Singura poveste de Julian Barnes, Editura Nemira – recenzie

21

Singura poveste

Julian Barnes

Editura NEMIRA

Colecţia Babel
An apariţie: 2018
Nr. pagini: 270
Titlu Original: The only story
Traducător: Radu Paraschivescu
Julian Barnes s-a născut în Leicester, Anglia, în 1946. A studiat la City of London School între 1957 și 1964, apoi la Magdalen College, Oxford, absolvind (cu onoruri) în 1968 secția de limbi moderne. După încheierea studiilor, Julian Barnes a lucrat ca lexicograf pentru Oxford English Dictionary timp de trei ani. Din 1977, a lucrat ca redactor literar și a semnat recenzii în New Statesmen și New Review. Între 1979 și 1986 a realizat cronici de televiziune, mai întâi pentru New Statesmen și apoi pentru Observer.  În prezent locuiește la Londra.
Opera lui Julian Barnes numără peste cincisprezece volume de proză, povestiri scurte și eseuri, cariera sa literară fiind încununată de numeroase premii și distincții: Somerset Maugham Award pentru Metroland (1981), Geoffrey Faber Memorial Prize (1985), Prix Medicis pentru Papagalul lui Flaubert (1986), E.M. Forster Award (decernat de American Academy and Institute of Arts and Letters, 1986), Gutenberg Prize (1987), Grinzane Cavour Prize (1988), Prix Femină (Trois,1992). A fost de trei ori finalist pentru Booker Prize: în 1984 pentru Papagalul lui Flaubert, în 1998 pentru Anglia, Anglia și în 2005 pentru Arthur & George.
Statul francez i-a acordat în 1988 titlul de Chevalier des Arts et des Lettres, în 1995, Officier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a primit titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres.
De asemenea, în 1993 a primit Shakespeare Prize, acordat de fundația FVS, iar în 2004 a primit Premiul Statului Austriac pentru Literatură Europeană. În 2011, i-a fost decernat Man Booker Prize pentru romanul Sentimentul unui sfarsit (Editura Nemira, 2013).
Julian Barnes a scris și sub pseudonimul Dan Kavanah, cele mai cunoscute romane ale sale fiind cele care alcătuiesc seria Duffy.
„Cei mai mulţi dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viaţă – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate poveşti. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui. Ceea ce urmează e povestea mea.” (Julian Barnes)
„Un roman profund emoționant și o analiză a suferinței din iubire (…). Revizitând fluxul și refluxul unei pasiuni, Julian Barnes pune în lumină legătura dintre un om bătrân și propriul lui sine.” (Publishers Weekly)
„O poveste a devastării emoționale totale.” (The New Statesman)
O rafiantă perspectivă asupra Iubirii.” (The Guardian)
O vară din anii ’60, undeva la sud de Londra. Când se întoarce de la facultate, Paul îi face pe plac mamei și se duce la tenis. Acolo e Susan: caldă, încrezătoare, ironică, soție și mamă a doi copii. Evident, iubirea lor este unică și irepetabilă. Peste zeci de ani, el privește înapoi la povestea lor și la eșecul ei, știind că memoria ne joacă feste și ne surprinde.
Singura poveste este o carte cu un subiect destul de sensibil, în care personal nu mă pot regăsi, chiar dacă pe de o parte înțeleg anumite aspecte ale acesteia, dar pe de altă parte nu, și ne prezintă o etapă din viața autorului la început de drum, după împlinirea majoratului, etapă pe care încearcă să și-o reamintească prin prisma redescoperirii de sine.
Este o emoționantă şi intensă poveste despre dragoste, suferință, despre regăsirea de sine, cum am mai spus, despre eșecul unei relații văzută din punctul de vedere al acestuia, dar nu o relație oarecare, ci una petrecută în perioada adolescenței între un tânăr student de nouăsprezece ani și o femeie mai în vârstă, trecută de prima tinerețe ca să spun așa, soție, și mamă a două fete adolescente.
 „Satul” era denumită zona de periferie situată cam la 25 de km de Londra, locul de baștină în care Paul, personajul principal, este chemat de către mama sa la sfârșitul primului an universitar. Aici, activitățile în aer liber și în afara serviciului se desfășurau pe terenul de crichet, terenul de golf și la clubul de tenis. La insistențele mamei sale de a ieși din monotonia statului acasă din vacanță și de a cunoaște persoane interesante, se înscrie la clubul de tenis iar aici o cunoaște pe Susan, viitoarea lui parteneră de joc într-un turneu de dublu mixt. La început relația dintre ei este normală, Paul oferindu-se să o ducă acasă cu mașina, însă pe parcurs lucrurile se complică destul de mult, fără voia acestora:
Cum spuneam, am dus-o pe doamna Macleod acasă și nu s-a întâmplat nimic. Nici a două oară; nici a treia. Atât doar că depinde ce înțelegeți prin „nimic”. Nici o atingere, niciun sărut, niciun cuvânt și cu atât mai puțin o urzeală sau un plan. Însă exista deja pe când stăteam pur și simplu în mașină, înainte că ea să spună câteva cuvinte în glumă și să se îndrepte spre aleea din fața casei, o complicitate între noi. Deocamdată nu era, insist, complicitatea care însemna făcutul vreunui lucru. Doar o complicitate care pe mine mă făcea un pic mai mult eu, iar pe ea un pic mai mult ea.
Când mama lui Paul realizează ce fel de relație au cei doi, nu ştie ce să facă, crede că a greșit cu ceva în relația mamă-fiu, apoi îi este mai ușor să o învinovățească pe Susan, ea este partea mai  matură și adultă și nu ar trebui să se pună în astfel de ipostaze. Autorul chiar ne reamintește de „Mitul lui Oedip”, cel care și-a ucis tatăl pentru a se culca cu mama sa.
Însă viața lui Susan a fost destul de complicată, la vârsta de doisprezece ani un anume unchi Humph a început să-i facă avansuri, intrând peste noapte la ea în cameră, deci imaginați-va mai departe ce s-a putut întâmpla.
În perioada războiului, primul ei soț, Gerald, moare de leucemie, apoi se recăsătorește cu prietenul acestuia, Gordon, căsătorie care de la început este sortită eșecului, în perioada aceea așteptările celorlalți fiind mai importante decât propriile sentimente. Susan își dă seama prea târziu de faptul că nu au nimic în comun și nu se potrivesc deloc, ba chiar este și acuzată de către acesta că ar fi frigidă.
Ceea ce trăiește cu Paul o face să își redescopere partea feminină uitată demult și închisă într-o cutie unde cheia era pierdută, iar faptul că sunt anunțați subtil că nu mai fac parte din clubul de tenis nu îi deranjează deloc, asta demonstrând libertatea și curajul inconștient de care dau dovadă, de a nu ține cont de societate și de ce cred ceilalți, dovadă fiind și perioada nonconformistă prin care trecea atunci societatea, după spusele ziarelor:
Iar anii aceia au coincis cu ceea ce ziarelor le plăcea să numească Revoluția Sexuală, un timp al plăcerilor imediate și al legăturilor libere și fără conștiința vinovăției, când desfrâul profund și uşurătatea sentimentală ajunseseră la ordinea zilei. Prin urmare, ați putea spune că relația mea cu Susan s-a dovedit la fel de jignitoare pentru normele noi și vechi.
Faptul că Paul este mai tot timpul prezent în casa celor doi soți și totul se întâmplă sub acoperișul acestuia, chiar dacă acesta nu bănuiește nimic sau se preface că nu știe, mă pune în situația de a nu fi de acord cu ei, nici chiar când, din întâmplare, Paul asistă la o scenă de violență din partea soțului. Între cei doi amanţi e o situaţie complicată şi ambiguă, greu de înţeles, dar faptul că soțul este violent, atât verbal cât și fizic, este imposibil de acceptat. Iar refugiul Susanei este relaţia cu Paul.
Când o vizitam pe Susan în timpul cursurilor, dormeam adesea într-o cămăruță de la mansardă, unde se putea ajunge din ambele direcții… Dintr-odată s-a auzit un fel de muget și ceva care ar fi putut fi o lovitură sau o poticnire, însoțită de o izbitură în umăr, și m-am trezit căzând de-a berbeleacul pe scară. Am reușit cumva să mă prind de balustradă, scrântindu-mi umărul, dar recăpătându-mi cu greu echilibrul.
Mi-am ridicat ochii spre bătăușul îndesat care se uită dușmănos la mine din semiîntuneric. Mi-am spus că, fără îndoială,  Macleod era nebun cu acte îi regulă.
Cred că prezentându-ne  partea grea, tristă și zbuciumată a vieții lui Susan, autorul încearcă prin stilul său unic să ne facă să înțelegem atitudinea și comportamentul acesteia, să nu o judecăm doar prin prisma faptelor sale.
Încet, pe durata următoarelor săptămâni și luni, începi să înțelegi că n-o să se întâmple-niciodată. E suficient de tare ca să te iubească și suficient de tare ca să fugă cu tine, dar nu suficient de tare ca să între într-un tribunal și să depună mărturie despre deceniile de tiranie fără sex, despre alcoolism și agresiuni fizice. Nu poate să ateste în public ceea ce este în stare să recunoască în particular.
Însă mai cred că, atunci când ești copil, nu poți fi judecat pentru ceea ce ți se întâmplă fără voia ta, dar în momentul în care devii adult și poți lua singur cele mai importante decizii, trebuie să fii conștient că acele decizii vor influența  foarte mult viața și destinul tău, cât și al celor apropiați ție. Să încerci să-ţi retrăieşti tinerețea pierdută pentru că în anumite momente nu ai avut curaj să îți părăsești soțul violent  și să începi totul de la zero doar ca să nu pierzi jumătate din casă mi se pare atât comoditate, cât și lașitate.
Dar cine sunt eu să judec, cert este însă că nici relația cu Paul nu pare să aibă un viitor, pentru că în momentul în care cei doi se mută împreună, comportamentul lui Susan se schimbă de la o zi la alta, devine mai greu de înțeles, irascibilă, începe să consume băuturi alcoolice în fiecare zi și de aici de a ajunge la stadiu de alcoolică e doar un pas.
Umplusem deja câteva zeci de pagini de agendă cu observații și reflecții, când am ajuns acasă într-o seară și am găsit-o pe Susan într-o stare pe care o știam prea bine: roșie la față, semicoerentă, gata să se declare jignită din orice, dar în același timp prefăcându-se afabilă că totul e bine în cea mai bună dintre toate lumile posibile. Fiindcă în birou țineam „Însemnările despre alcoolism”, am presupus că probabil le citise. Și totuși, mi-am zis, poate că pe termen lung șocul ar fi avut un efect util asupra ei. Pe termen scurt, evident că nu.
Este clar că perioada prin care trec cei doi este foarte dificilă, că nici unul nu știe ce să facă mai departe, cum să se ajute reciproc, iar cum se va sfârși povestea lor, vă las pe voi să descoperiți, citind cartea.
Nu am avut ocazia până acum să citesc ceva scris de acest autor, nu am știut la ce să mă aștept, însă cartea de față clar m-a scos din zona mea de confort, cu siguranță nu este stilul sau genul meu de carte, dar te pune pe gânduri și nu îți pare rău că ai citit-o.
Este greu se descriu anumite gânduri, trăiri, sentimente și etape ale vieții prin care trec aceste personaje, pe de o parte din cauza suferinței acestora, pe de altă parte pentru că nu le înțeleg și nu rezonez cu ele, însă știu că tot timpul avem ce învăța de la ele, poate uneori să fim mai buni și alteori mai îngăduitori și mai toleranți.
În final vă las cu un citat care vă va face să înțelegeți mai bine cartea și care mie mi-a plăcut foarte mult:
Nu aveam nici o definiție nouă a iubirii. N-am stat să examinez cu adevărat ce era și ce-ar putea atrage după sine. M-am supus pur și simplu primei iubiri în toate privințele ei, de la atinsul cu pleoapa pe obraz la absolutism. Nu conta nimic altceva. Bineînțeles că există și „restul vieții”, atât prezentă (cursurile de la facultate), cât și viitoare (loc de muncă, salariu, poziție socială, ieșire la pensie, viața de pensionar, moarte). Ați putea spune că mi-am suspendat partea asta a vieții. Dar nu-i așa: ea era viața mea, iar restul, nu. Toate celelalte puteau și trebuiau sacrificate, cu sau fără premeditare, când și după cum găseam de cuviință. Deși „sacrificiu” implică pierdere. Or, n-am avut niciodată sentimentul pierderii.

Mulţumim Editurii Nemira pentru cartea Singura poveste de Julian Barnes, oferită pentru recenzie.

Cartea Singura poveste poate fi comandată de pe nemira.ro, libris.ro, elefant.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

RECENZII EDITURA NEMIRA

About Author

21 de comentarii

  1. Mirela Barbălată on

    Felicitări, Dorina! Tema cărții este interesantă și, cred eu, de actualitate. Mulțumesc pentru recomandare. Nu ma atrage în mod deosebit dar nici nu o resping.

  2. Recenzia este excelenta, felicitari! Cel mai greu este sa prezinti carti cu care este mai greu sa rezonezi. Mi-ai atras atentia iar eu as citi acest roman, pentru ca prezinta ipostaze diferite, iesite din tipar. Din punct de vedere moral se pune problema: fac cei doi rau altcuiva decat, eventual, lor insisi? Sotul abuziv/indiferent conteaza mai putin in ecuatie, fiind mai degraba o cauza. Oricum, gasesc tot ce ai scris interesant.

    • Fratiloiu Dorina Petronela on

      Multumesc Ana! Stiam eu ca tie o sa ti se para interesanta. Nu pot spune ca mie nu mi-a placut, dar chiar mi-a fost greu in a-mi gasi cuvintele. Vorba ta, nu stiu ce a fost mai greu de acceptat, adulterul? Violenta in familie? Sau ce se intampla cu ei? Te pup si multumesc oricum.

      • Evident, nici eu nu sunt de acord cu adulterul. Susan ar fi trebuit sa se desparta de sot pentru a avea o relatie cu tanarul, daca asa simtea. Mie minciuna mi se pare cel mai greu de acceptat si mai ales sa traiesti in minciuna.

  3. Foarte bine nunaţată recenzia ta, felicitări Dorina! E clar o carte cu un subiect spinos si sensibil, bine scrisa, cu siguranţă, având în vedere „palmaresul” impresionant al autorului.

  4. Despre personaje, nici eu nu cred ca as rezona cu ele, mai ales Susan mi se pare o persoana cu un caracter foarte slab. Imi place foarte mult cum ai prezentat diferitele faţete ale acestei relaţii, care ţine de alegeri, de morală, de sfidare, de refugiu din partea ei, si in mod cert si de iubire.

Spune-ți părerea!