Seria Tetralogia napolitană ne prezintă o saga fascinantă ce se întinde de-a lungul a șase decenii, cu o acțiune foarte elaborată, cu multe fire împletite și o galerie impresionantă de personaje.

Ajunsă la sfârșitul acestei serii intense, profunde, cu multe implicații psihologice și personaje complexe, am simțit că am făcut o lungă călătorie alături de cele două prietene, care m-a consumat, m-a emoționat, m-a provocat să-mi pun întrebări.

Această remarcabilă epopee poate fi considerată și un elogiu adus feminității – plină de forță și de sensibilitate, în același timp. Eroinele sunt puternice, neînfricate, reușesc să depășească momentele de cumpănă ale vieții, reînviind din propria cenușă de mai multe ori.  Relația dintre cele două prietene este deosebit de complicată, se sprijină, se critică, se ceartă, se admiră și se invidiază, fiecare dintre ele potențând-o pe cealălaltă, ajutând-o să se redescopere și să evolueze, iar și iar…

• Seria L’amica geniale (The Neapolitan Novels) de Elena Ferrante

1. Prietena mea genială – Editura Pandora M – My Brilliant Friend – 2011

2. Povestea noului nume – Editura Pandora M – The Story of a New Name – 2012

3. Cei care pleacă și cei ce rămân – Editura Pandora M – Those Who Leave and Those Who Stay – 2013

4. Povestea fetiței pierdute – Editura Pandora M – The Story of the Lost Child – 2014

Cărțile autoarei Elena Ferrante pot fi comandate pe libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librex.ro, librarie.net

1. Prietena mea genială (L’amica geniale)

Prietena mea genială este o carte bulversantă, care te răscolește, te pune pe gânduri și te face să-ți pui întrebări cu privire la condiția umană, la cât de mult din destinul nostru este hotărât încă din naștere și dacă, prin acțiunile și voința noastră, putem să îl modificăm. Din păcate însă, uneori, oricât te-ai zbate, circumstanțele vremurilor în care trăiești, coroborate cu acțiunile celor din jur, te împiedică să-ți depășești condiția socială…

Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva Elenei Greco și începe cu un prolog, a cărui acțiune se petrece în zilele noastre. Elena este contactată de Rino, un pierde-vară de aproape patruzeci de ani, disperat că mama lui, Rafaella Cerullo, Lila după cum o numea buna ei prietenă Elena, dispăruse fără urmă. Deși la început Elena nu se îngrijorează, crezând că Lila a dorit să-i dea o lecție fiului ei și să-l oblige să se descurce de unul singur, în momentul în care a aflat că dispăruseră toate hainele ei, computerul, toate actele, fotografiile în care apărea, Elena a devenit furioasă, considerând că Lila, ca de obicei, făcea totul în stil mare, dorind să anuleze orice urmă care amintea de trecerea ei pe acest pământ. Dar, de data aceasta, Elena era hotărâtă să nu o lase să izbutească.

”Lila, ca de obicei, vrea să exagereze, m-am gândit.

Exacerba peste măsură conceptul de urmă. Nu voia doar să dispară ea, acum, la șaizeci și șase de ani, ci să șteargă toată viața pe care o lăsase în spate.

M-am simțit dintr-odată foarte furioasă.

Să vedem cine izbutește de data asta, mi-am zis. Am deschis computerul și am început să scriu fiecare detaliu al poveștii noastre, tot ce mi-am amintit.”

Acțiunea se mută în urmă cu șaizeci de ani, într-un Napoli cenușiu al anilor 1950, o perioadă măcinată de frământări, în care mafia făcea legea și violența era un mod de viață. Bărbații își băteau soțiile, tații își băteau copiii, țipetele și jignirile erau la ordinea zilei, orice dispută de rezolva cu pumnii și bătele și cu toții acceptau acest lucru, ca un fapt inexorabil, bine împământenit. Diferențele între clasele sociale erau pregnante și era foarte greu să treci granița dintre ele. Resentimentele răbufneau adesea și neputința de a răzbi în alt fel ducea uneori inclusiv la crimă…

În acest context își petreceau copilăria Elena și Lila, două fetițe de șase ani, foarte diferite ca fire și înfățișare. În timp ce Elena era sfioasă și timidă, Lila era bătăioasă și mereu sigură pe ceea ce își dorea. Elena era blondă, cu o înfățișare angelică, Lila era brunetă, uscată și băiețoasă.

Tatăl Elenei era portar la primărie, iar mama ei, casnică. Elena își disprețuise de mic copil mama, strâmbă, șasie și lipsită de personalitate, acceptând cu stoicism bătăile pe care i le administra soțul ei. Ambiția ei de a învăța cât mai bine provenea din dorința arzătoare de a nu ajunge niciodată ca mama ei.

Tatăl Lilei era cizmar, iar fratele ei Rino, ce nu era din cale afară de inteligent, alesese aceeași meserie. De altfel, în acea perioadă, ca într-un cerc vicios, copiii repetau greșelile părinților lor, mergând pe aceeași cale obscură, lipsită de perspective, marcată de violențe, abrutizându-se la rândul lor. Nunzia, mama Lilei, era o persoană ștearsă, supunându-se cu totul voinței soțului ei și neavând curajul să ia atitudine, nici măcar pentru a-și apăra proprii copii.

Deși Elena învăța foarte bine, iar învățătoarea o lăuda adesea, în curând s-a dovedit că nu putea să se ridice la nivelul Lilei, care, fără nicio îndrumare, dovedea sclipiri de geniu, învățând din zbor noțiuni foarte grele și făcând, aparent fără nici un efort, calcule extrem de complicate. Prin urmare, ambiția Elenei s-a limitat a fi măcar pe locul doi, acceptând supremația Lilei, de care se simțea de-a dreptul fascinată.

Personalitatea Lilei a ieșit pregnant la iveală cu prilejul unui concurs încă din clasa întâi. Deși la început părea apatică, răspunzând când și când la întrebări, în momentul în care Enzo, băiatul vânzătorului de fructe, era pe cale să o învingă, adevărata ei fire a răzbătut din interior, neacceptând înfrângerea.

”…Lila se trezise definitiv și acum avea ochii aceia ca două crăpături, foarte hotărâți, răspundea cu precizie.”

În acel moment, chipul Lilei se însuflețise complet, luminat de ambiție iar Elena și-a dat seama cu tristețe că trebuia să accepte că era pe locul doi în toate, inclusiv ca frumusețe…

”În general, eu eram cea frumoasă, ea în schimb, era uscată ca o scrumbie, emana un miros de sălbăticiune, avea un chip prelung, îngust la tâmple, cuprins între două fâșii de păr lins și foarte negru. Dar când a decis să-i elimine atât pe Alfonso, cât și pe Enzo, se luminase ca o sfântă războinică. I se înroșise obrajii ca un semn al descătușării unei văpăi din fiecare colț al corpului ei, în așa fel încât pentru prima dată am avut acest gând: Lila e mai frumoasă ca mine. Eram deci a doua în tot. Îmi dorisem ca nimeni să nu remarce asta niciodată.”

De fapt, de-a lungul întregii copilării și adolescențe, acțiunile Elenei vor fi influențate de multe ori de personalitatea Lilei. Se spune adesea că trăim prin comparație cu ceilalți, iar deciziile Elenei par să întărească această idee. În mai multe momente din viață, ea a luat diverse hotărâri pornind de la ideea că Lila ar fi procedat în acel mod.

De asemenea, nici Lila nu era imună la influența Elenei. Relevant în acest sens este un episod din perioada în care se apropia sfârșitul școlii primare. Dacă tatăl Elenei luase hotărârea să facă efortul pentru ca fata lui să continue studiile la școala medie, părinții Lilei nici nu luaseră în considerare această posibilitate. Lila, deși se prefăcuse indiferentă, pretinzând că oricum nu o interesa să continue studiile, la un moment dat și-a dat arama pe față, demonstrând că era geloasă practic pe Elena pentru acest lucru și că ar fi vrut să-i ruineze această șansă, provocând-o să iasă afară din cartier și să se ducă la mare, deși părinții le interziseseră categoric acest lucru, sperând ca pedeapsa pentru naescultarea ei să fie interzicerea studiilor. Totuși, la jumătatea distanței, insistase să se întoarcă…

”Era posibil? Mă târâse după ea dorindu-și ca părinții mei, drept pedeapsă, să nu mă mai trimită la școala medie? Sau mă dusese înapoi în mare grabă tocmai ca să evit pedeapsa aceea? Sau – mă întreb azi – își dorise, în momente diferite, și una, și alta?”

Pe baza acestui episod, ca și a multor altele ce vor urma, s-ar putea face un adevărat studiu psihologic din interacțiunea celor două fete!

Elena și-a continuat studiile, iar Lila a rămas acasă să îl ajute pe tatăl ei la cizmărie.

Ambiția secretă a ambelor fete era să se îmbogățească, întrucât acest lucru le-ar fi putut oferi libertatea propriilor decizii. Astfel, Lila, dovedind multă ambiție, originalitate și inventivitate, l-a convins pe fratele ei să creeze un model de pantofi lucrat manual, în ideea dezvoltării atelierului lor de cizmărie la un alt nivel, care să le asigure prosperitatea.

Din păcate, reacția tatălui lor când a aflat acest lucru a fost complet descurajantă. Prea ancorat în rutină, lipsit de ambiții de mărire și neobișnuit să fie sfidat de copii, tatăl lor a reacționat cu multă violență, atât fizică, cât și verbală…

În carte sunt introduse multe personaje secundare, fascinante prin personalitatea lor și modul de gândire. Multe din acțiunile lor au motivații adânc înrădăcinate în mediul din care au provenit, în propriile idealuri și aspirații, dar și, în unele cazuri, în resemnarea de a mai încerca orice întrucât totul e zadarnic…

Finalul cărții este oarecum șocant. Încercând să scape de o căsătorie impusă de părinți, Lila a luat mai multe decizii pentru a-și hotărî singură destinul. Dar, întocmai ca un păianjen care își țese plasa, viața a prins-o într-o rețea de legături, iar toate zbaterile ei nu au făcut decât ca lațul să se strângă tot mai strâns în jurul ei…

Am inclus cartea în Top 10 cărți fascinante din culturi diferite

2. Povestea noului nume (Storia del nuovo cognome)

Intensă, profundă, cu multe implicații psihologice și personaje complexe, Povestea noului nume reușește să te captiveze de la prima până la ultima pagină.

Relația dintre Elena și Lila rămâne punctul central al romanului, ca un fir roșu ce străbate întreaga acțiune și în jurul căruia se împletesc alte fire secundare, alcătuind o țesătură complicată și fascinantă. Prietenia dintre cele două fete continuă să fie la fel de controversată ca în primul volum. În anumite momente par să țină foarte mult una la alta, se sprijină și se potențează reciproc, iar în alte momente se înfruntă cu multă forță, răzbătând la suprafață sentimente precum invidia, gelozia sau ranchiuna.

Traiectoriile celor două fete nu merg perfect îngemănate, sunt momente lungi de timp în care s-au despărțit, fără a avea vreo veste una de la alta, dar, chiar și atunci, fiecare dintre ele era influențată cumva la nivel mental de personalitatea celeilalte. Dar, în timp ce Elenei providența i-a scos în cale mai multe șanse la momentul oportun, iar greșelile făcute nu au avut consecințe grave, pentru Lila propriile fapte au avut un efect de bumerang, întorcându-i-se împotrivă și rănind-o.

La sfârșitul primei cărți, Lila își înfruntă familia afirmându-și încă o dată puternica personalitate, refuzând să se mărite cu Marcello Solara, un bărbat extrem de bogat și influent, dar pe care ea îl ura și îl disprețuia din tot sufletul. Pentru a scăpa de presiunea membrilor propriei familiei, care erau încântați să se înrudească cu Solara, întrucât acest lucru le-ar fi oferit posibilitatea unei vieți prospere, Lila alege să se mărite la doar șaisprezece ani cu Stefano Carracci, proprietarul unei mezelării prospere. Stefano părea îndrăgostit profund de ea și, în plus, cumpărase la un preț exorbitant pantofii de piele făcuți după ideile lui Lila. La nuntă însă, Lila a avut un adevărat șoc, întrucât Marcello s-a prezentat nonșalant încălțat tocmai cu acea pereche de pantofi.

La începutul volumului al doilea descoperim că Lila nu a putut trece peste trădarea lui Stefano, în ciuda argumentelor de ordin financiar pe care acesta le-a invocat, precizându-i că avusese și acordul familiei ei în acest sens. Cu un temperament aprig, Lila îl înfruntă violent în călătoria de nuntă pe Stefano, comunicându-i că refuză să-i acorde drepturile conjugale. Prin urmare, ajunge să fie pălmuită și violată de Stefano, care își arată o față brutală, pe care ea nu o remarcase până atunci.

Prinsă ca într-o pânză de păianjen, fără studiile necesare care i-ar fi putut oferi un loc de muncă decent și fără sprijinul propriei familii, Lila nu are ce face decât să accepte inevitabilul și să se întoarcă acasă alături de Stefano. Deși devine o adevărată maestră în a-și ascunde adevăratele sentimente și aparent pare să se bucure de bunăstarea obținută, folosindu-se din plin de banii familiei pentru propriile capricii, adevărata fire răzbate adesea la suprafață, exasperându-l pe Stefano, care o lovea adesea. Dar vânătăile ei nu impresionau pe nimeni, întrucât deși simțul onoarei le impunea taților și fraților să-și apere fiicele și surorile când acestea erau jignite, bătaia administrată de un logodnic sau un soț era considerată absolut normală și chiar necesară. De altfel, Lila ajunsese să ignore bătăile primite și, prin viclenia și perseverența ei înăscute, reușea să-l manevreze pe Stefano după cum dorea ea.

În același timp, Elena, deși își continuase studiile, fiind lipsită de concurența Lilei, nu reușea să-și găsească motivația să mai învețe, începând să ia note tot mai proaste și fiind tentată la un moment dat să abandoneze școala și să se căsătorească cu Antonio, logodnicul ei, un mecanic fără prea multă cultură generală și pe care nu îl iubea, fiind îndrăgostită în secret de Nino Sarratore, un student strălucit.

Lila pare să simtă momentul de cumpănă și o provoacă pe Elena la un pariu, miza fiind, dacă aceasta pierdea, să ia toate examenele cu note de peste opt. Mai mult, Lila îi oferă și un loc la ea acasă unde să poată învăța în liniște.  Din când în când, Lila se uita peste materialele ei de studiu și reușea să le înțeleagă în timp record, făcând diverse conexiuni strălucite și ambiționând-o din nou pe Elena. Nu poți să nu te întristezi de soarta Lilei, o fată de o inteligență excepțională, dar care nu avusese nici cea mai mică șansă de a-și continua școala! Deși își ascundea cu mult talent adevăratele sentimente, părând împăcată cu soarta ei, din mici întâmplări realizezi că Lila era profund decepționată și deprimată. Un moment sugestiv în acest sens a fost acela în care s-a hotărât ca poza ei, făcută în ziua nunții, să fie expusă în noul magazin de pantofi al familiei, pentru a atrage clienții. Lila a fost de acord doar cu condiția să fie lăsată să retușeze acea poză. Plină de frenezie, s-a apucat să acopere poza cu fâșii de carton negre și linii colorate, de parcă încerca să se șteargă cumva, să dispară…

”Lila era fericită și mă târa tot mai mult în fericirea ei mândră, mai ales că găsise brusc, poate chiar fără să-și dea seama, o ocazie care-i permitea să-și reprezinte furia împotriva ei înseși, apariția, poate pentru prima dată în viața ei, a nevoii – și aici verbul folosit de Michele era potrivit – de a se șterge.”

Mai mult, într-un moment de sinceritate, Lila chiar o previne pe Elena că nu trebuie să se încreadă în ea, recunoscând că este o maestră a înșelătoriei și a disimulării.

”- Stefano, când am deschis locul ăsta, mi-a arătat cum se înșală la cântar; și eu mai întâi am urlat la el că ești un hoț, iată cum faci banii, și apoi n-am știut să rezist, i-am demonstrat că învățasem și imediat am găsit modurile mele să înșel și i le-am arătat. Ba chiar mi-au venit în minte altele noi: vă înșel pe toți, înșel la cântar și la alte mii de lucruri, înșel tot cartierul, să n-ai încredere în mine, Lenu, să n-ai încredere în ce spun și ce fac.”

Caracterul duplicitar al Lilei va ieși la iveală în momentul în care, oferindu-se chipurile să o ajute pe Elena la slujba de vară pe care aceasta și-o luase, provoacă un accident, aparent fără voie, iar Lila își pierde locul de muncă.

O cotitură dramatică a destinului lor se va produce în acea vară, ambele având aproape optsprezece ani pe atunci. Întrucât Lila nu rămânea însărcinată, iar singura ei sarcină o pierduse într-o lună mică, doctorul i-a recomandat să se ducă la băi să se fortifice. Lila a insistat să o ia pe Elena cu ea, promițându-i că o va plăti cu aceeași bani pe care-i primea la noua slujbă, care era obositoare și plictisitoare. Elena, care se despărțise între timp de Antonio, logodnicul ei, acceptă cu o singură condiție: să meargă la băi la Ischia, unde aflase că va fi și Nino, pe care spera în secret să-l cucerească. Ajunse acolo, Lila încearcă s-o facă pe Elena să mărturisească faptul că dorise să meargă acolo pentru a-l întâlni pe Nino, dar Elena se eschivează. După puțin timp petrecut împreună, Stefano și Rino, fratele Lilei, ce se căsătorise între timp cu Pinuccia, sora lui Stefano, pleacă și le lasă pe cele trei fete singure să se fortifice, ei trebuind să se întoarcă la muncă. Imediat după plecarea lor, cele trei fete i-au întâlnit pe Nino și prietenul lui Bruno, petrecând cu toții momente relaxante împreună. În scurt timp, Elena a constatat cu stupoare că între Lila și Nino se înfiripă o idilă, sentimentele celor doi unul pentru celălalt crescând vijelios în intensitate, ajungând aproape să nu se mai ferească de ochii celorlalți.

Deși în carte nu spune clar, părerea mea este că Lila l-a încurajat pe Nino tocmai pentru că intuise că Elena era îndrăgostită de el, pentru a demonstra încă o dată că ea era prima în toate, că o depășea pe Elena în toate privințele, dacă își propunea acest lucru.

De altfel, doamna Nella, gazda familiei Sarratore și verișoara fostei lor învățătoare, a prevenit-o pe Elena în privința caracterului Lilei.

”- Fii atentă, Lenù. Știu că sunteți bune prietene, verișoara mea mi-a spus asta. Și eu nu vreau să mă bag în lucruri care nu mă privesc. Dar mie îmi e de-ajuns o privire ca să judec persoanele. Doamna Lina știe că ești mai bună decât ea și de aceea nu te îndrăgește cum o îndrăgești tu.

Am zâmbit prefăcut sceptică:

– Mă urăște?

– Nu știu. Dar ea știe să facă rău, e scris pe chipul ei, e de ajuns să-i privești fruntea și ochii.”

Bulversată, confuză și îndurerată, Elena nu poate totuși să o refuze pe Lila când aceasta îi cere să o acopere, furnizându-i un alibi pentru ca ea să poată să petreacă o noapte plină de pasiune în brațele lui Nino. În aceeași noapte, într-un gest de revoltă, ca o reacție la ceea ce știa că se petrecea în acel timp, Elena își pierde virginitatea pe plajă, cu un bărbat absolut nepotrivit și libidinos: Donato Sarratore, tatăl lui Nino, tocmai cel ce încercase să o molesteze cândva și pe care ea îl respinsese cu atâta furie și scârbă atunci… De altfel și acum, imediat după ce actul s-a produs, Elena l-a amenințat pe Donato că dacă va mai încerca să o caute vreodată, îl va da pe mâna unor persoane de care știa că acesta se temea.

În continuare, lucrurile vor evolua dramatic, cu consecințe importante, pentru ambele fete.

Lila, încercând să scape din lațurile ce o strângeau, tânjind spre o libertate nu foarte bine definită, ia mai multe decizii pripite, angrenând mai multe persoane în acțiunile ei. Încă o dată, puternica ei personalitate acționează ca un magnet, influențând destinele mai multor persoane, ce ajung să graviteze la un moment dat în jurul ei.

Elenei i se oferă o oportunitate neașteptată de a-și continua studiile la Pisa, oraș unde își lărgește mult orizonturile, cunoscând multe persoane interesante și logodindu-se cu Pietro, un viitor profesor universitar, provenit dintr-o familie de intelectuali.

Paradoxal, anumite evenimente neplăcute din trecut îți pot deschide o fereastră luminoasă spre viitor. Într-un moment de inspirație, pornind de la momentul degradant al pierderii propriei virginități, Elena a scris un roman la persoana a treia, împletind evenimente petrecute în realitate cu altele imaginare. Mama logodnicului ei, impresionată de forța și talentul ce răzbăteau din rândurile scrise, l-a predat unui editor care, entuziasmat la rândul lui, a decis să-l publice, chiar în forma inițială, neretușată.

”- Aveți încredere: nu atingeți o virgulă, e sinceritate, naturalețe și un mister al scrierii pe care-l au doar cărțile adevărate.”

Bula de fericire în care se înconjurase Elena, încântată de aprecierile primite, s-a spart brusc în momentul în care a realizat de unde se inspirase: după moartea fostei lor învățătoare, o rudă a acesteia i-a predat caietele ei și ale Lilei din adolescența. Recitind La fata blu, încercarea de roman a Lilei de la vârsta de treisprezece ani, Elena a recunoscut sâmburele propriului roman…

”Păginuțele infantile ale Lilei erau sufletul secret al cărții mele. Cine ar fi dorit să știe ce îi dădea căldură și de unde se năștea firul robust, dar invizibil, care lipea frazele, ar fi trebuit să înceapă cu fasciculul unei fetițe, zece păginuțe de caiet, cu boldul ruginit, cu coperta colorată vioi, titlul și fără nicio semnătură.”

Revelația acestui fapt o tulbură pe Elena, care, simțind că a luat mult mai mult de la Lila decât îi luase aceasta cândva, realizează că toată ostilitatea față de Lila îi dispăruse ca un fum și o caută, sperând să poată reînnoda vechea prietenie ce le întregea pe amândouă.

Deși situația Lilei, provocată de propriile acțiuni dar și de multe alte conjuncturi nefavorabile, era deosebit de dificilă în acel moment, vechiul orgoliu al acesteia iese la suprafață, refuzând să se lase compătimită și răstălmăcind lucrurile, astfel încât tot ea să pară în avantaj.

”Am înțeles că ajunsesem până acolo plină de mândrie și mi-am dat seama – cu bună credință, desigur, cu afecțiune – că făcusem toată călătoria aceea mai ales ca să-i arăt ce pierduse ea și ce câștigasem eu. Dar ea își dăduse seama de asta încă de când apărusem în fața ei și acum, riscând conflicte cu colegii de muncă și sancțiuni, reacționa explicându-mi de fapt că nu câștigasem nimic, că pe lume nu era nimic de câștigat, că viața ei era plină de aventuri diferite și fără criterii, exact ca a mea, și că timpul pur și simplu trecea fără niciun sens și era frumos doar să te vezi din când în când ca să auzi sunetul nebunesc al minții uneia dintre noi răsunând în sunetul nebunesc al minții celeilalte.”

Finalul ne aduce un nou element de suspans, astfel că abia aștepți să citești următoarea carte pentru a descoperi ce anume le-a rezervat viitorul celor două fete și cum va evolua relația dintre ele.

3. Cei care pleacă și cei care rămân (Storia di chi fugge e di chi resta)

În cel de-al treilea volum al tetralogiei napolitane, Cei care pleacă și cei ce rămân, urmărim cotiturile fascinante ale destinelor  Lilei și Elenei din jurul vârstei de douăzeci de ani până în jurul vârstei de treizeci de ani, pe fundalul unei societăți frământate de inechități sociale, marcată de transformări profunde și evenimente dramatice, măcinată de luptele interne dintre neofasciști și comuniști, dintre patroni și sindicaliști.

Scriitoarea are un talent remarcabil de a crea personaje complexe, prezentând realitatea fără să o îndulcească sau înfrumusețeze. Descrierea locurilor și redarea atmosferei acelor vremuri sunt făcute cu multă acuratețe. Cu multă sinceritate, însăși Elena, personajul din perspectiva căreia este scrisă cartea la persoana întâi, își prezintă propriile fapte și gânduri din anumite momente așa cum au fost, chiar dacă nu o puneau într-o lumină favorabilă de fiecare dată.

În acest volum, deși accentul cade mai mult pe evenimentele din viața Elenei, plecată departe de Napoli, Lila rămâne o figură centrală a romanului, un personaj de o personalitate copleșitoare, care influențează, chiar și în absență, multe din deciziile Elenei, care își extrăgea forța necesară unor acțiuni gândindu-se la ce ar fi făcut Lila într-o atare situație. Elena ajunge să o mitizeze aproape pe Lila, atribuindu-i calități excepționale și chiar abilități întunecate, fiind convinsă în anumite momente dificile ale vieții ei că acestea au fost provocate de energii negative transmise de la distanță de mintea Lilei.

În cel de-al doilea volum al tetralogiei napolitane, Povestea noului nume, am aflat că Lila și-a continuat idila cu Nino timp de aproape un an, pe ascuns față de soțul ei Stefano. Când a rămas însă însărcinată a decis, împreună cu Nino, să-și părăsească soțul cu orice risc și să meargă să locuiască cu Nino într-un apartament închiriat din cartier. Fericirea lor idilică a durat doar douăzeci și trei de zile, după care Nino a început să se plictisească de grețurile și toanele de femeie însărcinată ale Lilei, văzând-o acum într-o altă lumină, dezgustat de lipsa ei de cultură, de faptul că vorbea tare și intra în polemică cu ceilalți. După o ceartă, Nino pleacă, iar Lila, lipsită de orice mijloace materiale, se întoarce la soțul ei, care preferă să se mintă singur că ea a fost doar într-o vizită la Elena. După nașterea băiatului, Rino, Lila continuă să fie nefericită și se hotărăște să-l părăsească pe Stefano. Incredibilul ei magnetism acționează în continuare asupra celor din jur.  După ce refuză propunerea lui Michele Solara de a fi amanta lui, Lila alege să plece din cartier cu Enzo, fostul ei coleg de școală, un bărbat deosebit de inteligent, muncitor și cumsecade, care își părăsește logodnica de dragul ei. Din păcate, în ciuda eforturilor lui Enzo, mijloacele materiale erau insuficiente, astfel că Lila ajunge să se angajeze în fabrica de mezeluri a lui Bruno, bunul prieten al lui Nino.

În timpul acesta, Elena și-a continuat studiile, absolvind Școala Normală din Pisa și scriind un roman de mare succes, inspirat din experiențele ei personale trăite. Romanul a fost destul de controversat, stârnind mai multe polemici pe seama lui. Stările de spirit ale Elenei fluctuau în funcție de părerile pro și contra apărute în ziare, lipsindu-i sprijinul și siguranța pe care le emana Lila.

La una din campaniile de promovare a cărții, Elena l-a reîntâlnit pe Nino, realizând că pasiunea ei pentru el rămăsese la fel de arzătoare, fiind capabilă să-și părăsească logodnicul într-o clipă dacă el i-ar fi cerut-o. Dar Nino, deși s-a purtat extrem de amabil cu ea, apărându-i cu mult patos cartea în fața unor critici răuvoitoare, nu a părut să manifeste un interes de natură amoroasă față de ea.

La o manifestație de protest, Elena este impresionată de o tânără studentă ce-și creștea singură copilul, întrucât tatăl acestuia nu dorise să-și asume responsabilitatea. Cu multă stupoare, Elena află că acesta era chiar Nino, remarcând acum pentru prima dată că, în ciuda atitudinii acestuia de negare a tatălui lui, un afemeiat celebru, se asemăna cu el mai mult decât era dispus s-o recunoască.

”Nino nu fugea deloc de tatăl lui de frică să nu devină ca el. Nino era deja tatăl lui și nu voia s-o recunoască.”

În ciuda acestei constatări, Elena tot nu putea să îl urască.

În toiul propriilor frământări și incertitudini, Elena este contactată de Pasquale, un fost coleg de școală, care îi solicită, în numele lui Enzo, ajutorul pentru Lila, care se simțea foarte rău. Viața în fabrică era extrem de grea, iar femeile trebuiau să facă față și hărțuirilor sexuale la care erau supuse de șefi. Epuizată fizic peste măsură, prinsă la mijloc într-un conflict dintre sindicat și patron, Lila clacase psihic, ajungând să aibă tot felul de halucinații, văzând capete hidoase ce ieșeau din mobile și alte imagini de coșmar. Elena este profund impresionată de suferința prietenei ei, simțind în același timp o puternică recunoștință că, datorită imboldurilor acesteia, își continuase școala și plecase de acolo. 

”Am perceput un  puternic sentiment de vinovăție, m-am gândit: asta e viața de care puteam avea parte și, dacă nu s-a întâmplat, e și meritul ei.”

Încântată să o poată ajuta la rândul ei și să o recompenseze măcar puțin pentru ajutorul pe care i-l dăduse în trecut, Elena pune în mișcare toată influența puternicei familii a logodnicului ei, reușind să-i obțină toate drepturile cuvenite Lilei, după ce aceasta își dăduse demisia, și aranjând cu medici de renume să o consulte.

”Lila, în trecut, deschisese sertarul miraculos al mezelăriei și îmi cumpărase de toate, în special cărți. Acum deschideam eu sertarele mele și-i întorceam gestul, sperând să se simtă pusă la adăpost, așa cum deja mă simțeam eu.”

Paradoxal (sau nu), Lila nu a părut prea recunoscătoare, din frazele ei chipurile de mulțumire răzbătând ironii fine și jigniri, care au rănit-o pe Elena, făcând-o să se simtă din nou măruntă și nesigură pe ea, în sufletul ei dorindu-i pentru prima dată răul Lilei.

”Cu siguranță era falsă și era ingrată, iar eu, în ciuda tuturor schimbărilor prin care trecusem, continuam să-i fiu subordonată. Am simțit că n-o să scap niciodată de supunerea aceea și asta mi s-a părut insuportabil. Mi-am dorit – și n-am reușit să-mi controlez dorința – să se fi înșelat cardiologul, ca Armando să aibă dreptate, să fie într-adevăr bolnavă și să moară.”

Puterea malefică a Lilei fusese remarcată și de Gigliola, viitoarea soție a lui Michele. Vorbele ei, pline de amărăciune, scot în evidență o realitate dureroasă a acelor vremuri și locuri. Căsătoriile se încheiau adesea din interes, fără nicio urmă de iubire sau respect față de viitoarea soție din partea bărbatului, care-și lua de fapt o servitoare neplătită.

”Mă tratează în fața tuturor ca pe o zdreanță. Și eu știu de ce. N-a ținut niciodată la mine. Se căsătorește cu mine ca să aibă o servitoare de încredere, toți bărbații se căsătoresc de asta. Și îmi zice încontinuu: ce p… mea fac cu tine, nu știi nimic, nu ai inteligență, nu ai gust, casa asta frumoasă e irosită, cu tine totul se transformă într-o porcărie.”

Însă Michele, în ciuda numărului mare de amante pe care le avusese și cu care se lăudase plin de cinism în fața viitoarei soții – o sută douăzeci și două, fie cu bani fie gratis, era totuși capabil de sentimente profunde, fiind îndrăgostit profund de Lila, pe care o respecta sincer, urcând-o pe un piedestal al idealului feminin.

”Și Lila, Lila care știuse să-i stârnească acea pasiune, o emoție care nu era doar mania unui patron, născută din fanfaronade de periferie, din răzbunare, din  dorință abjectă, cum tindea ea să spună, ci era o formă obsesivă de valorizare a femeii, nu devoțiune, nu subordonare, ci mai degrabă iubirea unui bărbat dintre cele mai căutate, un sentiment complicat care știa să facă dintr-o femeie, cu hotărâre, într-un fel de violență, aleasa printre femei. M-am simțit alături de Gigliola, i-am înțeles umilința.”

Bulversată sufletește de sentimentele negative pe care Lila le i le stârnea, Elena a ales să se țină departe de ea mai mulți ani, timp în care au vorbit doar la telefon.

Deși sperase să aibă o căsnicie fericită cu Pietro, bazată pe respect și interese reciproce, Elena s-a simțit în scurt timp captivă într-o relație ce se deteriora tot mai mult. În ciuda dorințelor ei de a-și urma o carieră ca scriitoare, Pietro a lăsat-o imediat însărcinată, ca mai apoi să aibă grijă să-i ridiculizeze ideile, să-i descurajeze tendințele de emancipare și să o reducă tot mai mult la rolul de casnică, refuzând să o ajute la ceva, pretextând mereu că are o lucrare importantă de predat. Se părea că Pietro, copleșit de renumele propriei familii, la care nu reușea să se ridice, nesigur de propria virilitate, simțea nevoia să se impună măcar în propria familie. Ca o consecință logică, viața sexuală era și ea lipsită de orice satisfacție.

”Căsnicia mi se părea de-acum o instituție care, în mod diferit de ce se credea, despuia contactul sexual de orice umanitate.”

În tot acest timp, Lila, întocmai ca pasărea Phoenix, reușise să renască din propria cenușă, ajungând să ocupe un post important, foarte bine plătit. O vizită intempestivă făcută de Elena la Napoli, în urma unei vești tulburătoare aflate despre sora ei, avea să-i aducă o nouă umilință. La cina la care participaseră mai multe persoane importante din localitate, realizările Lilei au fost scoase în evidența, tot succesul Elenei pălind prin comparație, lucru remarcat cu multă amărăciune de aceasta în timp ce se întorcea acasă.

”Și totuși, în timp ce mă întorceam cu mașina la Florența, am avut impresia că acolo, în cartier, între înapoiere și modernitate, ea are mai multă istorie decât mine. Câte lucruri pierdusem plecând, crezând că sunt destinată cine știe cărei vieți glorioase. Lila, care rămăsese, avea un loc de muncă foarte nou, câștiga mult, acționa în deplină libertate și după niște planuri care se dovedeau indescifrabile.”

Finalul ne aduce o nouă întorsătură spectaculoasă de situație, Elena luând o hotărâre cu consecințe extrem de importante și imprevizibile, dar pe care le vom afla doar în următorul volum.

Am inclus cartea în Top 10 cărți romantice cu eroi/eroine scriitori

4. Povestea fetiței pierdute (Storia della bambina perduta)

Povestea fetiței pierdute este o încheiere strălucită a tetralogiei napolitane, o saga fascinantă ce se întinde de-a lungul a șase decenii, cu o acțiune foarte complexă, cu multe fire împletite și o galerie impresionantă de personaje.

Deși și în acest ultim volum accentul cade pe relația complicată dintre cele două femei, Elena și Lila, care sunt pe rând fie cele mai bune prietene fie rivale, avem de-a face cu multe evenimente și povești de viață, toate desfășurate pe fundalul unor mari transformări economice, sociale și politice.

Romanul este plin de forță, întocmai ca o carte clasică, autoarea dovedind un talent veritabil în a te captiva și absorbi în paginile cărții, de multe ori având senzația că iei parte la acțiune.

Personajele nu sunt doar bune sau doar rele, fiecare are lumini și umbre, calități și defecte. Nimeni nu e perfect, fiecare face greșeli mai mici sau mai mari la un moment dat, iar, pe de altă parte, până și personajele negative au părțile lor bune. De exemplu, Marcello Solara, temutul mafiot, dovedește o grijă surprinzătoare în momentul în care soacra lui, mama Elenei și a Elisei – soția lui, bolnavă de cancer, este internată în spital, transferând-o într-o clinică privată și asigurându-se că are parte de cele mai bune tratamente.

Și ultimul volum este scris tot la persoana întâi din perspectiva Elenei, care prezintă faptele așa cum au fost, cu multă sinceritate și acuratețe, fără să încerce să se pună într-o lumină favorabilă, astfel că ai impresia că citești o autobiografie veritabilă.

La sfârșitul celui de-al treilea volum, Cei care pleacă și cei ce rămân, Elena, în vârstă de treizeci și doi de ani în acel moment, s-a hotărât să-și părăsească soțul și să divorțeze pentru a se căsători cu Nino, marea ei dragoste încă de când era adolescentă, care promisese că va divorța și el, la rândul lui.

Reacția Lilei la aflarea veștii este vehementă, criticând-o dur pe Elena, numind-o ”cretină” și acuzând-o că nu îi pasă de răul pe care-l provoacă fiicelor ei. A fost picătura care a umplut paharul pentru Elena care, convinsă că Lila era pur și simplu geloasă pe ea, ținând cont de relația amoroasă pe care o avusese, la rândul ei, în trecut cu Nino, a întrerupt mai bine de doi ani orice comunicare cu ea.

Deși relația cu Nino debutează fermecător, cei doi petrecând momente pline de pasiune împreună și purtând conversații lungi și interesante, cu ocazia unei conferințe desfășurate în Franța, la Montpellier, unde Nino participa ca invitat, curând încep să apară mici fisuri în aura plină de fericire, Elena simțind ghimpii geloziei observând cât de seducător se purta Nino cu femeile.  Însă, mult prea îndrăgostită de el, Elena se autoliniștește, considerând că acesta era felul lui natural de a fi, revărsându-și farmecul cu dărnicie și fără părtinire asupra tuturor femeilor.

Întorși acasă, Elena trebuie să facă față certurilor aprinse cu Pietro, care refuza ideea divorțului. Pentru a o convinge pe Elena să se răzgândească, Pietro apelează la o armă redutabilă, chemând-o pe soacra lui să-i împace. Întâlnirea celor trei este de un puternic dramatism. Mama Elenei, încorsetată în tradiții și prejudecăți, nici nu poate concepe ideea ca fiica ei să se despartă de soțul ei, mai ales că prestigiul ei crescuse mult în cartier ca mamă a unei fiice ce se căsătorise atât de bine, intrând într-o familie de vază, astfel că, mai întâi, încearcă să o convingă cu vorba bună și argumente pentru ca mai apoi, văzând că nu are succes, să treacă la țipete, amenințări și lovituri, întocmai ca în mahala. Scena este complet memorabilă iar Pietro, ai cărui părinți erau profesori universitari, asista complet uluit și neajutorat la acea manifestare vulgară și zgomotoasă.

”Pietro s-a speriat. I-am văzut pe față, în ochi, lumea mea care se izbea de a lui. Cu siguranță, în toată viața lui, nu văzuse niciodată o astfel de scenă, cu atâtea urlete, cu reacții atât de necontrolate. În cădere, mama răsturnase un scaun, se prăbușise cu toată greutatea corpului. Acum, din cauza piciorului bolnav, se chinuia să se ridice, își agita un braț ca să se prindă de marginea mesei și să se tragă sus. Dar nu ceda, continua să urle la mine amenințări și jigniri. Nu s-a oprit nici măcar în momentul în care Pietro, înspăimântat, a ajutat-o cu brațul sănătos să se ridice. Ea, cu vocea sugrumată, furioasă și totodată sincer îndurerată, a gâfâit, cu ochii ieșiți din orbite: tu nu mai ești fiica mea, el e fiul meu, el, nici tatăl tău nu te mai vrea, nici frații tăi; de la fiul lui Sarratore să iei blenoragie și sifilis, cu ce am greșit eu s-ajung să văd o zi ca asta, oh, Doamne, Doamne, Doamne, vreau să mor imediat, vreau să mor acum. Era atât de copleșită de suferință, încât, lucru de necrezut pentru mine, a izbucnit în plâns.”

Din toată acea vizită halucinantă a ieșit totuși și un lucru bun. Pietro a fost copleșit de milă față de Elena, realizând pentru prima dată în ce mediu a crescut ea și și-a schimbat atitudinea față de ea, acceptând în sfârșit ideea divorțului amiabil.

”M-a liniștit doar faptul că, după puțin timp, Pietro a venit la ușă și a spus încet, cu o duioșie neașteptată: nu deschide, nu-ți cer să mă lași să intru; vreau doar să știi că nu-mi doream asta, e prea mult, nici măcar tu nu meriți asta.”

Au urmat doi ani relativ fericiți, timp în care fetele Elenei au stat la socrii ei, iar ea și-a promovat cărțile în lungi turnee, Nino însoțind-o în majoritatea. Cu o sinceritate brutală, Elena recunoaște stânjenită că în acea perioadă îl pusese pe Nino mai presus de orice, iubirea față de el depășind chiar iubirea față de propriile fiice…

”Profitam de fiecare ocazie ca să ies din Italia pe vremea aceea, mai ales dacă era posibil să fac asta împreună cu Nino. De exemplu, când mica editură germană care îmi publicase volumașul a organizat un turneu de promovare prin Germania de Vest și prin Austria, el și-a abandonat toate angajamentele și a devenit șoferul meu vesel și supus. Am călătorit în lung și în lat vreo cincisprezece zile, alunecând din peisaj în peisaj ca de-a lungul unor picturi în culori strălucitoare. Fiecare munte sau lac, sau oraș, sau monument intra în viața noastră de cuplu, devenind parte din plăcerea de a fi acolo, în acel moment, și ni se părea mereu o componentă rafinată a fericirii noastre.”

Bula ei de fericire s-a spart brusc când Lila, care insistase să reia legătura cu ea, a informat-o, cu satisfacție de altfel, că Nino nu se despărțise de Eleonora, soția lui, trăind mai departe cu ea și neinițiind nicio procedură de divorț.

Îndurerată, Elena încearcă să se despartă de Nino, în ciuda explicației lui că nu avusese încotro, întrucât soția lui amenințase că se sinucide dacă o părăsește. Din păcate, conviețuirea alături de socrii ei se dovedește a fi foarte dificilă, soacra ei, care îi ținuse partea în trecut în fața lui Pietro, informând-o că nu mai avea nicio obligație sau afecțiune față de ea, din momentul în care încălcase pactul nescris de a rămâne alături de fiul ei. Nemaisuportând tensiunile din casă, Elena își ia fiicele și pleacă la cumnata ei Mariarosa, dar și acolo o întâmplare tragică face imposibilă prelungirea șederii ei. Neavând pe moment altă alternativă, Elena acceptă propunerea lui Nino de a se muta împreună cu el și fiicele ei la Napoli, într-un apartament închiriat, insistând însă ca relația lor să rămână strict platonică. Dar farmecul irezistibil a lui Nino și faptul că lucrau împreună la o carte i-au slăbit rezistența și, în scurt timp, au devenit din nou iubiți.

Odată cu revenirea la orașul ei de origine, Elena și-a reluat legătura cu Lila care, nesperat, a ajutat-o să-și îmbunătățească relația cu fiicele ei, care se răciseră mult față de ea după perioada petrecută la bunici.

Cele două prietene rămân gravide în același timp, fiecare dând naștere unei fetițe – Elena lui Imma, iar Lila lui Tina. Întocmai ca mamele lor, cele două fetițe au devenit cele mai bune prietene, strâns legate una de alta, iar vechea rivalitate dintre mamele lor părea să fie prezentă și în cazul lor, deși aveau doar patru ani.

Între timp, Elena se lămurise de adevăratul caracter al lui Nino, realizând că vorbele Lilei prin care încercase să o prevină nu erau tocmai minciuni, scena ce a declanșat revelația fiind una șocantă, foarte descriptivă. Semnele existaseră de mult timp, dar dragostea e oarbă…

”Străinul avea trăsăturile lui Nino, dar nu era el. Era celălalt, cel născut după Ischia? Dar care? Cel care o lăsase gravidă pe Silvia? Amantul Mariarosei? Soțul Eleonorei, infidel și totuși foarte atașat de ea? Bărbatul căsătorit care-mi spusese mie, femeie căsătorită, că mă iubește, că mă vrea cu orice preț?”

Poți sta ani de zile alături de o persoană și totuși să nu-l cunoști cu adevărat. Degeaba încerca Elena să se agațe de Nino cel plin de iubire și duioșie, celelalte fațete ale lui îi întunecau viziunea, până când a acceptat în sfârșit că Nino era unul singur, superficial și lipsit de profunzime în sentimente, lucru pe care i l-a subliniat încă o dată Lila şi, de data aceasta, Elena chiar a crezut-o.

”- Uită-te la mine, a murmurat, știu că sunt rea că-ți spun aceste lucruri, dar el e cu mult mai rău decât mine. Are cea mai oribilă răutate, cea a superficialității.”

Un eveniment dramatic și bulversant, înconjurat de o aură de mister, se produce când fetițele celor două prietene aveau doar patru ani, consecințele acestuia punându-și amprenta pe destinul acestora în anii ce aveau să vină…

Următorii douăzeci de ani vor fi plini de întâmplări și întorsături de situații, multe destine vor fi frânte, iar altele vor urma o cu totul altă traiectorie decât te-ai fi așteptat…

Mi-aș fi dorit totuși să aflu în final ce s-a întâmplat, de fapt, cu fetița pierdută și cine a comandat anumite crime la un moment dat dar, ca și în viață, unele întrebări sunt menite să rămână veșnic fără răspuns…

Ajunsă la sfârșitul seriei, am simțit că am făcut o lungă călătorie alături de cele două prietene, care m-a consumat, m-a emoționat, m-a provocat să-mi pun întrebări.

Această fascinantă epopee poate fi considerată și un elogiu adus feminității – plină de forță și de sensibilitate, în același timp. Eroinele sunt puternice, neînfricate, reușesc să depășească momentele de cumpănă ale vieții, reînviind din propria cenușă de mai multe ori.  Relația dintre cele două prietene este deosebit de complexă, se sprijină, se critică, se ceartă, se admiră și se invidiază, fiecare dintre ele potențând-o pe cealălaltă, ajutând-o să se redescopere și să evolueze, iar și iar…

HBO a început să difuzeze serialul Prietena mea genială, creat după romanul omonim de Elena Ferrante.

Cărțile autoarei Elena Ferrante pot fi comandate pe libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librex.ro, librarie.net

Vă recomandăm și celelalte articole ale noastre din categoria SERII