Spune-mi dacă zâmbești de Eric Lindstrom, Editura Storia Books – recenzie

14

Spune-mi dacă zâmbești

Eric Lindstrom

Editura Storia Books

Colecţie: Young Adult
An apariţie: 2017
Nr. pagini: 328
Traducător: Bogdan Voiculescu
Titlu original: Not If I See You First
Eric Lindstrom este scriitor de Young Fiction și un veteran al industriei de divertisment interactiv. A fost nominalizat la BAFTA și la premiul Uniunii Scriitorilor din America.
Parker Grant nu are nevoie de cine știe ce ochelari ca să-și poată de seama cum sunt oamenii. Pentru asta a inventat Regulile: nu vă purtați altfel cu ea doar pentru că e nevăzătoare și nu profitați niciodată de ea. Nu veți primi o a două șansă. Ca să va convingeți, întrebați-l pe Scott Kilpatrick, băiatul care i-a frânt inima.
Când acest băiat reapare în viața ei pe neașteptate, după o absența de mai mulți ani, Parker își dă seama că există o singură reacție corectă – să-l respingă până când începe să-I doară. Oricum i se pare că are destule pe cap. De exemplu, vrea să se înscrie în echipa de alergări (v-ați prins, ochii nu-i funcționează, dar picioarele, da), le dă sfaturi afectuoase, dar dure, colegilor ei de o naivitate dureroasă și are grijă să-și dăruiască sieși steluțe aurii pentru fiecare zi în care se abține să plângă din cauza morții tatălui său, survenită cu trei luni în urmă. Însă descoperă că nu poate scăpa de trecut și, pe măsură ce află adevărul despre oamenii din jurul ei – despre Scott, despre tatăl ei – Parker își pierde siguranța cu care analizează lumea din jur. Oare lucrurile chiar sunt așa cum par?
„Lindstrom ilustrează cu multă pricepere impactul condiției de nevăzătoare a lui Parker atât asupra temerilor atipice, cât și asupra celor de zi cu zi, care îi dau protagonistei o complexitate matură… Un studiu fără compromisuri al prieteniei, încrederii și durerii sufletești.”– Kirkus Reviews
„Lindstrom a creat o eroină a cărei luptă pentru independență presupune și risc și răsplată, care învață să ierte și să aibă încredere în cei din jur.” – Publishers Weekly
„«Spune-mi dacă zâmbești» este presărată cu umor și cu drame adolescentine puternice și are un ritm vioi care atrage cititorii. Același lucru se poate spune și despre detaliile de zi cu zi ale lumii lui Parker: vocea telefonului care-i citește automat mesajele, metodele inspirate prin care se orientează în spațiu și partenerul de alergare care o ajută pe Parker să alerge în echipa liceului.” – Booklist
„Plin de personaje complexe, simpatice și, mai important, reale, romanul «Spune-mi dacă zâmbești» relatează o poveste încântătoare despre dragoste, pierderi, prietenii și deosebirea dintre a privi și a vedea cu adevărat. O îndrăgesc pe Parker Grant ca pe o prietenă alături de care vreau să râd, să plâng și mai ales… să alerg.” – Jennifer Brown, autoare a cărții „Hate List”
„Dialogurile veridice și pline de umor dau viață unei distribuții extrem de variate. Relațiile lui Parker, inclusiv relația cu propria persoană, oferă o imagine limpede, needulcorată a provocărilor morale cu care se confruntă mulți adolescenți. Cititorii vor râde printre lacrimi, iar finalul va inspira speranță și maturitate.” – School Library Connection
Cartea de față, Spune-mi dacă zâmbeşti, se adresează în general adolescenților, dar poate fi citită și de către adulți și părinți pentru că ne pune față în față atât cu partea urâtă cât și cu partea frumoasă a lucrurilor și întâmplărilor de zi cu zi prin care trece o adolescentă care are ghinionul de a nu mai putea vedea deloc  de la frageda vârstă de 7 ani.
„Îmi croiesc drum până la perete cu bastonul în mâna. Cu toate certurile, aproape că am uitat unde e, dar sunetele cățelușilor din stânga mea mă orientează. Știu că nu sunt bănci sau alte obstacole în aripa asta a mallului, așa că avansez cu ușurință, țînând bastonul înainte, lovind suficient de tare cât să mă audă oamenii care nu mă văd.
În față sunt șapte magazine. Bastonul meu lovește peretele lateral, apoi nu mai lovește nimic când trec prin dreptul intrării unui magazin, apoi din nou peretele. După șapte intrări știu că mă aflu în intersecția centrală.
Acum mă gândesc că s-ar putea să intervină mătușa Celia prima oară, pentru că mă îndrept direct spre fântână. În mod intenționat, dar ea nu știe asta. E înalta doar până la nivelul tibiei și se gândește probabil că voi intră în ea că toantă. Bățul atinge marginea fântânii și mă opresc. Nimeni nu spune nimic.
Doar că în apropiere un băiețel șoptește zgomotos: „Mama! Mama! Uite!”.
Cine știe despre ce-o fi vorba. Poate că se referă la mine sau poate la un rahat care plutește în fântână. Am ajuns la partea dificilă: să mă orientez de aici înspre magazinul de încălțăminte.
– Se preface că e oarbă!, șoptește băiatul suficient de tare încât să facă ecou.
Mereu trebuie să îmi pun problema dacă ar trebui sau nu să acord atenție acestor lucruri. Îmi dau seama că nu e departe, așa că mă aplec puțin în direcția lui.
– Nu mă prefac, îi șoptesc tare. Chiar sunt oarbă. Și nu surdă.
Cască gură uimit și aud forfota. Poate s-a ascuns în spatele mamei lui. „
Parker Grant, personajul principal al cărții, pe lângă că este oarbă,  este și orfană de ambii părinți. Mama ei a murit în accidentul în care ea și-a pierdut vederea, iar tatăl în urmă cu trei luni, bănuit că s-ar fi „sinucis”, depășind doza de pastile, combinate cu băutură. Neavând de ales, rămâne în grija mătușii, sora mamei ei, care se mută împreună cu soțul și cei doi copii în casa părinților ei pentru a avea grijă de ea.
Indiferent de ce spun ceilalți, poliția, cei de la asigurări cât și rudele, ea nu crede că tatăl ei ar fi putut face conștient așa ceva și ar fi lăsat-o singură:
„Știu că a fost un accident. Știu că nu m-ai lăsat aici singură în mod intenționat… Dar știu, de asemenea, că ți-ai închis gândurile și sentimentele în interior și că au fos suficient de obositoare cât să ai nevoie de toate pastilele alea. Nu cred că am fi putut evita ce s-a întâmplat, pentru că sunt sigură că a fost un accident, dar poate că, dacă aș fi știut, te-aș fi putut ajuta. Poate că nu ai fi avut nevoie deloc de pastile. Poate.”
Însă viața lui Parker este destul de normală, nu își plânge de milă, cât a trăit și locuit cu tatăl ei a fost învățată de către acesta să se descurce în anumite situații.
În fiecare dimineață își face traseul ei de alergare, apoi se pregătește pentru școală, unde este dusă cu mașina de către mătușa ei, iar de aici este ajutată atât de Molly, fata desemnată de școală să o supravegheze în timpul orelor, cât și de prietenele și colegele ei, Sarah și Faith.
Ca orice adolescentă are pasiunile și nevoile ei, chiar ajunge să se înscrie în echipa de alergare a școlii, le dă sfaturi  colegilor care își plâng de milă, iar ei însăși își da steluțe pentru fiecare zi în care se abține să nu plângă din cauza morții tatălui ei.
Regulile impuse de ea sunt simple, dar cu un anumit subînțeles, încât toți ceilalți ar trebui să țină cont de ele. Printre preferatele mele sunt:
„Regula nr 1: Nu mă înșela. Niciodată. Mai ales pe seama faptului că sunt oarbă. Mai ales în public.
Regula nr. 5: Nu îmi vorbi foarte tare. Nu sunt surdă.
Regula nr. 6: Nu le vorbi oamenilor cu care îmi petec timpul de parcă ar fi îngrijitorii mei.
Regula nr. 8: Nu te purta cu mine de parcă aș fi copil sau proastă. Să fii orb nu înseamnă să ai creierul avariat, așa că nu vorbi lent și nu folosi cuvinte scurte.
Regula nr. 11: Nu te simți stânjenit. Serios, în afară de faptul că am mereu ochii închiși, sunt exact că tine, doar că mai deșteaptă.
Regulă nr. INFINIT: NU există a două șansă. Dacă îmi înșeli încrederea, nu voi mai avea încredere în tine niciodată. Trădarea e de neiertat.”
Aceste reguli cred că ar trebui să le respectăm cu toții în viața de zi cu zi, indiferent dacă suntem copii, adolescenți sau adulți. Lecția de viață pe care ne-o înfățișează personajul Parker îți da emoții intense, devii sensibil, dar și puternic și te pune în situația de a privi în interiorul tău și de a te întreba ce anume îți dorești de la viață.
Ca în majoritatea poveștilor cu adolescenți, cineva a reuşit să-i însele încrederea, iar acesta a fost tocmai Scott, băiatul care de dragul ei a învățat să comunice cu ea prin alfabetul Braille, și tot de dragul ei se trezește dimineață înaintea ei și îi eliberează terenul pe care știe că ea aleargă.
„Parker. Ești ocupată azi? Vreau să îți arăt ceva. Dă-mi un mesaj dacă vrei și voi veni în două minute. Scott.
Ce vrei să-mi arăți?
– E o bicicletă pentru doi. Eu mă ocup de viraj și de frână. Tu te poți ocupă de pedalare, să îți faci exercițiul pe dimineața asta, din moment ce te-am deranjat de la alergat. …
E prima dată când încalec o bicicletă de la accident încoace. Parcurgem câteva străzi până să învăț cum să mă înclin la curbe… Acum parcă aș zbura. Nu se aseamănă cu mersul pe bicicletă, așa cum îl știam. Din moment ce nu văd cum se deplasează peisajul din jurul meu cu o viteză lentă de 10 km pe ora, am senzația că ne deplasăm mult mai repede. Am avut prieteni care mi-au spus că le place să-și închidă ochii atunci când se dau pe montagne russe, să aibă senzația palpitantă că se deplasează în viteză pe întuneric. Au avut dreptate; e înviorător.
-Te distrezi? strigă Scott din față.
-Da! strig în bătaia vântului și dau mai tare din pedale.”
Chiar dacă Parker nu mai vorbește cu el de doi ani și ceva, crezând că acesta a rănit-o intenționat, prin faptele sale și prin citatul de mai sus Scott ne-a arătat ce fel de persoană era și cât de mult ținea la ea.
Un alt personaj care mi-a plăcut foarte mult în această poveste este prietena ei Sarah, o prietenă care o pune pe Parker mai presus de orice, chiar și de propriile ei probleme și suferințe. Cu toate că și aceasta suferă pentru că tatăl ei le-a părăsit pe ea și pe mama ei, consideră că este „un fleac” pe lângă ceea ce trăiește și simte Parker.
În momentul în care Parker este invitată la o întâlnire de către Jason, un prieten apropiat de-al lui Scott, toată situația se complică și devine interesantă pentru toți trei. Cum va reacționa Parker când își va da seama ce mult s-a înșelat în privința unor persoane și ce va face ca să își repare greșelile, vă las pe voi să descoperiți, cert este că prin felul ei de a fi și prin comportamentul ei ne arată că vin și momente când trebuie să știi când să lași de la tine și cum să îți ceri iertare dacă ești conștient că ai greșit.
Este o carte pe care o recomand cu mare drag mai ales adolescenților, credeți-mă că aveți ce învăța din ea citind-o, prin ea mi-am reamintit că loialitatea, respectul și încrederea sunt niște calități pe care în ziua de azi cu greu reușești să le păstrezi. În continuare vă delectez cu un citat care mi-a plăcut foarte mult și care spune multe:
„- Scott a spus că ceilalți oameni cu probleme mărunte, de exemplu, faptul că sunt zgârciți, mincinoși, snobi sau mai știu eu ce… a spus că oamenii ăștia s-ar putea îndrepta dacă ar vrea, dar pur și simplu refuză să depună efortul necesar sau dau vina pe alții. Și, în ciuda faptului că problemele tale nu pot fi deloc rezolvate, tu ai cel mai puțin nevoie de ajutorul altora.”
Plin de personaje complexe, simpatice și, mai important, reale, romanul relatează o poveste încântătoare despre dragoste, pierderi, prietenii și deosebirea dintre a privi și a vedea cu adevărat.

Mulţumim Editurii Storia Books pentru cartea Spune-mi dacă zâmbești de Eric Lindstrom oferită pentru recenzie.

Cărțile Storia Books pot fi comandate de pe storiabooks.roelefant.ro, libris.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

Recenzii Editura Storia Books

About Author

14 comentarii

  1. Felicitări Dorina! Minunata recenzie și foarte tentată recomandare! Este cu siguranță o lectură foarte potrivită pentru adolescenți, din care chiar pot lua lecții de viață, însă și eu îmi doresc să o citesc, îmi place subiectul acesta emoționat!

    • Fratiloiu Dorina Petronela on

      Mersi Geo, ma bucur ca te-am tentat si pe tine. Sa stii ca e buna si pentru tineri si pentru adulti.

Spune-ți părerea!