Delicatese Literare
Recenzii

Soția pierdută de Alyson Richman, Editura Litera, Colecția Blue Moon – recenzie

Soția pierdută

(The Lost Wife – 2011)

Alyson Richman

Editura Litera

Colecția Blue Moon

Nr. pagini: 304

Data apariției: Oct 2020

Traducător: Loredana Voicilă

„O evocare înduioșătoare, romantică și dureroasă, senzuală și scrisă minunat (…) poate ajunge să fie la fel de faimoasă ca Alegerea Sophiei pentru generația noastră.“John Lescroart

„O poveste cu adevărat frumoasă și spusă din suflet… N-am putut să o las din mână odată ce am început-o. Doamna Richman are un talent cu totul special.“ – Kristin Hannah

În Praga, Lenka, o studentă la arte, se căsătorește cu Josef, dar sunt despărțiți în lagărele de concentrare naziste.
Josef devine un doctor de succes în America și își face o familie, crezând că Lenka a murit. Dar ea supraviețuiește și zeci de ani mai târziu cei doi se reunesc.

În Praga din zilele premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial, visurile a doi îndrăgostiți sunt sfărâmate atunci când sunt separați din cauza invaziei naziste. Zeci de ani mai târziu, la mii de kilometri depărtare, o întâlnire neașteptată îi aduce pe cei doi într-un moment în care se recunosc dintr-o privire. Soarta le dă Lenkăi și lui Josef o a doua șansă…

De la viața elegantă din Praga de dinainte de Ocupație la ororile provocate de nazism în Europa, Soția pierdută explorează puterea primei iubiri, rezistența morală a spiritului uman și puterea amintirilor.

“Am citit destul de mult despre Holocaust – și ficțiune, și nonficțiune – așa că pot spune că, pentru mine, “Soția pierdută” este una dintre cărțile cele mai bune. Ororile războiului reprezintă fundalul pentru o poveste de dragoste care durează o viață și care mi-a rămas în minte mult după ce am terminat de citit.” – Lauren Weisberger, autoarea romanului “Diavolul se îmbracă de la Prada”
Soția pierdută” este romanul care ne demonstrează fără echivoc că iubirea adevărată rezistă probei timpului chiar și în cele mai vitrege condiții.
O carte pe care o citești cu lacrimi pe obraz și sufletul franjuri, dar pe care nu o poți lăsa din mână până la final.
New York, 2000
“Avea un singur nepot și aștepta cu nerăbdare nunta de luni de zile. Chiar dacă o întâlnise pe mireasă doar de câteva ori, o plăcuse din prima. Era o persoană luminoasă și fermecătoare, mereu cu zâmbetul pe buze, și avea un soi de eleganță a vremurilor de demult. Nu își dăduse seama cât de rară era această calitate până în momentul în care o avusese pe ea în față, mână în mână cu nepotul lui.”
O reîntâlnire plină de emoție după zeci de ani de despărțire și parcă trei vieți trecute…
“- Îmi dai voie să-ți văd brațul? a întrebat din nou. Te rog!
De data aceasta vocea lui a sunat aproape disperată. Îl privea acum intens, cu ochii pierduți în ochii lui. Și-a ridicat mâneca, de parcă ar fi fost în transă. Acolo, pe braț, lângă un semn maroniu din naștere, se aflau tatuate șase numere.
– Acum îți amintești de mine? a întrebat-o el, tremurând.
L-a privit din nou, de parcă ar fi încercat să aducă în prezent o fantomă.
– Lenka, eu sunt! i-a zis el. Josef, soțul tău.”
Emoțiile variate și care ne consumă sunt ingredientul de bază al acestui roman deosebit.
Autoarea Alyson Richman a reușit marea performanță de a scrie o carte plină de emoții aflate la poli opuși, ce ne aruncă dintr-o parte în alta. De la oroare la fericire; de la disperare la încredere; de la tristețe la speranță.
O cunoaștem pe Lenka Josefina Maizel, fiica cea mare a unui vânzător de sticlă din Praga. Pătrundem în amintirile boeme ale copilăriei sale, unde totul era magic. Tot prin intermediul amintirilor acesteia o cunoaștem pe Lucie, cea care avea grija ei.
“Lucie nu era de o mare frumusețe. Era ca dreptarul unui arhitect: toată numai linii și unghiuri. Pomeții duri păreau cizelați cu o daltă, ochii erau mari și negri, buzele mici și subțiri. Dar, întocmai ca o nimfă a pădurilor întunecate, Lucie avea și ea propriile-i forme.”
Prin ochii unui copil de cinci ani, totul pare a avea ceva deosebit. Aflăm despre obiceiurile și credințele evreilor, despre viața familiei de dinaintea războiului; o serie de amintiri care, pe parcurs, vor deveni cu atât mai prețioase.
Îl cunoaștem pe Josef, pe atunci un tânăr student, care era fratele colegei ei de la Școala de Arte. Era Praga anului 1936:
“Josef. Îl văd încă atât de clar. În acea noapte a ajuns acasă ud, cu părul lui negru și ondulat întins de ploaie și ochii mari și verzi de culoarea aramei întunecate.”
Alături de Lenka pășim de la cinci ani și minunile copilăriei la șaptesprezece ani și fiorii primei iubiri, la adaptarea mentală la dezvoltarea fizică specifică adolescenței.
Alyson Richman are un mod aparte de a reda scenele, care atrage prin simplitate și prin emoțiile care reies printre rânduri.
“El râde și în râsul lui aud fericirea, aud pași care dansează, foșnetul fustelor care se învârt. Zgomotele copiilor. Este acesta primul semn al iubirii? Auzi în persoana pe care ești destinat să o iubești sunetele celor încă nenăscuți.”
Povestea lui Josef vine cu amintiri ceva mai recente, din 1947, când a întâlnit-o pe soția sa, Amalia. Astfel, obținem un al doilea punct de vedere al acestei povești pline de bucurie și tristețe, de suferință și pace. O perioadă dulce-amară.
“Așa că mă gândesc la ceea ce spune nepotul meu despre mine, că nu am deloc simțul romantismului. Am vorbit vreodată eu și Amalia cu adevărat despre cei pe care îi lăsasem în urmă? Nu. Pentru că dacă am fi făcut-o ne-ar fi tremurat vocile și pereții s-ar fi strâns în jurul nostru la amintirea durerilor noastre. Am purtat acea durere așa cum își poartă cineva hainele pe dedesubt. Ca pe o piele invizibilă, ascunsă de ochii curioșilor, dar lipită de noi. Am purtat-o în fiecare zi.”
O lectură care emoționează, două suflete suferinde, același destin frânt.
Al Doilea Război Mondial a reprezentat în literatură o perioadă plină de povești cutremurătoare și impresionante, care te sfărâmă și-n același timp te fac să speri că omenirea va face tot posibilul să nu mai treacă prin așa ceva.
Atât povestea lui Josef, cât și cea a lui Lenka, sunt pline de dureri și întrebări fără răspuns, care le-au marcat viața. I-au schimbat profund și definitiv.
“Așa cum ai trasa o linie în nisip, pot să însemnez momentul în care viața mea a început să se destrame după ce m-am întors la Praga. Acele două săptămâni în Karlovy Vary au fost ultimele momente de calm. Când am părăsit-o, Praga nu era amenințată de umbra lui Hitler, iar când m-am întors, aceasta strivea orașul.”
Acest punct de cotitură reprezintă finalul inocenței, începutul haosului și al sfârșitului, Cehia intrând și ea în marea listă a prigonirii evreilor, a exterminărilor și deportărilor în lagărele de concentrare. Nu doar Lenka vede schimbarea. Această schimbare este văzută și simțită de toți.
Cu toată Cehia vuind, cu evreii care încep să se teamă, Lenka și Josef trăiesc în propria buclă de fericire și dragoste. Ba chiar tânărul o cere de soție. Cu tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, cei doi se căsătoresc, sperând că vor putea scăpa cu toții de urgia lui Hitler…
Dar greul abia acum începe.
Imediat după nuntă Josef îi spune că nu o poate lua decât pe ea împreună cu familia lui și să iasă din țară… Deși i se rupe inima, Lenka refuză să meargă cu el și să-și abandoneze părinții și sora. Nu sunt în măsură să judec dacă a procedat bine sau rău și cred că indiferent de alegere, suferință a existat în sufletul ei.
Timpul a trecut, iar la două săptămâni după plecarea soțului ei și a familiei sale, Cehia este invadată de Hitler, Slovacia își proclamă independența, iar evreii o duc din ce în ce mai rău… Află că este însărcinată, încă nu reușesc să părăsească țara, iar acum este nevoită să facă față situației. Singura consolare este că încă mai poate coresponda cu Josef.
“Când am simțit primele mișcări ale bebelușului, am explodat de fericire. Indiferent de cât de întunecate deveniseră circumstanțele noastre, acele prime semne m-au făcut să simt că viața merge mai departe.”
Pe măsură ce evreilor le-au fost impuse din ce în ce mai multe restricții, mai vine o veste groaznică, parcă menită să reteze și cel mai firav fir de speranță:
“Ziarele însă au fost cele care mi-au adus vești despre el. SS Athenia a fost lovită de torpilele unui submarin german și a eșuat pe coasta Irlandei, erau primele victime civile ale războiului. Deși majoritatea pasagerilor fuseseră salvați din nava care se scufundase, familia Kohn era pe lista celor nouăzeci și opt de morți.”
Autoarea redă cu o acuratețe dureroasă pustiul în care se transformă viața tinerei Lenka după moartea soțului ei și pierderea sarcinii. Doar puterea și forța ei o poartă mai departe prin văile disperării. Fosta ei doică, Lucie, este cea care o scoate din acea stare oferindu-i o mică trusă de pictură.
Citind “Soția pierdută”, o mulțime de sentimente m-au asaltat. De la disperare și furie, la durere și neputință. M-am întrebat câte familii nu au trecut prin ceea ce au trecut Lenka și Josef? Câți au mai avut șansa de a afla ceva despre cei rămași în urmă. Dar o singură întrebare îmi bântuie cu adevărat sufletul și nu-și află un răspuns: cum poate omul să provoace atât de mult rău propriilor semeni? Să fie un instinct de supraviețuire cel care îl face să calce pe cadavre pentru a-i fii lui mai bine?
“Sunt îndrăgostit de o umbră. O caut în întunericul holului. O caut în ochii femeilor bătrâne care trec strada. Cea de-a doua soție a mea, pe care am ținut-o în brațe în fiecare dimineață, când stăteam întinși în pat, nu a fost cea care mi-a alinat somnul, ci Lenka, care mă vizita în vise. Au trecut mai bine de șaizeci de ani și umbra ei încă mă însoțește. Umbra ei care se întinde, lungă și neagră, așteptând să mă întind după ea, așteptând să îmi întind mâna.”
Aflăm despre Terezin, despre viața în acest lagăr de concentrare, despre neajunsuri și munca care pare a nu se mai termina niciodată. Și totuși, Lenka are noroc: lucrează alături de alți artiști care fac vederi, tablouri și falsuri aproape de nedetectat după picturile marilor artiști. Toate pentru a fi vândute arienilor.
O lectură care mai are multe răsturnări de situație de oferit, momente în care nici unul dintre personaje nu reacționează așa cum ți-ai dori, sunt oameni supuși greșelii și nevoiți să facă față propriilor lor acțiuni.
Povestea continuă oferind cititorului ambele perspective, împletind povestea lui Josef cu cea a Lenkăi până la momentul nunții nepoților lor, cel de la începutul romanului.
Un roman surprinzător, dureros, sfâșietor. Ne arată că viața merge înainte în ciuda piedicilor. Din păcate, viețile fiecăruia au rămas frânte, cu răni ce nu și-au găsit vindecarea. Suflete țipând în noapte, jelind trecutul și negăsindu-și odihna.
Soția pierdută” este cartea pe care o recomand tuturor celor ce îndrăgesc poveștile despre evreii din al Doilea Război Mondial și care oferă totuși o fărâmă de speranță, un zâmbet printre lacrimi.
“Ea își trage mâneca în jos și îl privește direct în ochi. Îl cercetează așa cum un pictor ar cerceta o pânză pe care a abandonat-o demult. În minte îi colorează părul alb în negru și îi trasează linia sprâncenei.
– Îmi pare rău, rostește în cele din urmă, cu o voce tremurândă și lacrimi în ochi. Nu mi s-a mai spus Lenka de aproape șaizeci de ani. Își acoperă gura și, la umbra unui evantai de degete albe, îi șoptește numele: Josef.
El tremură. Ea e din nou în fața lui, o fantomă care în chip miraculos s-a întors la viață. O iubire care i-a fost dată înapoi la bătrânețe. Fără să poată scoate un cuvânt, își ridică mâna și i-o strânge pe a ei.”

12 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *