, și ochii strălucitori în nuanțe de chihlimbar… Apoi face un lucru cu totul inimaginabil. Îmi face cu ochiul.”
Acesta a fost momentul în care lumea ei s-a schimbat. Cunoscându-l pe Alex, pe care îl va reîntâlni la scurt timp după aceea și vom fi martorii legăturii ce se va forma între cei doi.
Se spune că leacul iubirii mă va face fericită pe veci. Și întotdeauna am crezut asta. Până acum. Acum acum totul s-a schimbat. Aș prefera să mă infectez cu iubire fie și numai o fracțiune de secundă decât să trăiesc o sută de ani în minciună.”
Personajele sunt foarte credibile, iar autoarea acordă o atenție deosebită trăirilor și frământărilor adolescenților încă neoperați, în paralel cu detașarea și indiferența celor ”vindecați”. Un personaj care mi-a plăcut în mod deosebit este Hana, prietena lui Lena, o fată frumoasă, curajoasă și neconformistă, care în unele momente ale cărții m-a convins mai mult decât Lena, care părea ușor nehotărâtă și prea credulă. De asemenea, am îndrăgit-o pe Grace, micuța verișoară a lui Lena, un copil sensibil și iubitor, care refuza să vorbească, deși putea, dar nimeni, în afară de Lena, nu știa acest lucru. Micuța era o luptătoare înnăscută. Nu mi-a plăcut însă de Rachel, sora mai mare a Lenei. Cele două fuseseră foarte apropiate cândva, dar operația o transformase pe Rachel complet, devenind o străină față de sora pe care o iubise în copilărie. Un exemplu clar de depersonalizare și pierdere a umanității.

O dată cu incursiunea pe care a făcut-o în Sălbăticie, însoțită de Alex, Lena a reconsiderat toată realitatea în care crezuse până atunci.
Războiul a semănat moarte, distrugeri și prăpăd. A nimicit oameni, oameni care mâncau, vorbeau la telefon, prăjeau ouă sau cântau în baie. Sufletul imi este copleșit de tristețe pentru sufletele pierdute, dar și de mânie pentru cei ce-au declanșat războiul. Compatrioții mei… sau, cel puțin, foștii mei compatrioți. Nu știu cine mai sunt acum sau care îmi este locul în lume.”
Cum ar fi să ajungi la maturitate fără să știi ce este poezia, fără să fi auzit sau citit o poezie sau o poveste? Într-una din casele abandonate din Sălbăticie, Lena a văzut niște cărți semnate de Emily Dickinson, Walt Whitman, William Wordsworth, iar Alex, privind-o cu insistență, i-a explicat că sunt volume de poezie. Nedumerită, Lena l-a întrebat:
” – Dar ce e poezia? Cuvântul îmi este complet străin, căci nu l-am auzit niciodată, dar îmi place rezonanța lui.”
Treptat, pe măsură ce relația dintre Lena și Alex progresează, aceasta descoperă cât de intense pot fi sentimentele asociate cu controversatul și interzisul cuvânt ”dragoste”.
Dragoste: un singur cuvânt, nici mai mare, nici mai lung decât tăișul unui cuțit. Căci asta și este, o lamă, un tăiș ascuțit ca briciul. Îți spintecă în două centrul universului, înainte și după. Iar restul lumii se prăbușește de-o parte și de alta. Înainte și după și în răstimpul, un moment nici mai mare, nici mai lung decât tăișul uni cuțit.”
Ceea ce o determină însă pe Lena să ia o hotărâre definitorie, este vizita pe care o face la Cripte, un loc cumplit, unde erau închiși simpatizanții, ca și cei la care operația nu reușise… și unde se pare că se afla și mama ei, care de fapt nu era o sinucigașă, cum fusese mințită atâta timp! Vălul îi e tras cu brutalitate din fața ochilor și vede într-o altă lumină realitatea înconjurătoare.
Prin pereți, răzbat gemete, mai cumplite decât țipetele pe care le-am auzit mai devreme. Sunt zgomotele pe care le scot oamenii deznădăjduiți, care și-au pierdut speranța că cineva le va mai auzi suspinele, niște sunete recurente, menite să umple spațiul, timpul, întunericul.
Am citit romane distopice în care viitorul e prezentat în cele mai întunecate culori, dar, dintr-un punct de vedere, acesta mi s-a părut cel mai înfricoșător și de neacceptat.

Fragment:
„Gândurile îmi zboară în fugă la băiatul pe care l-am văzut pe puntea de observație, la părul lui în tonalitatea frunzelor tomnatice și la felul în care își dădea capul pe spate când râdea, încât îi vedeam până și cerul gurii. N-am pomenit nimănui despre el, nici măcar Hanei, dar acum am senzația că ar fi trebuit s-o fac.
– Cineva trebuie să fi știut codurile de acces, continuă Hana. Poate un simpatizant…
O ușă se închide cu zgomot în fața vestiarului, iar eu și Hana tresărim speriate, aruncându-ne priviri sălbatice. Sunete de pași răsună pe linoleum. După câteva clipe de ezitare, Hana abordează un subiect cu totul inofensiv: culoarea rochiilor destinate ceremoniei de absolvire, care anul acesta vor fi portocalii. Tocmai atunci doamna Johanson, director sportiv, trece pe lângă dulapuri, învârtindu-și fluierul pe deget.
– Măcar nu sunt maronii, precum cele de la Fielston Prep, comentez eu, deși abia o ascult.
Inima îmi bate frenetic în piept, iar gândurile îmi zboară în continuare la băiatul de pe puntea de observație, întrebându-mă în același timp dacă doamna Johanson ne-a auzit rostind cuvântul simpatizant. Nimic din gesturile ei nu trădează acest lucru, căci se mulțumește doar să dea din cap când trece pe lângă noi.
Am învățat să joc bine teatru, să spun ceva când, de fapt, mă gândesc la altceva, să mă prefac că ascult, deși cuvintele trec pe lângă mine, să las impresia că sunt calmă și fericită când, în realitate, sufletul îmi freamătă cu putere. Disimularea este o artă pe care o perfecționezi odată cu trecerea timpului. Trebuie să înveți că oamenii te ascultă întotdeauna. Prima dată când am folosit telefonul mobil al mătușii și al unchiului meu, am descoperit cu surprindere că anumite zgomote ciudate îmi bruiau sistematic discuția cu Hana, până când mătușa mi-a explicat că sunetele respective proveneau de la aparatele de interceptare ale guvernului, care monitorizau și înregistrau convorbirile telefonice în încercarea de a detecta cuvintele-tabu: dragoste, Invalizi sau simpatizant. Nimeni nu este vizat în mod direct; ascultarile se fac la întâmplare. Dar parcă e și mai rău așa. Am senzația că cineva cu o privire extrem de scrutătoare poate să pătrundă în mintea mea, dezvăluindu-mi gândurile necurate că rază unui far, care surprinde în depărtare un animal speriat.
Uneori, am impresia că în sufletul meu sălășluiesc două euri, fuzionand unul cu celălalt: eul superficial, care spune ceea ce trebuie să spună și încuviințează ceea ce trebuie să încuviințeze, și un altul, mult mai complex, care întoarce problemele pe toate părțile, care visează și rostește lucruri inimaginabile că de exemplu „Gri”. De cele mai multe ori, cele două euri merg în perfectă sincronie, iar scindarea dintre ele devine aproape imperceptibilă. Uneori însă simt că în mine trăiesc doi oameni diferiți, iar conflictele dintre ei m-ar putea sfâșia.”

Pandemonium

Nr. pagini: 332
Pe un perete, o cruce mică din lemn, cu trupul unui bărbat suspendat pe mijlocul ei. Recunosc simbolul, este crucea unei vechi religii, de pe vremea dinaintea vindecării, dar nu îmi amintesc care din ele. Îmi amintesc brusc de o oră de istorie din anul întâi, ora doamnei Dernler, care ne privea din spatele ochelarilor ei imenși zicând: ”Vedeți? Vedeți? Aceste religii vechi sunt pătate de iubire. Emană deliria; sunt însângerate din cauza ei.” Desigur, la vremea aceea, totul părea îngrozitor și adevărat. Dragostea, cel mai rău lucru dintre toate lucrurile mortale.”
Personajul principal, Lena, e o tânără de aproape optsprezece ani pe care finalul primului volum o lasă în timp ce evada în Sălbăticie, ținutul distrus ca urmare a exterminării populației ”bolnave”, în care însă trăiau grupuri de Invalizi – în realitate oameni normali, cu sentimente normale și discernământ, care se opuneau regimului. O regăsim pe Lena, rănită fizic și psihic, în timp ce se reface în mijlocul unui astfel de grup de ”invalizi”, ea însăși aparținând de acum acestei categorii.
Iubitul ei, Alex, se sacrificase la graniță pentru ca ea să poată trece, iar ea accepta cu greu realitatea dispariției lui.
Simt un pic de vină. Evident, mi s-au oferit cel mai bun pat și cea mai drăguță cameră. Încă mă uimește cât de mult greșisem în toți acei ani, când crezusem zvonurile și minciunile. Crezusem că Invalizii erau niște bestii; crezusem că mă vor sfâșia. Dar oamenii aceștia m-au salvat… Animalele sunt de cealaltă parte a gardului: oameni îmbrăcați în uniforme. Vorbesc încet, și spun minciuni, și zâmbesc în timp ce îți taie gâtul.”
Capitolele alternează între ”acum” și ”atunci”, urmând cele două planuri temporale. La început m-a deranjat putin acest stil, dar după ce prinzi cadența e în regulă, iar acțiunea e cursivă, nu are de suferit din cauza alternanței.

În planul ”Atunci” o urmărim pe Lena în timp ce se adaptează vieții în sălbăticie, alături de noii săi tovarăși, Raven și Tack – conducătorii grupului, Hunter, Sarah, Blue și ceilalți.
Imaginile descrise sunt bulversante. E ficțiune, dar sunt atât de bine redate imaginile vizuale, încât te trec fiorii citind așa ceva. Și în realitate războiul, sub orice formă, lasă ravagii asemănătoare.
Abia pot să respir, în timp ce ne croim drum încet prin iarbă, care ne ajunge până la genunchi. E o lume de ruine, un loc fără logică. Uși care se deschid spre nicăieri; un camion ruginit, fără roți, în mijlocul unei întinderi de iarbă verde-închis, cu un copac crescut chiar prin mijlocul lui; bucăți de metal contorsionat lucesc peste tot… aici era un  de oraș. Probabil că asta era strada principală… Asta a fost o școală… unele dintre dulapuri rămăseseră acolo deschise… Acum, scările se termină în pământul moale acoperit cu flori de câmp. Mă gândesc la toate picioarele care trebuie să fi trecut pe aici, la toate mâinile mici care deschideau dulapurile, la toate vocile, la zarva și la pălăvrăgeala lor. Mă gândesc cum trebuie să fi fost în timpul atacului, panica, țipetele, fuga, focul.”
”Dar asta e ceea ce a vrut Alex pentru mine: o cicatrice pe gât, vindecată în mod miraculos, exact ca una reală… ideea că ai un scop. El credea în Rezistență, iar acum cred și eu în ea, pentru el. Și poate că într-o bună zi îl voi revedea. Poate că într-adevăr există rai după moarte. Și poate că e accesibil tuturor, nu doar celor vindecați. Dar, deocamdată, viitorul, la fel ca trecutul, nu înseamnă nimic. Deocamdată, există doar un adăpost construit din mizerii și deșeuri, la marginea unui oraș distrus, dincolo de groapa de gunoi a orașului; și sosirea noastră – flămânzi, pe jumătate înghețați – într-un loc cu mâncare și apă și cu pereți care să ne ferească de vântul sălbatic. Pentru noi, acesta e raiul.
În planul ”Acum” e din nou printre oamenii ”normali”, operați, dar de această dată sub o identitate falsă, cu cicatricea operației însemnată pe gât pentru acoperire (la fel cum era Alex în primul volum), făcând parte din Rezistență. Suntem martorii emancipării Lenei, a transformării ei din fata inocentă și credulă din primul volum într-o tânără hotărîtă, curajoasă, chiar un pic cinică.
Încerc să alung amintirea coșmarului meu, gândurile la Alex, gândurile la Hana și la fosta mea școală, să le alung, să le alung, cum m-a învățat Raven. Vechea mea viață nu mai există. Dar și vechea Lena e moartă. Am îngropat-o. Am lăsat-o dincolo de gard, în spatele unui zid de fum și flăcări.”
Și în acest volum avem parte de o poveste romantică, dar protagoniștii se schimbă. Recunosc că nu mi-a plăcut această decizie a autoarei. Preferam să asist la continuarea poveștii de iubire dintre Lena și Alex.
Dacă în primul volum Lena este cea încă neoperată și se îndrăgostește de Alex – care refuzase operația și făcea parte din Rezistență, acum facem cunoștință cu Julian, un adolescent încă neoperat – fiind în același timp simbolul aripii tinere a celor ce credeau în necesitatea operației – care se îndrăgostește de Lena, aflată acum de cealaltă parte! Iar Lena, va fi împărțită între amintirea lui Alex și atracția față de Julian…
Inhalez mirosul pielii lui, proaspăt și lemnos, amestec de săpun și brad. Ne sărutăm încet, blând, pentru că acum avem tot timpul din lume, avem doar timp și spațiu în care să ne cunoaștem liberi și să ne sărutăm cât de mult vrem. Viața mea începe din nou. Julian se trage și mă privește. Își trece un deget peste bărbia mea.
– Cred că mi-ai dat-o și mie, zice respirând greu. Deliria.
– Dragoste, îi zic și îl și îl strâng de talie. Spune-o.
Ezită o clipă.
– Dragoste, rostește tatonând. Apoi, zâmbește.
– Cred că îmi place.”
Și în acest volum avem parte de momente dramatice, suferim alături de unele personaje și ne întristăm la dispariția altora, nu lipsesc trădările și răsturnările de situații, dar nici momentele frumoase, încărcate de emoție și pline de semnificații. Nici răul, dar nici binele nu sunt absolute și bine delimitate. Fiecare ne oferă nuanțe de gri. În acest sens, am fost neplăcut surpinsă de ”Gunoieri”, care erau neoperați, deci ar fi trebuit să facă parte dintre ”cei buni”. Cu toate acestea, ei reprezintă mărul putred din coș:
Sunt Invalizi, ca și noi, dar nu ne reprezintă. Noi vrem să dărâmăm zidurile și să scăpăm de operație. Ei vor să dea jos, să ardă tot. Să fure, să măcelărească și să dea foc lumii.”
Iar Lena va ajunge prizoniera lor, împreună cu Julian…
Mi-a plăcut personajul Julian, e foarte credibil și frumos conturat.
La sfârșitul cărții de față avem parte de o surpriză de proporții: Alex nu era mort! Așadar, sunt create premisele pentru un triunghi amoros în volumul următor. Hmmm…

Requiem

Nr. pagini: 384
Poate că o luăm razna din cauza sentimentelor noastre.
Poate că dragostea chiar e o boală și ne-ar fi mai bine fără ea.
Dar am ales un alt drum.
Și, în fond, acesta e rostul evitării operației: să fim liberi să alegem.
Liberi să alegem inclusiv ce e greșit.
Ei bine, e corect să ai libertatea deciziei, dar, după atâtea sacrificii, eforturi, răsturnări de situații, tot ce-ți poți dori e să fii liber să alegi greșit? Parcă ceva nu-mi sună bine în sinopsisul ăsta. Nu e vorba că oamenii nu iau de multe ori decizii ce se dovedesc ulterior greșite, dar nu-mi place ideea de a porni din start de la această premisă.
După cum spuneam, Alex se întoarce ”din morți”, iar Lena se vede într-o situație cel puțin ciudată și foarte intensă emoțional. E frământată de îndoieli și incertitudini. Din nou vă spun, nu îmi place să citesc despre triunghiuri amoroase. Mi-au plăcut ambele personaje masculine, atât Alex, cât și Julian, și mi se pare nedrept ca Lena să aleagă între ei.
Atitudinea lui Alex, care afirmă că n-a iubit-o niciodată m-a contrariat (timpul petrecut în închisoare îl marcase vizibil), iar gelozia are multe chipuri. Iar când în peisaj apare Coral, o tânără căreia îi place de Alex, sentimentele Lenei sunt puse pe jar. Alex sau Julian? Asta e întrebarea…
Acțiunea are un ritm alert, Invalizii sunt atacați de cei ”normali”, operați, iar Sălbăticia e un teren de luptă continuă, iar tragediile, ca și momentele frumoase, capătă dimensiuni noi.
Ne reîntâlnim cu prietena Lenei, Hanna, despre care v-am spus ce mult mi-a plăcut în primul volum. Acum era deja operată, are un soț desemnat de comisie, dar față de care simte teamă, însă are în continuare vise care o tulbură și continuă să-și pună întrebări. Pătrundem astfel în mintea unei persoane ”vindecate”, invalidă emoțional, incapabilă de a mai simți dragostea. Și e atât de dureros.
Deznodământul poveștii e marcat de răsturnări de situații, mult suspans și dramatism. Finalul, deși pozitiv, este unul deschis, care lasă multe fire în aer și întrebări fără răspuns. Speram și mă așteptam la mai mult în ceea ce privește încheierea acestei serii.
O serie surprinzătoare, captivantă și inedită care mi-a oferit o lectură intensă, cu un mesaj profund, care m-a impresionat.
Deviza cărții poate fi ilustrată de un citat scris pe o plăcuță descoperită la un moment dat în sălbăticie:
Trăiește liber sau mori.

Cărțile autoarei pot fi comandate de pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, nemira.ro

Vă recomandăm și celelalte articole ale noastre din categoria SERII

 

About Author

10 comentarii

  1. Mirela Barbălată on

    Frumoasă recenzia! Te pune pe jar . Seria aceasta mă atrage, îmi place subiectul dar, momentan, mă abțin să mi-o iau . Nu e cred ca e momentul ei.

    • Mulțumesc Mirela, mă bucura te-am tentat. Cred că îți va plăcea. Intr-adevăr, momentul ales pentru lectura unei cărți și dispoziția avută contează foarte mult!

  2. Mulțumesc pentru recomandare, Oli! Chiar suna bine! Am seria dar, ca la multe altele, încă nu am citit-o… In viitor sper ca o voi face.

Spune-ți părerea!