Seria Legenda celor patru soldati de Elizabeth Hoyt

6
Seria Legenda celor patru soldați este o serie superbă, care îți atinge sufletul. Elizabeth Hoyt este una din autoarele mele preferate, nici o carte de-a ei nu m-a dezamăgit. Fină cunoscătoare a caracterului uman, Elizabeth Hoyt reușește să creeze personaje absolut fascinante, chiar dacă, sau cu atât mai mult că sunt imperfecte. Îmi place foarte mult, de asemenea, că autoarea acordă multă importanță detaliilor istorice, încadrând clar acțiunea într-o perioadă bine determinată, acțiunile personajelor fiind influențate de conjunctura vremii respective.
Toate cărțile din această serie sunt deosebit de frumoase și emoționante. Toți cei patru soldați au fost marcați de experiența dură a războiului și purtau traumele trădării în urma căreia fuseseră capturați și torturați de indieni în urmă cu șapte ani.
Finalul seriei este emoționant și romantic, cercul închizându-se și reunindu-i pe toți cei patru soldați – Samuel, Vale, Alistair și Reynaud. Toți au străbătut un drum lung, presărat cu multe greutăți, trădări și suferințe, dar fiecare și-a găsit în final fericirea alături de persoana iubită.
În fiecare carte, alături de firul acțiunii, la începutul fiecărui capitol este un fragment dintr-o legendă, cu un erou și o domniță, cu vrăjitoare și spiriduși, ce simbolizează practic povestea principală.
Simbolic, la final fiecare pereche a primit un exemplar din cartea în care erau adunate cele patru legende (Inimă de Fier, Jack Zâmbărețul, Povestitorul de adevăruri, Longsword) și la care fiecare eroină în parte contribuise cu câte ceva.
Epilogul fiecărei legendei subliniază puterea magică a iubirii.
  1. Gustul ispitei (To Taste Temptation – 2008)
  2. Seducerea unui păcătos (To Seduce a Sinner – 2008)
  3. Îmblânzirea Bestiei (To Beguile a Beast – 2009)
  4. Inimă sălbatică (To Desire a Devil – 2009)

Cărțile autoarei Elizabeth Hoyt pot fi comandate pe elefant.rolibris.rolibrarie.netcartepedia.ro, carturesti.ro, emag.ro

 

1. Gustul ispitei (To Taste Temptation)

Gustul ispitei ne oferă o frumoasă poveste de dragoste neconvențională, dar foarte pasională, într-o perioadă istorică bine determinată, după terminarea Războiului francez și indian, ale cărui lupte s-au dat în Colonii.
Lady Emeline Gordon era o tânără de treizeci de ani, rămasă văduvă cu un copil de șase ani. Fiică și soră de conte, învățase de mică regulile de comportament în societate, având maniere impecabile și o ținută fără cusur. Deși renta rămasă în urma morții soțului său îi era suficientă pentru un trai decent, pentru a-și ocupa timpul liber și a-și rotunji veniturile accepta să ia sub protecția sa tinere debutante pentru a le introduce în societate. Era logodită cu Jasper, viconte de Vale, un bărbat de treizeci și trei de ani pe care-l cunoștea din copilărie și care fusese bun prieten cu soțul ei. Relația lor era lipsită de pasiune, fiecare simțind pentru celălalt o afecțiune mai mult frățească. Cum se întâlnea adesea în acele vremuri, urma să fie o căsătorie de conveniență, care să le ofere siguranță și confort ambelor părți.
Când Lady Emeline l-a întâlnit prima dată pe Samuel Hartley, un om de afaceri din Boston despre care se știa că trăise o bună parte în sălbăticie, de unde căpătase o agilitate ieșită din comun și un talent deosebit în mânuirea armelor, a fost intrigată de comportamentul acestuia, care sfida cu multă nonșalanță regulile de comportament în societate, purtând mocasini și jambiere la un bal.
”Lady Emeline Gordon luă o înghițitură de ceai și aruncă o privire scurtă peste marginea ceștii către bărbatul în cauză. Era cu totul desprins din peisaj, ca un jaguar într-o cameră plină de motani: crud, plin de forță și nu chiar civilizat.”
Rugămintea acestuia de a o introduce în societate pe sora lui Rebecca o ia prin surprindere pe Emeline dar, deși primul impuls a fost să-l refuze, întrucât ea nu acceptase până atunci decât tinere ce proveneau din aristocrație, în final este de acord, o singură privire în ochii lui calzi de culoarea cafelei făcând-o să se simtă complet fascinată de el. Iar când Samuel menționează că a luptat în același regiment cu fratele ei Reynaud, conte de Aubyn, și a participat la bătălia de la Spinner’s Falls în care acesta își pierduse viața, dorește să afle mai multe informații de la el.
Lecțiile încep în curând iar Samuel insistă să participe la ele, prefăcându-se că nu înțelege aluziile politicoase ale lui Emeline că nu dorește să-l rețină de la treburile lui, el replicând nonșalant că nu are nimic de făcut. Prezența lui o copleșește tot mai mult pe Emeline, care nu mai poate ignora atracția pe care o simțea față de el. La lecția de dans, Rebecca menționează că Samuel dansa cu mult talent în tinerețe giga, un dans popular și insistă să le facă o demonstrație. Modul lui de a dansa era surprinzător de grațios, iar când o prinde pe Emeline în dansul lui, aceasta se simte vie după mult timp, bucurându-se și râzând din toată inima.
 ”Domnul Hartley se repezi în față și o trase și pe Rebecca în dansul lui sălbatic. O învârti piruetă după piruetă, până când fata se îndepărtă de el clătinându-se, cu respirația întretăiată și râzând din tot sufletul. Apoi o prinse pe Emeline, care se pomeni răsucită în pași de dans de mâinile lui puternice și sigure. În timp ce pereții, oglinzile și chipurile Rebeccăi și mătușii zburau pe lângă ea, își simți inima bătând din ce în ce mai tare. De parcă urma să-i explodeze în piept. Domnul Hartley o cuprinse în aer până deasupra chipului său zâmbitor. Atunci Emeline descoperi că și ea râdea. Râdea cu o bucurie pe care n-o mai trăise de mult.”
De asemenea, Samuel se purta cu multă bunătate cu Daniel, fiul lui Emeline, cucerindu-l definitiv pe acesta când i-a arătat cu multă răbdare cum se curăță o armă.
Deși viitorul lor împreună era mai mult decât incert, ea fiind o aristocrată sofisticată iar el un sălbatic din Colonii, Emeline și Samuel sunt atrași ca un magnet unul de celălalt, neputând rezista atracției copleșitoare dintre ei.
„Gura lui se lipi de a ei într-un sărut care îi zdrobi buzele, până când simţi gust de sânge. Emeline încercă să se smulgă din mâinile lui și să se ferească, dar o strânse și mai tare în braţe și o ridică de la podea, ca să nu mai aibă nici un punct de sprijin, apoi o lipi cu spatele de perete. În clipa aceea chiar nu mai avea unde să fugă. Ar fi trebuit să cedeze sărutului, deoarece știa că n-ar fi rănit-o niciodată cu adevărat, dar ceva din adâncul ei refuza să-și recunoască înfrângerea. Întredeschise ușor buzele și, când el ezită o clipă, profită imediat de acea ocazie. Îl mușcă.”
Samuel era însă măcinat de proprii lui demoni interiori. Coșmarul bătăliei de la Spinner’s Falls, în apropiere de Québec, îi revenea obsesiv în somn, chinuindu-i nopțile și făcându-l să se trezească lac de sudoare și să înceapă să alerge nebunește pe străzi pentru a uita.
La primul bal la care participă împreună cu Emeline pentru a o introduce în societate pe Rebecca, mulțimea de oameni îi provoacă un atac de panică lui Samuel.
”Se împingeau în jurul lui, încercând să treacă. Încercând să fugă și să scape. Unii suficient de bătrâni ca să fie bunici, alții prea tineri ca să se bărbierească… toți temându-se pentru viețile lor și dorindu-și să mai trăiască măcar o zi. Acesta era mirosul pe care-l simțea: cel al groazei în fața morții. Inspiră cu greu, dar plămânii i se umplură cu aerul puturos, făcându-l să se gândească la teama de bătălie și la mirosul de sudoare și sânge.”
Emeline observă că îi este rău și inistă să iasă pe terasă împreună cu Rebecca, moment în care îi găsește Jasper. Vulnerabil în urma atacului de panică, Samuel dă pe față adevăratul scop al vizitei sale la Londra și îl confruntă pe Jasper, pe care-l acuză că este trădătorul din cadrul regimentului său, cel care a vândut informații inamicului, care i-a luat astfel prin surprindere și i-a masacrat. Bănuiala lui Samuel pornise de la faptul că, în urma bătăliei, un ofițer căruia Jasper trebuia să-i restituie o sumă imensă de bani murise, iar acesta scăpase de datorie. Jasper îi spune însă că el își achitase întreaga datorie ulterior moștenitorilor acestuia și poate să aducă dovezi în acest sens. Aflând informațiile indubitabile pe care le deținea Samuel despre faptul că au fost trădați, Jasper insistă să i se alăture acestuia în demersurile întreprinse pentru a găsi adevăratul trădător.
Surprinzător de puțini scăpaseră însă din acel masacru, iar mai mult, câțiva dintre ei își găsiseră în mod straniu sfârșitul ulterior, fiind asasinați. Încercând să dea de urma unui caporal ce ar fi putut să le ofere câteva informații, pleacă cu toții la o petrecere din provincie, aproape de zona unde locuia acesta.
Deși Samuel era gelos pe Jasper, făcând tot posibilul s-o răzgândească pe Emeline în privința logodnei cu acesta, nu poate să nu îi recunoască meritele pe care le-a avut.
”- În bătălie, lordul Vale a fost cel mai curajos om pe care l-am cunoscut vreodată, zise Sam gânditor. Când Lady Emeline se întoarse mirată spre el, îi explică: L-am văzut căzând de pe un cal împușcat. L-am văzut ridicându-se plin de sânge și luptând în continuare, când toți oamenii din jurul său se prăbușeau și mureau. A înfruntat bătălia aceea… a înfruntat moartea, de parcă nu ar fi cunoscut frica. Și uneori chiar a zâmbit în timp ce se lupta.
Cu sprâncenele împreunate, Lady Emeline se uita din nou la Jasper, care se prostea în fața prietenilor săi.
– Poate chiar nu a cunoscut frica.
– Numai proștilor nu le este frică într-o bătălie, spuse Sam clătinând din cap. Iar lordul Vale nu este deloc un prost.”
Emeline este impresionată de informațiile primite, dar insistă că este convinsă că și el a fost un erou, la fel ca Jasper. Replica lui e absolut memorabilă.
”- Nu există eroi pe câmpul de luptă, milady, ci doar supraviețuitori.”
Traumele războiului le lăsaseră tuturor cicatrice adânci, mai ales în suflet. Alistair Munroe, un botanist civil ce fusese atașat regimentului lor și fusese capturat și torturat cu sălbăticie de indienii Wyandot se retrăsese la castelul lui din Scoția și refuza orice comunicare. Samuel se chinuia cu coșmarurile și alerga noaptea până la epuizare, iar Jasper afișa o mască jovială și o aparență de crai, ascunzându-și trăirile. Amândoi au un șoc în momentul în care află de sinuciderea caporalului, care se întorsese complet deprimat din război și în final își pusese capăt zilelor. În timp ce Samuel se duce să fugă fără țintă, Jasper se îmbată criță. De la el află Emeline că Samuel chiar fusese un erou. În momentul în care fusese evident că bătălia era pierdută și erau pe punctul de a fi capturați de inamic, el reușise să se strecoare în pădure și alergase să aducă întăriri, care reușiseră în final să-i salveze pe puținii supraviețuitori.
”- M-a salvat, mormăi el când pășiră pe coridor. A adus întăriri chiar când începusem să cred că sălbaticii aceia o să-mi taie bijuteriile. Ups! Exclamă apoi când își dădu seama ce spusese. N-ar trebui să vorbesc așa în fața ta, Emmie. Știi ce? Cred că m-am îmbătat puțin.
– Sincer îți spun că nu mi-aș fi dat seama, murmură ea. Dar nu știam că Samuel a fost cel care a adus întăririle.
– A alergat trei zile. A fugit și-a fugit, și-a fugit, chiar și cu o rană de cuțit pe-o parte. Chiar este un alergător formidabil!”
”- Dar l-a costat enorm, adăugă Jasper. (…)
– Tot alergatul acela. Picioarele lui erau niște cioturi însângerate când a ajuns la fort. Cum Emeline, pradă emoțiilor, nu dădu nici o replică, Jasper urmă: Cum ai putea să-i mulțumești unui om pentru așa ceva? A alergat până a făcut bășici în tălpi. A alergat până i s-au spart bășicile și au început să sângereze. Și chiar și atunci a continuat să alerge.”
Aflați aproape unul de celălalt în reședința de la țară unde avea loc petrecerea și în care întâlnirile clandestine erau la ordinea zilei, inevitabilul se produce în curând – Emeline și Samuel ajung amanți, scenele de dragoste dintre ei fiind foarte fierbinți, pline de pasiune, așa cum autoarea ne-a obișnuit și în celelalte cărți ale sale.

5e5f042c865d801d10d54a88daa1f1ab

Deși profund îndrăgostită de Samuel, Emeline simte că nu se poate lăsa în voia simțurilor întrucât are o responsabilitate, un copil de crescut, iar căsătoria cu Jasper i-ar fi adus siguranța de care avea nevoie. Prea multele lovituri ale sorții o zdruncinaseră, își pierduse soțul pe care-l iubise nespus, fratele care murise în război și, mai apoi, tatăl iar acum Emeline era obsedată să simtă că deținea controlul. Samuel realizase acest lucru și ar fi vrut să o aline, să-i ofere fericirea la care ea nici nu mai spera.
”Se gândi la Lady Emeline și la felul în care se certa cu el ori de câte ori avea ocazia, iar asta îl făcu să-și amintească de diferențele de rang dintre ei. Și de frica pe care Emeline o simțea, dar pe care părea să o ascundă bine, față de toată lumea. De toată lumea, mai puțin de el, desigur. Își aminti cât de speriată păruse atunci când se predase în brațele lui. De parcă nu-și putea închipui cum era să nu mai controleze tot ce o înconjura, inclusiv propriul corp. Și se gândi la tristețea din ochii ei. Își dorea să o strângă în brațe și să-i absoarbă acea tristețe. Să o legene la pieptul lui până când amărăciunea i s-ar fi transformat în fericire.”
Lucrurile se precipită, trădătorul simte că se strânge lațul în jurul lui și acționează, amenințând viețile tuturor, iar Emeline va trebui să decidă în final ce cale să urmeze – cea a inimii sau cea a rațiunii.
În paralel cu povestea principală, în carte ne este relatată și legenda unuia din cei patru soldați, cel supranumit Inimă de fier. La începutul fiecărui capitol ne este furnizat un fragment din legendă, care este plină de tâlc. Finalul ei este de asemenea unul fericit, iar mesajul de final este foarte romantic.
”Ce altceva poate repara o inimă frântă, dacă nu iubirea adevărată?”

 

2. Seducerea unui păcătos (To Seduce a Sinner)

Seducerea unui păcătos este o carte superbă, care îți atinge sufletul. Elizabeth Hoyt este una din autoarele mele preferate, nici o carte de-a ei nu m-a dezamăgit. Fină cunoscătoare a caracterului uman, Elizabeth Hoyt reușește să creeze personaje absolut fascinante, chiar dacă, sau cu atât mai mult că sunt imperfecte. Îmi place foarte mult, de asemenea, că autoarea acordă multă importanță detaliilor istorice, încadrând clar acțiunea cărții într-o perioadă bine determinată, acțiunile personajelor fiind influențate de conjunctura vremii respective.
Aș vrea să mai fac o mențiune și să remarc și coperta sub care a apărut cartea, foarte sugestivă și bine aleasă.
Dacă în prima carte din serie am aflat povestea primului soldat – Samuel Hartley, în Seducerea unui păcătos vom afla povestea celui de-al doilea soldat – Jasper Renshaw, viconte de Vale.
Jasper fusese căpitan și luptase timp de șapte ani în Războiul francez și indian, iar traumele trăite atunci îl mai bântuiau încă și după șase ani de la terminarea războiului. În special masacrul de la Spinner’s Falls, aflat în apropiere de Québec, îi lăsase cicatrici adânci în suflet. În urma unei trădări, regimentul lui fusese decimat, iar foarte puținii supraviețuitori fuseseră luați prizonieri de indieni și torturați cumplit, mai puțin el care, fiind singurul ofițer rămas, fusese ales ca martor iar orice reacție a lui provoca o nouă tortură asupra celorlalți. Cumplit! În cele din urmă fuseseră eliberați, grație lui Samuel Hartley care reușise să fugă în timpul bătăliei și să aducă întăriri, dar rănile sufletești ale lui Jasper sângerau și supurau încă, chiar dacă trecuseră șase ani de atunci.
”Și în multe feluri, purta cicatrice mult mai adânci decât cele ale oamenilor care fuseseră torturați fizic. Pentru că sufletul său era plin de cicatrice, care încă mai sângerau și supurau din când în când.”
Pentru a-și ascunde trăirile, Jasper afișa o mască jovială și o aparență de crai, luându-și zeci de amante în acest timp. Totuși, datoria față de titlu și faptul că avea deja treizeci și cinci de ani îi impunea să aibă un moștenitor. Întrucât prima lui logodnică, Emeline, prietena lui din copilărie, îl părăsise în urmă cu doi ani pentru Samuel Hartley, așa cum știm din primul volum – Gustul ispitei, Jasper s-a orientat spre o altă logodnică, aleasă după niște criterii minime – ”una care să provină dintr-o familie bună, care să nu fie nici prea tânără, nici prea bătrână… și care să fie suficient de frumoasă cât să-și dorească să se culce cu ea.” 
Din păcate însă, Mary Templeton, candidata aleasă pentru care pierduse șase luni curtând-o, l-a anunțat suspinând chiar în ziua nunții că nu dorește să se căsătorească cu el, ea fiind îndrăgostită de un preot.
Cu capul bubuindu-i în urma mahmurelii după o noapte de beție, Jasper încerca să asimileze informațiile, când primește un nou șoc. Mesalinde Fleming, o tânără înaltă și slăbuță, prietenă bună cu Emeline, se oferă să se căsătorească ea cu el în schimb. Jasper, care abia o remarcase vag până atunci, neștiindu-i nici măcar numele, după primele momente de uluire acceptă, precizându-i însă că el dorește o căsnicie adevărată care să-i aducă copii, concepuți în patul conjugal. Melisande, care așteptase cu sufletul la gură răspunsul lui, îi vine să zboare prin cameră de bucurie.
”Melisande simți o presiune în piept, dar în același timp, era ca și cum ceva se zbătea sălbatic și i se lovea de coaste chinuindu-se să se elibereze și să zboare prin cameră de bucurie.”
Melisande îl iubea în secret pe Jasper de șase ani lungi, foarte lungi. Îl remarcase la un bal unde el flirta, ca de obicei, cu o femeie, afișând jovialitate și multă superficialitate. Însă, puțin mai târziu în aceeași seară, Melisande surprinsese o scenă incredibilă. Pe un coridor, Jasper îl liniștea și încuraja pe un tânăr ce plângea, torturat de amintirile cumplite ale războiului.
”Și implicit înțelesese. Înțelesese adevărul – în ciuda lui Timothy și a lecției dure pe care o învățase despre dragoste, suferință și pierdere. Era un bărbat care-și ținea secretele la fel de bine ascunse ca și ea. Iată un bărbat de care avea să se îndrăgostească fără speranță – fără cea mai mică speranță.”
Și Melisande ținea ascuns în suflet un secret dureros. În urmă cu opt ani fusese părăsită de logodnicul ei, Timothy Holden, un tânăr de care fusese îndrăgostită nebunește și care-i frânsese inima și-i spulberase iluziile, făcând-o să devină cinică și retrasă față de restul lumii.
Jasper reușise să o facă să se îndrăgostească din nou, lucru pe care ea îl crezuse imposibil cândva. Iar acum, după șase ani de iubire în tăcere, se agățase de șansa oferită cu amândouă mâinile sperând cu ardoare că el îi va accepta propunerea fără să-i cerceteze prea îndeaproape motivele, lucru care s-a și întâmplat.
Prima noapte ca soț și soție avea să-i aducă însă o dezamăgire. Jasper a intrat în camera ei, spunându-i să nu se teamă, întrucât totul se va termina foarte repede. Și așa a fost. După o împreunare rapidă, Jasper a părăsit-o în grabă, lăsând-o nesatisfăcută și bulversată. Oare așa aveau să decurgă lucrurile între ei? Știa că el era un amant pasional, așa că se întreba dacă nu cumva cu ea se va purta rece și impersonal, doar în scopul de a produce un moștenitor, iar pasiunea și-o va revărsa în altă parte, luându-și o amantă. Cu toate acestea, tot era fericită să-l aibă alături de ea, în orice fel era dispus el.
Jasper simte că a dezamăgit-o pe Melisande și ar vrea să repare cumva lucrurile, așa că îi face cadou o pereche de cercei cu granate. Cadoul lui o bucură dar, în același timp, o umple de amărăciune, dându-și seama că el nu se uitase niciodată atent la ea, altfel ar fi observat că ea nu avea găuri în urechi.
”Clipi repede, după care se uită din nou la cutiuța în care se aflau cerceii. Erau într-adevăr frumoși. Dar ea nu purta niciodată, pentru că nu avea găuri în urechi. Atinse ușor unul dintre cercei și se întrebă dacă el se uitase vreodată – dar cu adevărat – la ea.”
Jasper era intrigat de soția lui și simțea că ea ascunde câteva secrete, pe care ar fi vrut foarte mult să le cunoască. Deși nu o mai vizitează în camera ei după prima noapte, o surprinde pe Mesalinde în momentul în care începe să o curteze, dorind să afle cât mai multe despre gândurile și preferințele ei. Pe măsură ce începe să o cunoască, începe să devină din ce în ce mai fascinat de ea.
”Și în clipa aceea înțelese că era pierdut. Pierdut și orbit, prăbușindu-se pentru a treia oară, fără nici o speranță de salvare. Dar nici că-i păsa vreun pic. Pentru că er fi dat orice ca s-o înțeleagă pe femeia asta enigmatică. Voia să-i descopere cele mai ascunse secrete și să-i dezgolească sufletul. Și odată ce îi ca afla secretele… odată ce va ști ce anume ascundea cu atâta îndârjire în inima ei… va păzi acele secrete și o va proteja și pe ea, chiar cu prețul vieții lui.
Pentru că era datoria lui să o protejeze și să o prețuiască.”
Melisande este bucuroasă și intrigată de atențiile lui, descoperind fațete ale lui pe care nu le bănuise, dar care o surprind foarte plăcut. Este memorabilă scena în care el îl îmblânzește pe Mouse, cățelul ei, care îl mușcase de mână în aceeași zi.
”Jasper îl îmblânzise pe Mouse și-și demonstrase autoritatea asupra câinelui. Și totul fără a-l răni în vreun fel. Nu cunoștea prea mulți bărbați care s-ar fi deranjat să facă la fel – mai ales fără să bată animalul. Fusese nevoie de inteligență, răbdare și de foarte multă compasiune. Compasiune pentru un câine care îl mușcase, de altfel, chiar în dimineața aceea. Dacă nu l-ar fi iubit deja, cu siguranță l-ar fi iubit în clipa aceea.”
Jasper este din ce în ce mai atras de Melisande și cei doi ajung să facă dragoste cu pasiune.
„O trase și o lipi de pieptul său, petrecându-și braţele puternice în jurul spatelui ei mic. Melisande aproape chicoti. I se părea absolut minunat să o ţină în sfârșit în braţe. Apoi își uni gura cu a ei și orice urmă de râset dispăru. O săruta de parcă era un om flămând, iar ea, prima bucăţică de pâine pe care o vedea după săptămâni întregi.”

sinner_stepback

Pentru Melisande, a face dragoste cu el, era ca și când ajunsese în sfârșit acasă, într-un loc armonios, care-i aducea liniștea și o făcea să dorească să rămână acolo pentru totdeauna.
”Actul de a face dragoste devenise pentru prima dată adevărat, în toată deplinătatea cuvântului. Toate frânturile vieții ei – întreaga ei lume – erau corect așezate și aliniate armonios. Își găsise în sfârșit liniștea.
Ar fi putut rămâne acolo pentru totdeauna.”
Din păcate, după momentul magic petrecut împreună, Jasper o sărută tandru și plecă, neobservând că ea își întinsese brațele după el ca o invitație tăcută.
Ceea ce ea nu știa era că Jasper era chinuit în continuare de demonii lui interiori. Nu-și putea găsi liniștea până nu îl găsea pe trădătorul care vânduse înformații inamicului, în urma cărora întreg regimentul lui fusese masacrat. Pentru a găsi indicii care să-l ajute să-l descopere pe trădător, se hotărăște să meargă în Scoția, la castelul unde se retrăsese Alistair Munroe, botanistul civil ce fusese atașat regimentului lor și care fusese groaznic torturat de indieni, care-i scoseseră ochiul și îi brăzdaseră obrazul, lăsându-i cicatrici oribile. Jasper o invită pe Melisande să-l însoțească în călătorie, iar aceasta acceptă, surprinsă și bucuroasă că e o dorea aproape de el.
Pe drum, deși Jasper nu pierdea nici o ocazie de a face dragoste cu Melisande cu pasiune, o părăsea imediat după aceea, lăsând-o să doarmă singură până când într-o noapte patru bărbați beți au intrat în camera ei de la han. Jasper a intervenit imediat, salvând-o de atacatori și bătându-i măr pe aceștia, după care i-a promis că nu o va mai lăsa să doarmă singură niciodată, întrucât el o să stea cu ea să o apere. Misterul de ce nu făcuse acest lucru până atunci s-a risipit imediat, el fiind incapabil să doarmă într-un pat, ci și-a întins o saltea de paie pe jos și a adormit lipit de perete. Reacția lui Melisande a fost să se strecoare lângă el și să-l ia în brațe iar a doua zi, seara, fără să comenteze în vreun fel, a început să facă în același mod aranjamentele de dormit. Simțindu-se vulnerabil că ea i-a descoperit slăbiciunea, Jasper a simțit nevoia să se justifice.
”- Toți avem micile noastre ciudățenii… Toți cei care ne-am întors acasă de la război, mă refer. Unii se sperie și tresar violent, când aud zgomote puternice. Unii nu mai suportă să vadă sânge. Unii au coșmaruri care îi trezesc în toiul nopții întunecate. Și alții… inspiră adânc și închise ochii, după care continuă: și alții nu suportă să doarmă într-un spațiu deschis. Se tem să nu fie atacați pe timpul nopții și nu pot… oftă scurt și continuă: pur și simplu nu se pot controla. Trebuie să doarmă cu spatele lipit de perete și cu o lumânare aprinsă, ca să-i poată vedea pe atacatori, atunci când vin. Deschise ochii și adăugă: Mă tem că este o constrângere pe care și-o aplică singuri. Pur și simplu nu se pot abține.
– Înțeleg, șopti ea.
Ochii ei erau plini de blândețe – nu ca și când abia auzise că soțul ei era nebun.”
Înțelegerea ei îl copleșește, el realizând cât de bine îi putea face dormitul alături de ea.
„Dormitul cu o altă persoană i se părea ceva extrem de intim. Pentru că, în somn, toate zidurile de apărare se spulberau, lăsând omul vulnerabil – aproape ca un copil. Își dorea cu disperare să doarmă cu ea. Să fie cu ea în cele mai vulnerabile momente.”
Secretul lui Melisande avea să iasă la iveală după o vizită făcută în Scoția la mătușa lui Jasper. Acolo, printre alții, era invitat la masă și fostul logodnic al lui Melisande, căsătorit cu persoana pentru care o părăsise pe aceasta. Jasper și-a dat seama imediat că cei doi aveau un trecut împreună și a insistat să-l afle. Cu tot riscul ca el să o judece și să o respingă după aceea, Melisande nu mai vrea să țină secrete față de el și îi mărturisește totul: cum a fost părăsită cu puțin timp înainte de căsătorie de Timothy, pe care îl iubise din tot sufletul și i se dăruise, iar la scurt timp după aceea și-a dat seama că era însărcinată. Își dorise copilul din tot sufletul și luase hotărârea să-l crească singură, drept pentru care plecase la moșia fratelui ei mai mare pentru a se izola de restul lumii. Din păcate, pierduse însă sarcina.
Reacția lui Jasper la mărturisirile ei este absolut impresionabilă. Departe de a se supăra sau a o judeca, el o liniștește și consolează, promițându-i că el îi va da oricâți copii va dori ea.
”- O să-ți dăruiesc eu un copil, inima mea iubită. O să-ți dăruiesc oricâți copii îți dorești! Îți jur pe onoarea mea!
Melisande rămase încremenită și îl privea uimită. Ei nu îi era rușine de ceea ce se întâmplase – de cine era –, dar se așteptase la furie din partea lui, nu la înțelegere.”
În final, Jasper descoperă cu durere că unul dintre prietenii lui, fost tovăraș de lupte, era un trădător ce vindea secrete Franței iar acesta, pentru a se răzbuna, încearcă să o omoare pe Melisande, Jasper reușind să o salveze în ultima clipă. Totuși, înainte de a muri, trădătorul îi spune că el a vândut secrete Franței după ce s-a întors în țară și altcineva i-a trădat  în război. Probabil vom descoperi identitatea acestuia în următoarele cărți din serie.
Mi-au plăcut foarte mult ambele personaje.
Melisande este bună, înțeleaptă, capabilă de o iubire infinită, acceptând orice condiție pentru a fi aproape de persoana iubită – Jasper și a-l face fericit. Cu multă răbdare și înțelegere doboară una câte una toate barierele pe care Jasper și le ridicase în jurul lui, apropiindu-se încetul cu încetul de inima lui, pe care acesta i-o va dărui în final în totalitate, mai ales după ce ea se va preda în totalitate în fața lui, mărturisindu-i adevăratul motiv pentru care s-a căsătorit cu el.
”- Te iubesc! Te-am iubit dintotdeauna. De aceea m-am căsătorit cu tine.”
Jasper este un bărbat puternic și curajos, extrem de onest. Faptele lui de vitejie pe câmpul de luptă le aflasem deja din prima carte din serie – Gustul ispitei. Acum am aflat mai multe despre traumele sale, frământările și temerile sale. Fugind de coșmaruri, s-a înconjurat de o aură de bărbat jovial, mare cuceritor, care nu reușise însă să-i alunge tenebrele nopții. Părea de-a dreptul urmărit de ghinion, fiind părăsit de două logodnice în mai puțin de doi ani.
Din fericire, soarta i-a trimis un înger păzitor – pe Melisande, care a reușit în final să-l vindece, fiind ca un adevărat balsam pentru sufletul lui chinuit.
”Poate că nu era pe deplin demn de iubirea ei, dar cu siguranță avea să prețuiască acea iubire până în ziua morții sale. Și nu  avea de gând să o lase să se răzgândească. Iubirea lui Melisande era ca o alinare binecuvântată. Ca un balsam vindecător care-i oblojea rănile, iar el o va prețui până la sfârșitul zilelor lui.”
Deși ani de zile abia dacă o remarcase, după ce se căsătorește cu ea și descoperă cu uimire adevărata persoană ce se ascundea în spatele fațadei șterse pe care ea o afișa, se îndrăgostește puternic de ea, fiind capabil să facă orice pentru fericirea ei.
„– Te iubesc, zise el. Nu știi asta? M-aș târî în genunchi prin flăcările iadului pentru tine! Să trag cu arma nu înseamnă nimic, pe lângă tine, iubita mea soţie!
O mângâie ușor pe faţă și-i privi ochii miraţi. După care se aplecă spre ea și o sărută, repetând:
– Te iubesc, Melisande!”
Cadoul pe care el i-l face în final – o tabacheră simplă pe dinafară dar încrustată cu o mulțime de pietre prețioase înăuntru – este extrem de sugestiv, simbolizând-o pe ea.
”Și i se tăie răsuflarea. Poate că exteriorul era simplu și fără nici un ornament, dar la interior era făcută din aur strălucitor și încrustată cu pietre prețioase. Perle, rubine, diamante, smaralde, safire și ametiste… dar și alte pietre… despre care nici nu știa cum se numeau. Toate străluceau din interiorul cutiuței, acoperind în totalitate aurul, cu un curcubeu de culori.”
”- Am fost un prost când te-am cunoscut prima dată. Și am fost un mare prost mulți ani după asta. Pentru că nu am văzut altceva decât metalul simplu în spatele căruia te ascundeai. Am fost prea înfumurat, prea idiot și prea prost ca să privesc dincolo de aparențe și să-ți văd adevărata frumusețe, dulcea mea soție.”
Superbă declarație!
Mi-a plăcut enorm această carte, în care doi oameni răniți sufletește se vindecă și se alină reciproc, fiecare descoperind în celălalt adevăratul suflet pereche, singurul capabil să îl scoată la lumină pentru a trăi cu adevărat.

 

3. Îmblânzirea Bestiei (To Beguile a Beast ) 

Tema Frumoasa și Bestia m-a captivat întotdeauna, mi-aduc aminte de încă două cărți superbe pe această temă – Atingerea dragostei de Eloisa James și Frumoasa și bestia de Amanda Quick.
Îmblânzirea Bestiei m-a încântat pur și simplu, am citit-o pe nerăsuflate și m-a lăsat cu o stare de bine la final.
Elizabeth Hoyt are un talent incontestabil de a crea personaje fascinante, cu caractere puternice, imperfecte dar cu atât mai credibile.
Helen era fiica unui medic de țară și preferata tatălui ei, pe care îl însoțea în vizitele sale la pacienți și îl ajuta să-și organizeze listele. La vârsta de șaptesprezece ani, într-una din aceste vizite, îl întâlnise de ducele de Lister, un bărbat impunător, mult mai în vârstă decât ea, care o fermecase. Acesta o remarcase la rândul lui și făcuse totul să o seducă. Helen se îndrăgostise până peste cap de el și, deși știa că acesta era însurat, acceptase să devină amanta lui, aceasta fiind singura situație prin care ea putea să stea în preajma lui. Familia ei o renegase, nemaidorind să știe nimic de ea. Paisprezece ani mai târziu, timp în care îi făcuse doi copii ducelui, Helen se săturase să fie doar jucărioara preferată a ducelui și, tânjind după respectabilitate, luase hotărârea impulsivă de a-l părăsi pentru ca, sub o nouă identitate, să-și ofere o nouă șansă ei și copiilor ei. Prietena ei, Melisande, lady Vale, o încurajase în acest sens și îi întinsese o mână de ajutor, trimițând-o cu o scrisoare de recomandare pentru a se angaja ca menajeră la Alistair Munroe, un botanist ce trăia complet retras la castelul lui din Scoția.
Însă, ajunși acolo și văzând castelul ce se profila amenințător, complet întunecat, Helen a început să se îndoiască de înțelepciunea deciziei ei.
”Caracterul ei impulsiv – acționa precipitat, apoi regreta pe îndelete – fusese semnul distinctiv al vieții ei. Era motivul pentru care, la treizeci și unu de ani, călătorea printr-o țară străină și era pe cale să se lase, pe ea și pe copiii ei, la îndurarea unui străin.”
După ce au bătut timp îndelungat la ușă, iar Helen se temea deja că nu era nimeni acasă și încerca cu disperare să se gândească la o soluție, ușa s-a deschis și, întocmai ca într-un roman gotic, două ființe amenințătoare s-au ivit în prag – un bărbat înalt, slab și foarte intimidant, alături de care se afla o fiară uriașă cu blana cenușie. Iar când un fulger a luminat cerul, detaliile zărite au fost și mai îngrozitoare.
”Chiar în clipa aceea, un fulger scânteie pe cer, aproape de ei și uimitor de strălucitor, luminându-i pe bărbat și pe prietenul lui ca și când s-ar fi aflat pe o scenă. Fiara era înaltă, cenușie și slăbănoagă, cu niște ochi negri scăpărători. Bărbatul arăta și mai rău. Un păr negru și drept îi cădea încurcat peste umeri. Purta niște pantaloni vechi, jambiere și o haină grosolană, mai degrabă potrivită pentru groapa de gunoi. O parte din fața lui nerasă era deformată de niște răni urâte și roșii. Un singur ochi căprui-deschis reflectă diabolic spre ei fulgerul.
Dar mai groaznic decât orice, nu mai exista decât o gaură înfundată acolo unde ar fi trebuit să fie ochiul lui stâng.”
Sir Alistair Munroe era un botanist pasionat care, în urmă cu șapte ani, însoțise armata ca civil în războiul din Colonii pentru a aduna informații despre fauna și flora de acolo, necesare pentru cartea pe care o scria. Din nefericire, chiar înainte de terminarea războiului, în urma unei trădări, fuseseră încercuiți la Spinner’s Falls, cea mai mare parte măcelăriți, iar supraviețuitorii fuseseră capturați de indieni și torturați cu sălbăticie. Întors din Colonii, groaznic mutilat, Alistair Munroe decisese să se retragă în singurătate, la castelul lui din Scoția, unde nu avea decât un singur servitor incompetent și se ocupa de pasiunea lui dintotdeauna – studiul botanicii, adunând informații și continuând să publice cărți și articole de specialitate, foarte apreciate. Iar fiara ce părea atât de amenințătoare la prima vedere era un ogar bătrân și foarte blând, lady Grey, care îl însoțea peste tot și de care el era foarte atașat.
A fost complet uluit în momentul în care o femeie de o frumusețe răpitoare a bătut în toiul unei nopți furtunoase la ușa lui, insistând că e noua lui menajeră.
”Era frumoasă. Desigur. Trebuia ca în furtună să apară la ușa lui o frumusețe răpitoare. Avea ochii exact în culoarea clopoțeilor înfloriți, părul de un blond strălucitor și niște sâni extraordinari pe care orice bărbat, până și un singuratic diform și mizantrop cum era el, i-ar fi găsit excitanți. Până la urma urmei, oricât îl nemulțumea, era reacția firească a unui mascul în fața unei femele care deținea o capacitate reproducătoare evidentă.”
În spatele ei se ițeau doi copii – Jamie, un băiețel vioi de cinci ani și Abigail, o fetiță tăcută cu doi ochi imenși, albaștri.
Deși enervat de invazia neașteptată în viața lui, Alistair nu putea să îi lase în furtună, așa că i-a primit în casă, insistând ca a doua zi să plece însă, întrucât el nu avea nevoie de nici o menajeră, deși casa lui arăta jalnic de murdară.
Helen nu intenționa să se dea bătută așa ușor. Hotărâtă să lupte pentru o nouă viață pentru ea și copiii ei, ignoră ordinul lui de a părăsi casa, arătându-se complet determinată să-și îndeplinească noile ei atribuții de menajeră.
”- Mă duc în sat în după-amiaza asta, da?
– Doamnă Halifax…
– Iar pentru ceainic, preferați ceramică sau cositor?
– Ceramică, dar…
Vorbea de unul singur. Ea închisese deja ușa în urma ei.
Alistair privi lung spre ușă. Nu mai fusese niciodată în viața lui atât de dus cu vorba – de către o bucățică de femeie frumușică care i se păruse pe jumătate săracă cu duhul cu o noapte în urmă.
Lady Grey își ridicase capul când doamna Halifax ieșise. În clipa aceea, și-l coborî din nou pe labe și păru să îi arunce o privire plină de milă.
– Măcar am apucat să aleg ceainicul, mormăi Alistar în apărarea lui.
Lady Grey oftă și se întoarse cu spatele.”
Deși prima bătălie fusese câștigată, în curând a reieșit evident că ea nu avea calificările necesare pentru a face față de una singura imensei gospodării, așa că Alistair le-a angajat o trăsură care să-i ducă înapoi la Londra. Helen se gândea descurajată la lipsa de perspective și la viața cenușie ce o aștepta, când o idee i-a venit pe neașteptate înainte de a părăsi satul. În fond, nu trebuia să se ocupe singură de toate sarcinile, ci putea foarte bine să le delege și să le supravegheze, dacă angaja suficienți oameni competenți.
Astfel că Alistair se trezi din nou cu ea la ușă, însoțită de data asta de o duzină de servitori, angajați în numele lui. Deși enervat că ordinele îi fuseseră complet ignorate, Alistair a fost complet surprins dându-și seama că de fapt, în adâncul sufletului, era bucuros.
”Iar lucrul ciudat – complet neașteptat – era că prima lui reacție fu să se bucure. La urma urmei, nu îl părăsiseră. Castelul lui nu era chiar mort.”
După mai multe replici în contradictoriu, Alistair și Helen au convenit la un pact. El i-a oferit o perioadă de grație de o săptămână, termen în care ea urma să facă dovada competențelor ei de organizare. Dacă reușea să-l convingă pe Alistair, rămâneau în continuare, în caz contrar urmau să părăsească imediat castelul.
Cu multă dăruire și muncă asiduă, Helen se dedică scopului său, nepermițându-și să se lase pradă descurajării, chiar și atunci când simțea că problemele o depășeau.
”Apoi se scutură să-și vină în fire. Un spate care o durea, niște slujitori dificili, un castel murdar, pur și simplu nu conta. Ea era responsabilă acolo. Dacă ea nu putea să pună lucrurile la punct, nimeni altcineva nu reușea. Și dacă nu putea să facă ordine, atunci Sir Alastair avea să îi alunge, pe ea și pe copii, la finele săptămânii. Atât de simplu era totul.”
Cu totul neașteptat pentru el, Alistair începe să-i simpatizeze pe copii. Jamie era adorabil, cu toată inocența specifică vârstei, plin de energie și o îndrăgise imediat pe lady Grey, alături de care îi plăcea să-și petreacă timpul.
Abigail însă era foarte serioasă, mult prea matură pentru vârsta ei.
”Abigail detesta să o dezamăgească pe mama ei.
Uneori mama o privea cu o expresie tristă pe chip, și Abigail știa: nu era chiar normală. Nu râdea precum celelalte fetițe, nu se juca deloc cu păpușile și nu avea mulți prieteni. Îi plăcea să stea singură. Îi plăcea să cugete la lucruri. Și uneori chiar își făcea griji pentru lucrurile la care cugeta; pur și simplu, nu putea să se abțină. Indiferent cât de mult ar fi dezamăgit-o pe mama.”
Felul de a fi a lui Abigail îi aducea aminte lui Alistair de cum era el când era copil, mult prea curios și retras.
Dintr-un impuls pe care nici el nu și-l poate explica prea bine, Alistair îi invită pe copii în biblioteca sa, unde le prezintă cartea scrisă de el și le explică multe informații, timp în care ei îl ascultau cu aviditate.
”Spre deosebire de multe alte biblioteci din casele mari, aceea era folosită, iar cărțile citite și răscitite.”
Din păcate, chiar după acel moment, Jamie descoperă că lady Grey a murit de bătrânețe. Suferința copiilor este cumplită, iar Helen începe să de îndoiască iar de justețea deciziilor ei.
”Helen închise ochii. Ce le făcuse puilor ei? Îi luase din siguranța casei lor din Londra, de la tot ce era familiar pentru ei și îi adusese în locul acela ciudat și întunecat în care câinii bătrâni și drăgălași mureau. Poate că se înșelase. Poate că putea să îl îndure pe Lister și viața deznădăjduită și captivă pe care o ducea în calitate de amantă a lui, numai de dragul copiilor ei.”
Alistair dispare imediat după aceea și, când apare târziu în noapte, călare pe calul lui negru, după ce mersese printr-o furtună teribilă, Helen constată că aducea cu el un cățeluș.
”Un năsuc negru, apoi un căpșor plângăcios se iviră de sub faldurile ude ale materialului.
Sir Alastair adăpostea sub haina lui un cățeluș.”
Helen este impresionată până în adâncul sufletului, dându-și seama că sub aparența lui ursuză și morocănoasă, Alistair avea o inimă de aur, aproape sinucigându-se pentru a le aduce copiilor ei un cățeluș care să le aline durerea pierderii lui lady Grey.
Mai mult, ajutându-l să ajungă în camera lui și să se dezbrace, Helen simte o atracție irezistibilă față de el, dându-și seama că și el simțea la fel pentru ea.
„Avea de gând să o sărute, și partea groaznică era că Helen își dorea să fie sărutată. Voia să simte apăsarea acelor buze uneori sarcastice, alteori răutăcioase pe ale ei. Voia să îl guste, să îi simtă parfumul masculin când el o savura. De fapt, chiar începu să se aplece spre el, să își ridice faţa, să simtă bătăile nebunești ale inimii. O, da, tânjea după sărutul lui, poate mai mult decât tânjea după următoarea suflare.”
În perioada următoare, sentimentele unuia față de celălalt cresc în intensitate. Alistair era uluit să constate că Helen, departe de a fi dezgustată de el, îl privea cu admirație și dorință în priviri. Helen, care ani de zile fusese doar un accesoriu pentru duce, care o căra peste tot cu el ca pe un trofeu, fălindu-se cu frumusețea ei uluitoare, dar în același timp neglijând-o de ani de zile, întrucât își tot alegea noi amante, era acum încântată să constate că Alistair o vedea pe ea, femeia din spatele aparenței strălucitoare.
În același timp, Helen nu poate să nu remarce cu plăcere că, spre deosebire de tatăl lor, ducele, care nu petrecea mai mult de cinci minute în compania copiilor, tratându-i cu multă indiferență, Alistair se purta cu multă afecțiune față de copiii ei, făcându-i plăcere să-și petreacă timpul în compania lor și învățându-i să pescuiască.
”Râul lui Sir Alastair era chiar grozav, un loc magic în care grijile de zi ci zi păreau să dispară.”
În curând, pasiunea dintre Helen și Alistair explodează și cei doi petrec clipe fierbinți împreună.
„Era parcă într-un vis. Era o desfrânată, o desfrânată minunată și îmbietoare, iar el era un bărbat care o adora. Îi simţi gura fierbinte pe gât, sărutând-o, și ceva se declanșă înăuntrul ei. Fiori suavi se încordară într-un iureș tremurător și vibrant de căldură și plăcere – atât de multă plăcere că, pentru un timp, se pierdu pe deplin cu firea.”
”Nu se mai simțise în viața ei atât de ușoară.
Atât de liberă.
Și apoi, o lovi un alt val de căldură, care o luă cu totul prin surprindere și o aruncă pe culmi, călăuzind-o spre vârful plăcerii absolute și splendide.”
Deși se furișează față de copii și sora lui, o femeie formidabilă, nemăritată și cu aceeași pasiune față de știință ca și fratele ei, aflată în vizită, Alistair îi spune lui Helen că i-ar făcea plăcere să-i facă curte, vorbele lui înduioșând-o și făcând-o să realizeze că se îndrăgostise pe deplin de el.
„– Nu sunt un bărbat sofisticat și trăiesc la ţară, așa că ar trebui să te mulţumești cu flori de câmp. Violete și maci primăvara devreme. Steliţe toamna. Trandafiri sălbatici și armurariu vara. Iar primăvara târziu, ţi-aș aduce clopoţei care cresc pe dealurile de aici. Clopoţei albaștri, albaștri ca ochii tăi.
Și acela fu exact momentul în care ea simţi o relaxare, o eliberare. Inima ei tresări și o luă la goană, dincolo de capacitatea ei de a înţelege, dincolo de controlul ei. Pe deplin liberă și gonind spre bărbatul complex, supărător și cu totul fascinant.”

55cf0fa7f31769d2d6c7ff0ffb22711e

Fericirea lor idilică este spulberată brusc, în momentul în care ducele, care nu suportase afrontul de a fi părăsit, îi răpește copiii pentru a o determina pe Helen să se întoarcă la el.
Helen îi cere ajutorul lui Alistair, care, după ce depășește primul moment de dezamăgire dându-și seama că ea îl mințise spunându-i că era văduvă, se implică trup și suflet în misiunea de salvare a copiilor ei.
Mi-a făcut plăcere să-i reîntâlnesc pe lord și lady Vale, pe care-i știam din Seducerea unui păcătos, care sar imediat în ajutorul lor.
Vă las să descoperiți singuri în carte metoda ingenioasă prin care Alistair a reușit să recupereze copiii, făcând în același timp ca ducele să nu mai reprezinte o amenințare în viitor.
Ambele personaje m-au impresionat foarte mult.
Alistair a dovedit multă tărie de caracter, reușind să-și găsească un echilibru după o experiență complet traumatizantă, care pe un spirit mai slab l-ar fi înfrânt. Deși munca lui de botanist îi aducea multe satisfacții, viața lui era lipsită de bucurie și veselie, pe care Helen și copiii ei i le provoacă.
Helen făcuse o alegere nefericită în tinerețe, alegând să fie amanta ducelui, de care era îndrăgostită la vremea respectivă. Într-o societate închistată de prejudecăți, în care femeilor nu li se ofereau mari șanse, fiind complet la mâna unui bărbat, este de apreciat curajul ei de a-l părăsi pe duce și a încerca să-și croiască o nouă viață. Mi-a plăcut de asemenea faptul că a avut tăria la sfârșit să refuze să se complacă în rolul de amantă a lui Alistair, deși îl iubea nespus, silindu-l astfel pe acesta să-și analizeze propriile sentimente, să-și învingă nesiguranța și să o ceară de soție.
Finalul ne reafirmă importanța adevăratelor sentimente, dincolo de lucrurile materiale strălucitoare, care, de multe ori, nu îți aduc fericirea.
”Helen fusese amanta unui duce. Într-un timp, fusese copleșită cu bijuterii și rochii, dar nu o făcuseră fericită. Acum o știa prea bine.
– Îmi doresc un singur lucru.
El își întoarse capul și îi sărută degetele.
– Și ce-ți dorești?
– Pe tine, îi șopti înainte ca el să se aplece asupra ei. Doar pe tine.”
Îmblânzirea Bestiei este o carte superbă, care te face să vibrezi emoțional, să privești dincolo de aparențe și să crezi în miracolul unui nou început.

IN-YOUR-WILDEST-SCOTTISH-DREAMS-ifc-step-back

Am menționat cartea în Top 10 cărți romantice cu eroi mutilați fizic și în Top 10 cărți historical-romance în care un scoțian este cucerit de o englezoaică

4. Inimă sălbatică (To Desire a Devil

Inimă sălbatică este o carte superbă, sfârșitul unei serii de excepții. Toate cărțile din această serie au fost deosebit de frumoase și emoționante. Toți cei patru soldați au fost marcați de experiența dură a războiului și purtau traumele trădării în urma căreia fuseseră capturați și torturați de indieni în urmă cu șapte ani.
În această carte vom afla povestea celui de-al patrulea soldat – Reynaud St. Aubyn, despre care toți crezuseră că murise în chinuri cumplite, torturat de indieni. Așa cum ne-a obișnuit deja, alături de povestea principală, la începutul fiecărui capitol este un fragment dintr-o legendă, cu un erou și o domniță, cu vrăjitoare și spiriduși, ce o simbolizează practic pe cealălaltă. De această dată aflăm legenda lui Longsword, un soldat neînfricat ce se întorcea acasă, după mult timp în care fusese plecat și nimeni nu îl mai aștepta, întrucât cei care l-ar fi întâmpinat cu drag muriseră de mult, iar cei care mai erau în viață nu aveau să-l recunoască pe bărbatul care devenise. Întocmai ca eroul nostru…
”Când un bărbat pleacă la război, el nu mai este același când se întoarce acasă. Frica și dorința, curajul și pierderile, omorurile și oboseala, toate își lasă subtil amprenta asupra lui, minut de minut, zi de zi, an de an până când, în cele din urmă, se schimbă întru totul, o transformare în bine sau în rău a omului ce fusese deja.”
Apariția neașteptată a lui Reynaud St. Aubyn în mijlocul unei reuniuni organizate în reședința familiei din Londra avea să-i șocheze pe toți cei prezenți.
”Ușa salonului albastru se deschise brutal și se trânti de perete. Fiecare cap din încăpere se întoarse ca să îl privească pe bărbatul care rămase pironit în pragul ei. Era înalt, cu umeri extraordinar de lați, care ocupau intrarea. Purta un fel de pantaloni din piele tocită și o cămașă, sub haina de un albastru-deschis. Părul negru lung îi cădea în dezordine pe spate, și o barbă prea mare aproape îi acoperea obrajii supți. O cruce de fier se legăna în urechea lui și un pumnal imens, scos din teacă era atârnat de o sfoară la brâu.”
Arogant și nerăbdător, bărbatul se adresează în franceză celor prezenți, reclamându-și drepturile ancestrale, după care își pierde cunoștința.
Beatrice Corning, nepoata lui Reginald St. Aubyn, cel care moștenise toată averea în urma presupusei morți a lui Reynaud, o adevărată domnișoară englezoaică, bine-crescută și cu maniere impecabile, l-a recunoscut prima pe bărbat, întrucât, de ani de zile era fascinată în secret de el, petrecând ore în șir în fața portretul lui aflat în casa unchiului ei.
Îngrijorată de starea sănătății sale, s-a grăbit să îi vină în ajutor, moment în care i s-a tăiat respirația văzându-l de aproape.
”Bărbatul fusese tatuat. Trei păsări de pradă, stilizate, zburau crunt și sălbatic sub ochiul lui drept. Impresionanții lui ochi negri erau închiși, dar sprâncenele îi erau groase și ușor încruntate, de parcă bărbatul ar fi condamnat-o chiar inconștient fiind. Barba lui era netunsă și avea peste cinci centimetri, dar Beatrice eliberă de sub ea gura lui nepotrivit de elegantă. Buzele îi erau ferme, iar cea de sus era plină și senzual arcuită.”
În momentul în care își recapătă cunoștința, bărbatul se dovedește a fi departe de cel din închipuirile ei romantice. Dur și necruțător, pare dispus să facă orice pentru a-și recăpăta titlul și averea.
Cel mai bun prieten al lui Beatrice era Jeremy, pe care îl cunoștea încă din copilărie, un tânăr bun și curajos, cu un înalt simț al onoarei dar care, din nefericire, rămăsese fără ambele picioare în timpul războiului. Întors acasă, logodnica îl părăsise, iar el se izolase complet de societate, Beatrice fiind singura care îl vizita și cu care purta lungi conversații pe diverse teme. Amândoi complotau pentru a face să fie adoptată în Parlament o lege pentru ajutorarea veteranilor de război, în secret față de unchiul ei, pe care îl iubea nespus dar care era conservator convins.
Jeremy o tachinează în legătură cu apariția bulversantă a lui Reynaud, întrucât știa de mult de obsesia ei pentru el.
”- Sunt prostuță, nu? Să mă aștept ca un bărbat pe care îl cunosc dintr-un portret să fie un prinț romantic.
– Poate, recunoscu el. Dar dacă nu am avea visuri romantice, viața ar fi teribil de plicticoasă, nu crezi?”
Curând, se produce un prim atentat la viața lui Reynaud, răsunând împușcături tocmai în momentul în care el ieșise să o întâmpine pe Beatrice pe scările din față. Prompt, el se aruncă asupra lui Beatrice pentru a o proteja, o sărută instinctiv, după care o lasă la adăpost sub trăsură și se întoarce să-i dea primul ajutor lacheului rănit. Din păcate, deși este foarte eficient, reușind să înlăture pericolul și să-i salveze viața lacheului, faptul că îi confundă pe servitori cu soldați și insistă că au fost atacați de indieni avea să răspândească zvonul că era nebun, deși el își revenise rapid după scurtul moment de rătăcire.
Reynaud este din ce în ce mai atras de Beatrice ba, mai mult, și-a dat seama că atracția era reciprocă.
„Se aplecă spre ea și se apropie până ce șuviţele de lângă urechea ei îi atinseră buzele și inspiră adânc parfumul dulce de flori englezești.
– Mi-aţi răspuns la sărut, să nu credeţi că nu am observat.
Și chiar observase. Buzele ei moi se deschiseseră pentru o fracţiune de secundă înainte ca el să se întoarcă și să alerge spre lacheul rănit. Sărutul acela avea să rămână imprimat în amintirea lui pentru totdeauna.”
Reynaud reia legătura cu Vale, prietenul lui din copilărie. Acesta îi sugerează că cel mai bun mijloc pentru a combate zvonurile că este nebun este să se însoare cu o tânără ireproșabilă din punct de vedere al societății. Sugestia lui Vale îi stârnește un sentiment primitiv lui Reynaud, care își dă seama că singura pe care o dorea să-i fie soție era Beatrice, fiind uluit de prima idee care îi vine în minte: ”A mea!”.
De altfel, înnebunit de gelozie, o urmărește pe Beatrice și dă buzna în camera lui Jeremy, unde aceasta se afla în vizită. Jeremy se amuză copios, pentru prima dată după mult timp, dându-și seama că Reynaud era oricum față de ea, numai indiferent nu. După ce Beatrice a ieșit din încăpere, Jeremy i-a cerut insistent lui Reynaud să-i promită că va avea grijă de Beatrice și o va proteja chiar cu prețul vieții. Uitându-se în ochii lui, Reynaud și-a dat seama cu tristețe că acesta era pe moarte, astfel că i-a promis solemn ceea ce îi ceruse.
”- Jur pe ce am mai sfânt că voi avea grijă de ea, o voi proteja și voi face orice ca să fie fericită.
Oates încuviință din cap.
– Nu pot să mai cer nimic altceva.”
La plecarea de la reședința lui Jeremy se produce un nou atentat, iar de data aceasta Beatrice este rănită. Reynaud este înnebunit de grijă și durere, o duce la reședința ei și o îngrijește personal.
După ce Beatrice își revine, este copleșită de durere aflând că Jeremy s-a stins iar Reynaud simte nevoia instinctivă de a o consola, realizând că ea era tot ceea ce lui îi trebuia, chiar dacă nu o merita.
”Șoptea în părul ei, mângâindu-i tandru obrazul, umărul și lăsând-o să plângă ghemuită în el. Durerea ei era necontrolată, copilărească și sălbatică, lipsită de grație, și emoția aceea atât de sinceră îl zgudui profund. Femeia asta era adevărată. Poate că el nu avea să mai fie niciodată domnul civilizat pe care îl merita, dar ea era exact ce își dorea el. Ce îi trebuia. Era caldă și afectuaosă și ea era acasă.
Pe ea o voia.”
Pentru a o scoate din starea de amorțeală în care intrase, Reynaud face dragoste pasional cu ea.
În curând, Reynaud își pierde răbdarea și o revendică de la unchiul ei pentru a-i fi soție, fără a se obosi să o întrebe dacă este de acord în prealabil. Deși rănită de faptul că el nu pomenise nimic de dragoste, lui Beatrice îi este imposibil să îl refuze. 
„El avea dreptate, și o parte din ea o recunoștea. I se oferise. Îi aparţinea într-un fel mult mai primitiv care părea să se situeze dincolo de iubire.”
„În loc de răspuns, ea îi întinse mâna pentru că nu avea încredere în vocea ei. Ceea ce făcea contrazicea absolut tot ce fusese învăţată despre cum trebuia să se poarte o doamnă. I se spusese că lucrul pe care îl făcea în clipa aceea era rău. Că nu avea să ducă decât la suferinţă și rușine. Dar inima ei părea să îi spună altceva, și nu mai avea de la cine să ceară un sfat. „
După ce se căsătoresc, Beatrice insistă ca el să-i povestească toate experiențele cumplite prin care el trecuse cât fusese în captivitate.
”El supraviețuise și era cu adevărat bucuroasă pentru el, dar cu ce preț? Ceea ce îndurase îl schimbase. De parcă trecuse printr-un cuptor încins care arsese toate părțile lui sensibile și care nu lăsase în urmă decât o inimă călită, insensibilă la durere sau sentiment, insensibilă poate și la iubire.”
Deși Beatrice se temea în sinea ei că el nu va putea să aibă nicicând vreun sentiment de iubire pentru ea, era îndrăgostită de el profund și necondiționat.
”Și totuși, nu părea să mai conteze. Beatrice descoperise că iubirea nu trebuia să fie reciprocă ca să înflorească. Părea că iubirea ei putea să crească foarte fericită și să înflorească în totala absență a iubirii lui. Nu mai putea să își controleze sentimentele.”

to-desire-a-devil

Când însă trădătorul, cineva cu totul neașteptat, o răpește pe Beatrice în momentul în care este descoperit, Reynaud realizează că nici averea, nici chiar viața lui nu mai aveau nici o valoare fără ea și că era dispus să renunțe la ambele pentru a o salva.
”De când revenise, nu se gândise decât la tot ceea ce pierduse și deloc la ceea ce câștigase. Își dorise titlul, pământurile, banii, dar ele nu însemnau nimic dacă ea nu îi era alături.”
Finalul este emoționant și romantic, cercul închizându-se și reunindu-i pe toți cei patru soldați – Samuel, Vale, Alistair și Reynaud. Toți au străbătut un drum lung, presărat cu multe greutăți, trădări și suferințe, dar fiecare și-a găsit în final fericirea alături de persoana iubită.
”- Te iubesc, Beatrice. Acum și pentru totdeauna. Te iubesc.
Ea zâmbi.
– Și eu te iubesc. Acum și pentru totdeauna.
Era ca un nou început. O nouă înțelegere.”
Simbolic, fiecare pereche a primit un exemplar din cartea în care erau adunate cele patru legende (Inimă de Fier, Jack Zâmbărețul, Povestitorul de adevăruri, Longsword) și la care fiecare eroină în parte contribuise cu câte ceva.
Epilogul legendei lui Longsword subliniază, de asemenea, puterea magică a iubirii. Când atât Longsword cât și soția lui, Prințesa Serenitate, aleg fiecare, pe rând, să se sacrifice de dragul celuilalt, regele spiridușilor își pierde întreaga putere, fiind învins de sentimentele pure ale acestora.
”- Aaah! Strigă descumpănit regele spiridușilor și își smulse părul din cap. Atunci aceasta este Iubirea Adevărată – lucru teribil! – pentru că nu am nici o putere în fața forței pe care o are Iubirea Adevărată.”
Superb!

Cărțile autoarei Elizabeth Hoyt pot fi comandate pe elefant.rolibris.rolibrarie.netcartepedia.ro, carturesti.ro, emag.ro

 

 

 

 

 

About Author

6 comentarii

  1. Minunata serie! Mi-a placut foarte mult. De altfel, Edlizabeth Hoyt e una din autoarele mele preferate de la Iubiri de Poveste.

Spune-ți părerea!