Delicatese Literare
Recenzii

Și vulturii uită să zboare de Lucia Stroilă, Editura SIONO – recenzie

Și vulturii uită să zboare

Lucia Stroilă

Editura SIONO

Nr. de pagini: 124

An apariție: 2020

Lucia Stroila este un scriitor versatil, care din țărână face portrete dumnezeiești, cu mâinile goale smulge durerea și o așează sub reflectorul judecății clare și reci. Se detașează ori se topește în amintirea unui trecut pe care-l iubește și-l disprețuiește în același timp, dar pe care și-l asumă neîndoielnic.

Lumea ei se rostogolește voalat ca un zbor de vultur, când puternic, când obosit, pentru că Și vulturii uită să zboare. Își strânge brațele cuib și căldură sau dimpotrivă devine copac. Îmi crescuseră crengi,/ mă agățăm cu ele de cer/și ceru-și oglindea stelele/ în florile mele.
E o sinonimie pur întâmplătoare între vers și om, pentru că irisul ei poartă cuminte aceeași nuanță, ca un soi de uniformă poetică.

Mi-am strâns aripile și-am tras aer în piept în cea mai neagră noapte de iunie. Am fost prima verigă defectă în marea de albastru ce mă înconjura. Ochii albaștri ai mamei, ai bunicii, ai bunicului, unchilor, mătușilor, verișorilor, tot atâtea nuanțe de albastru între care ochii mei verzi erau puiul de lebădă defect. Am căutat seninul, inconștient, toată viața. Am fost pînă la Voroneț după cea mai perfectă nuanță de albastru. Nu era niciunde ceea ce căutăm, doar când ridicăm ochii spre cer întâlneam, uneori, ochii neamului și mi se oprea respirația. Târziu am descoperit că sufletul meu are ochi albaștri ca cerul unei dimineți senine într-un loc uitat de lume, ascuns în spatele lui Dumnezeu. Atunci am înțeles că, într-un fel sau altul, toată viața mi-a fost plină de nuanțe de albastru. Și cuvintele-au început să cânte.

A scrie despre poezie este o misiune dificilă, a citi poezie este o experiență în sine. Diferența se aseamănă cu cea dintre a descrie o grădină minunată și a fi acolo, în mijlocul ei. Oricât de măiastre cuvintele, experiența este vie, creează momente pline de unicitate și rezonează profund cu locuri tainice ale ființei.

Și vulturii uită să zboare”, de Lucia Stroilă. Un volum de versuri care, încă din titlu, oferă un indiciu despre drama dualității omenești, aceea de a fi atât de puternic și atât de vulnerabil, simultan. Alăturați imaginea de pe copertă, un vultur care își strigă această suferință către cer, de care știe că aparține, dar care pare prea departe în acel moment.

Tema principală este iubirea, intensă, profundă, sfâșietoare. În prima parte a volumului poeziile au un aer jucăuș, iar raza emoțiilor exprimate cuprinde zona echilibrului între distanță și apropiere, acel spațiu gol care rămâne întotdeauna între îndrăgostiți, cu posibilitatea agonizantă de a deveni un vid imposibil de trecut, dar și cu speranța că în acel spațiu se poate croi o punte de lumină indestructibilă.

„și iară m-adun lacrimă de rouă

să-ți sorb urma pașilor din iarbă

ca să pot renaște în dimineața în care

poate-o să mă vezi, poate-o să m-auzi,

poate-o să mă iubești puțin,

cât un răsărit de soare pe mare.” – Abur

Versurile surprind farmecul momentelor unice, efervescența sentimentelor.

„Gustăm din ea în tăcere,

printre aburi calzi de cafea

așezați față în față la masă de piatră

din răscrucea însorită a vieții” – Pe din două

Urmează însă ceea ce eu am numit a doua fază, cea în care iubirea ajunge în declin, despărțirea, amarul, regretele. O simfonie a frângerii, un moment în care vulturii uită să zboare, cu unica speranță că vor învăța din nou.

„Privește zdrențele ce-au fost cândva

falnice aripi și-ai să înveți de câte ori

m-a lovit fulgerul vieții.

Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?” – Și vulturii uită să zboare, nu-i așa?

De acum, prăbușirea de la extaz la agonie nu mai poate fi evitată. Rămân momente și amintiri presărate într-o spirală a deznădejdii.

„Ia tu marea cu lacrimile,

dă-mi înapoi dragostea cu scrisorile

și iartă-mă că n-am știut

să scriu mai frumos

iubirea asta.” – Ultima cafea

Cu toate acestea, rămâne senzația unei realități care capătă valențe universale, a unor sclipiri care trec dincolo de durere, pentru a capta în continuare esențe, fie și născute din tumultul neîmplinirii.

„Nici țărm de argint nu mai este,

e doar un pod de argint sub lună, între cer și pământ,

între două respirații adânci,

între viață și moarte,

între a fi și n-a fost niciodată,

între mine și tine.” – Lumea

Faza a treia este cea a explorării eului, a contactului cu lumea, după experiența istovitoare a acestei căderi din paradisul dragostei, complexitatea dureroasă a regăsirii de sine.

„în mine se așterne frigul,

oamenii sunt tot mai rari,

zgribuliți se grăbesc spre alte locuri cu soare.

Sunt toamnă.” – Am obosit

Relațiile cu oamenii, cu cotidianul, cu lumea se înscriu acum pe alt traseu, unul solitar, unde actul de a contempla oferă noi posibilități.

„în jurul meu se-nvârte piatra ca apa,

în cercuri concentrice

și-atunci, tot ce-a fost materie se sparge

în mii de culori și se pierde

ușor în neant.

Alteori nu sunt.

Azi nu-s.” – Azi nu-s

Alte teme vin să completeze acest tablou emoționant. Natura, descrisă ca spațiu de reflectare a trăirilor, cu imagini vizuale puternice, simboluri asociate respectivelor stări – o lume a răsăriturilor și a apusurilor, care se succed imuabil, deschizând calea către o altă temă, anume trecerea timpului. Aceasta duce cu sine momentele venite prea târziu, clarul visurilor fragile. Ochii de smarald ai poetei reflectă teluricul înverzit, pe când cei albaștri ai iubitului, de multe ori absent, iau aspectul acelor tării imposibil de cucerit acum, cu aripile frânte.

Versificatia, așa cum se poate observa, este liberă în întregime, maniera găsită de Lucia Stroilă de a da glas unor sentimente intense, cu imagini pline de forță, impregnate, după cum vă spuneam, de simboluri pe care vă invit să le descifrați.

A citi poezie este o experiență nu numai de conexiune cu sufletul poetului, dar și de reflectare în oglinda poeziilor a propriilor trăiri, un fenomen de rezonanță pe care arta are puterea să îl creeze între oameni, oricât de diferiți.

Grafica splendidă, expresivă a volumului de versuri aparține Sandrei Segal, iar editura SIONO arată din nou că pune preț pe îmbinarea artelor, spre deliciul cititorului.

Vă recomand să citiți acest volum, pentru momente de sensibilitate pură în mijlocul cotidianului, sau să-l dăruiți iubitorilor de frumos, care vor aprecia acest cadou sensibil și-l vor transforma în propria lor experiență poetică.

Cartea Și vulturii uită să zboare poate fi comandată de pe sionoeditura.com

Recenzii și prezentări cărți Editura Siono

Recenzii și prezentări cărți autori români

10 Comments

Spune-ți părerea!