Stâlpul de foc – vol.2 din seria Focul topitorului de Lynn Austin, Editura Casa Cărții – recenzie

14

Stâlpul de foc

(Fire by Night – 2003)

Lynn Austin

Editura Casa Cărții

Traducere: Talita Adam

Nr. de pagini: 477

An apariție: 2008

1. Lumina din întuneric – Editura Casa Cărții – Candle in the Darkness – 2002 – recenzie
2. Stâlpul de foc – Editura Casa Cărții – Fire by Night – 2003
3. O lumină pe cărarea mea – Editura Casa Cărții – A Light to My Path – 2004
Pentru cartea Stâlpul de foc autoarea a primit premiul Christy pentru literatură.

O fată AMĂGITĂ de o viaţă abundentă şi lipsită de griji, alta DISPERATĂ să fugă de adevărata ei identitate.

Într-o ţară MĂCINATĂ de război, personaje incredibile le pun la încercare puterile şi descoperă că DRAGOSTEA are un înţeles care întrece cu mult imaginaţia lor.

După ce am citit Lumina din întuneric – prima carte din seria Focul topitorului de Lynn Austin, abia așteptam să citesc a doua carte din serie – Stâlpul de foc – pe care am găsit-o pe stoc pe Libris.ro.

Stâlpul de foc este o carte deosebit de profundă și emoționantă, una din cele mai bune cărți citite de mine vreodată!

Războiul Civil American reprezintă o adevărată piatră de hotar în istoria Americii. Nu poți înțelege pe deplin istoria Statelor Unite ale Americii fără să citești despre această imensă dramă, care a rupt o națiune în două. Frate a ajuns să lupte contra frate, prieteni de odinioară au devenit dușmani de moarte, albul și negru s-au amestecat, nu poți afirma că binele a fost doar de o parte și răul doar de alta. Tocmai de aceea, războiul de secesiune a reprezentat o inspirație pentru numeroși scriitori și regizori care au dezvoltat diverse povești despre acea perioadă zbuciumată, multe dintre ele bazate pe fapte reale.

Autoarea Lynn Austin a dovedit o foarte bună documentare referitoare la acest război, prezentând cu multă acuratețe diversele evenimente petrecute atunci. Galeria personajelor este și ea una fascinantă. La fel ca și vremurile în care trăiau, personajele sunt imperfecte, tăria caracterului le este pusă adesea la încercare, nu reușesc să ia cele mai bune decizii de fiecare dată, iar prioritățile li se schimbă pe măsură ce războiul avansează.

În primul volum din serie, Lumina din întuneric, am asistat la drama lui Caroline, tânăra sudistă sfâșiată între loialitatea față de logodnicul, tatăl și prietenii ei, pe de o parte, și dorința de a-i ajuta pe sclavi să-și recapete libertatea, de cealaltă parte.
În Stâlpul de foc acțiunea merge pe două fire împletite, urmărind destinele a două tinere unioniste – Julia Hoffman și Phoebe Bigelow -, care, deși extrem de diferite ca fizic și temperament, dovedesc ambele o mare tărie de caracter, transformându-se și maturizându-se de-a lungul războiului, învingându-și temerile, reordonându-și prioritățile, fixându-și principiile morale și găsindu-și în final calea de urmat în viață.
Julia Hoffman, verișoara lui Caroline, a avut o scurtă apariție și în primul volum al seriei, Lumina din întuneric, interacționând cu Caroline în timpul vizitei acesteia la rudele ei din Nord, înainte de începerea războiului. Pe atunci în vârstă de șaptesprezece ani, Julia era o tânără naivă și plină de viață. Făcând o pasiune pentru reverendul Nathaniel Greene, încerca din răsputeri să-l impresioneze pe acesta, înscriindu-se în mișcarea aboliționistă și participând la toate întrunirile, fără însă să încerce să aprofundeze prea mult drama sclavilor.
Iulie 1861
La începutul cărții Stâlpul de foc o regăsim pe Julia în vârstă de nouăsprezece ani, la fel de îndrăgostită de Nathaniel și la fel de preocupată să-i atragă atenția, însoțindu-l pe acesta pentru a asista în Bull Run la o bătălie la marginea frontului. În trăsură cu cei doi se mai afla congresmanul Rhodes, în casa căruia era găzduită Julia pe perioada șederii ei în Washington. Rhodes o asigurase pe Julia că unioniștii îi vor zdrobi pe rebeli, punând astfel capăt războiului civil ce începuse în urmă cu șase luni. Însă, contrar estimărilor, rebelii au fost cei care i-au măcelărit pe unioniști, înaintând până aproape de locul unde se afla Julia. Sesizând pericolul iminent, Rhodes i-a cerut vizitiului să plece, însă haosul se instalase peste tot iar deplasarea era extrem de anevoioasă, obuzele explodau în apropiere, zgomotul era infernal, iar imaginile de coșmar.
În momentul în care Nathaniel a vrut să oprească trăsura pentru a lua câțiva răniți cu ei, Julia a clacat nervos, țipând că vrea să ajungă cât mai repede acasă. Sesizând că Julia devenise isterică, Nathaniel i-a cerut congresmanului să-l lase să coboare din trăsură pentru a-i ajuta pe răniți, spunându-i că va găsi el un mijloc pentru a se întoarce acasă.
”- Birjar, oprește! spuse Nathaniel. Trebuie să luăm în trăsură câțiva răniți.
– Nu, nu face asta! țipă Julia, încrucișându-și îngrozită mâinile în jurul corpului. Nu te opri! Te rog, nu te opri! Trebuie să plecăm de aici!
Nathaniel se holbă șocat la ea.
– Julia, oamenii aceștia au nevoie de ajutorul nostru.
– Nu-mi pasă! Nu îi vreau lângă mine! Continuă-ți drumul, te rog, continuă-ți drumul! (…)
– Plecați, strigă Nathaniel. O să găsesc eu cu ce să mă întorc acasă.”
După ce a ajuns în siguranță la congresman acasă, Julia a început să se simtă copleșită de rușine pentru modul în care se comportase, temându-se totodată că Nathaniel să nu-și fi schimbat părerea despre ea. Astfel, în momentul în care a auzit vocea lui Nathaniel a doua zi, Julia a coborât de îndată, învârtindu-se în jurul lui și flatându-l pentru eroismul de care dăduse dovadă. Tulburată de răceala cu care o tratase Nathaniel, Julia a zăbovit puțin în spatele ușii după ce a ieșit din cameră, auzind fără voia ei o conversație care a bulversat-o profund. Crezând că acesta nu și-a dat seama, Rhodes i-a atras atenția lui Nathaniel că Juliei îi place de el. Răspunsul lui Nathaniel i-a înfipt un cuțit în inimă Juliei. Acesta nu doar că observase atenția Juliei, ci era de-a dreptul agasat de aceasta, negăsind încă mijlocul eficient de a o ține departe de el. Uimit, congresmanul a subliniat faptul că Julia era o partidă foarte bună – provenea dintr-o familie de vază, fiind fiica unui judecător înstărit, și, în plus, era răpitor de frumoasă. Toate aceste calități îl lăsau însă rece pe Nathaniel. El își dorea o soție cuvioasă, care să-l ajute să răspândească Evanghelia și să înfăptuiască lucrarea Domnului, pe când Julia era ”superficială, răsfățată și insuportabil de egocentrică”.
”- Iertați-mă că sunt atât de direct, dar mi se pare că acest lucru este valabil pentru majoritatea domnișoarelor care se află în poziția domnișoarei Hoffman. Acestea nu pot – sau nu vor – să facă nimic singure, fie că e vorba de o cană de ceai sau de aranjarea părului. Iar operele lor de caritate sunt întotdeauna orientate înspre ele, făcute din motive egoiste, nu din adevărată dragoste și milă creștină. Frumusețea exterioară rareori durează o viață întreagă, domnule congresman, și atunci cu ce voi rămâne odată ce aceasta pălește? O soție văicăreață și cicălitoare, preocupată de propriile nevoi, singurele pasiuni fiind să cheltuiască bani și să răspândească bârfe? Eu am nevoie de o soție devotată, care petrece timp studiind Scriptura și rugându-se, și care este receptivă la nevoile celorlalți, a cărei pasiune de o viață este, ca și a mea, de a răspândi Evanghelia.”
Cuvintele lui Nathaniel au înfuriat-o la culme pe Julia, prima reacție a ei fiind să se răzbune, tatăl ei având puterea de a opri donațiile către biserica lui Nathaniel și de a-l schimba din funcție. Însă, imediat ce a ajuns în camera ei, adevărul spuselor lui a izbit-o în plin, ca și cum ar fi ridicat o oglindă invizibilă în fața ei, în care se vedea pentru prima dată cu adevărat. Iar ceea ce vedea nu-i plăcea absolut deloc…
Reîntoarsă în orașul natal, Philadelphia, în următoarele trei luni Julia și-a schimbat radical comportamentul, îngrijorându-și părinții și uluindu-i pe toți cei din jur. Participarea la orice întrunire mondenă devenise un supliciu pentru ea, ideile ei progresiste pe care le emitea în orice conversație le șocau pe doamne, refuza să ia în calcul ideea măritișului și se implica cu trup și suflet în misiuni umanitare. În tot acest timp, se ținuse departe de Nathaniel, vorbind cu el doar strictul necesar. Deși acesta o lăudase cu sinceritate pentru implicarea ei în ultima misiune umanitară de strângere de fonduri, Julia simțea că nu se va simți reabilitată cu adevărat decât dacă se va implica în ajutorarea răniților de pe front, simțind că doar acest lucru ar ajuta-o să-i câștige respectul lui Nathaniel și să-i șteargă din memorie lașitatea de care dăduse dovadă în acea zi fatidică de pe front.
Astfel, în momentul în care a aflat că Dorothy Dix, o femeie foarte puternică și curajoasă, înființase un serviciu de voluntariat pentru infirmiere, Julia nu a pregetat nicio clipă în a-și oferi serviciile. Din păcate, piedicile erau extrem de numeroase. După ce și-a convins cu greu tatăl să o lase să-și urmeze vocația, Julia a constatat că prejudecățile erau puternic înrădăcinate, iar o femeie tânără și necăsătorită nu avea nicio șansă să fie acceptată să lucreze într-un spital. Însă Julia ajunsese prea departe pentru a da înapoi, pretinzând că era căsătorită, folosindu-se de numele vărului ei, Robert Hoffman, locotenent în armata unionistă, care căzuse prizonier în mâinile rebelilor. Deși este admisă în final, Julia este pe punctul de a renunța de mai multe ori. James McGrath, doctorul cu care ajunge să lucreze, era bădăran, necioplit și ursuz, trasându-i tot felul de sarcini grele și umilitoare pentru a o descuraja. În plus, era bețiv, avea des migrene și descuraja orice tentativă de conversație.
”Ea aruncă o privire prin biroul dezordonat, așteptând, și văzu o fotografie pe biroul lui – o femeie drăguță, cu părul negru, ce ținea o fetiță în poală. Julia se uită la mâna stângă a doctorului, cu care fixa hârtia și văzu o verighetă de aur. Ridică poza pentru a o privi mai de aproape.
– Sunt soția și fetița dumneavoastră?
– Ce întrebare ridicolă. De ce aș avea poza soției și fetiței unui alt bărbat pe biroul meu?
Se abținu să îi răspundă furioasă.
– Sunt amândouă foarte drăguțe. Cum o cheamă pe fiica dumneavoastră?
– Încercați să mă enervați, domnișoară Hoffman? Pentru că vă descurcați de minune.
– Nu domnișoară Hoffman, spuse ea, amintindu-și cuvintele domnișoarei Dix. Ci doamna Hoffman. Sunt căsătorită.
Îi veni foarte ușor să mintă.”
În ciuda grosolăniei sale, James avea cea mai mică rată a mortalității în comparație cu alți doctori, empatiza cu bolnavii, pe care-i trata cu multă blândețe. Deși îl urâse la început, pe măsura trecerii timpului, Julia descoperă noi și noi fațete ale personalității lui James, realizând că aparențele înșală de multe ori. Trecutul lui James rămăsese însă un mister. Bârfele spuneau că el omorâse cândva un pacient și doar începerea războiului și faptul că era o nevoie acută de doctori calificați îl ajutase să scape de pedeapsă. Văzându-i devotamentul față de bolnavi și încrâncenarea cu care lupta să salveze orice viață, când alți doctori ar fi renunțat de mult, Julia era convinsă că el nu ar fi putut niciodată să omoare benevol pe cineva.
”Adevăratul James McGrath era acest bărbat, doctorul amabil și iubitor cu pacienții lui, care lupta cu boala fiecăruia de parcă ar fi fost o boală personală. Mânia aspră și grosolănia după care se ascundea erau o fațadă, menită să țină dintr-un motiv sau altul oamenii la distanță. Dacă împușcase într-adevăr un om, atunci ar exista o explicație pentru aceasta – la fel ca pentru ”mahmurelile” lui.”
Și atitudinea lui James se schimbase radical față de Julia, apreciindu-i și solicitându-i ajutorul în tratarea bolnavilor. Într-un moment de respiro, după ce au realizat cu succes mai multe operații. Julia i-a reproșat toate șicanele pe care i le făcuse la început. Răspunsul lui James a fost cu totul neașteptat.
”- (…) De ce te străduiești atât de tare să mă ții la distanță?
El își întoarse capul spre ea, cu fața sumbră. Ochii lor se întâlniră.
– Din același motiv pentru care oamenii țin scânteile departe de praful de pușcă.
– Nu, nu înțeleg. Dar inima ei începu să bată foarte repede.
– Ba eu cred că înțelegi. (…)
Ca și când i-ar fi ghicit gândurile, James îi luă dintr-odată fața în ambele mâini și își lipi gura de a ei, sărutând-o de parcă ar fi vrut să absoarbă viața din ea.”
Julia s-a pierdut cu totul în sărutul lor, însă James a rupt magia, murmurând că așa ceva nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată și fugind din fața ei. Rămasă singură, Julia s-a simțit din nou copleșită de rușine. Sărutase soțul altei femei și tatăl unei fetițe.
Apariția lui Robert Hoffman, care reușise să evadeze din închisoarea rebelilor, i-a oferit Juliei prilejul de a se întoarce în Philadelphia. Nathaniel, ale cărui drumuri se intersectaseră cu ale Juliei de câteva ori, și-a declarat admirația față de faptele ei, cerându-i s-o curteze oficial. Julia obținuse tot ceea ce își propusese inițial – câștigase respectul lui Nathaniel și își răscumpărase vina de a nu-i fi ajutat pe acei soldați răniți în lupta de la Bull Run. Cu toate acestea, nu se simțea împăcată, dorind să se reîntoarcă pe front și să-i ajute în continuare pe răniți, de data aceasta din motive cu totul altruiste.
În paralel cu toate aceste evenimente din viața Juliei, urmărim destinul celeilalte eroine, Phoebe Bigelow. Am adorat acest personaj!
Mama lui Phoebe murise când ea era foarte mică, iar ea crescuse alături de tatăl ei și cei trei frați mai mari – Junior, Jack și Willard, care nu îi ziceau pe nume, ci o numiseră Ike. Phobe învățase să tragă cu pistolul imediat ce fusese în stare să-l țină în mână, învățase să vâneze, să se bată și să aibă grijă de fermă la fel de bine ca frații ei.
Când a început războiul, Phoebe avea nouăsprezece ani. Era urâtă, aproape la fel de înaltă ca frații ei, agilă și musculoasă. Tatăl ei murise între timp, iar frații ei au anunțat-o că s-au înrolat în război și au închiriat ferma, ea urmând să se ducă servitoare la casa unei văduve ce ținea un han și avea o liotă de copii.
Smulsă din mediul ei familiar și obligată să facă munci pentru care nu se simțea calificată și nu îi plăceau deloc, Phoebe s-a decis pe loc: va pretinde că este băiat și se va înrola pe front!
Deși Phoebe este un personaj fictiv, astfel de cazuri s-au întâmplat în realitate în timpul războiului civil american. După cum am descoperit într-un articol din Adevărul, deşi atât Uniunea, cât şi Confederaţia au interzis femeilor să lupte în Războiul Civil American, se estimează că au existat câteva sute de reprezentante ale sexului frumos care au pus mâna pe arme pentru o tabără sau alta. Din patriotism, din dorinţa unei aventuri departe de viaţa cotidiană, pentru soldă ori chiar pentru a fi mai aproape de bărbaţii lor de pe front, multe femei au ales să înfunte gloanţele în timpul Războiului Civil American. Femeile care s-au oferit să meargă în luptă făceau, de regulă, parte din aceeaşi categorie cu bărbaţii plecaţi voluntari pe front: proveneau din familii de fermieri care se chinuiau să îşi ducă traiul. Nu le-a fost deloc dificil să îşi ascundă sexul, întrucât testele fizice nu erau dificile. Cele mai dezvoltate obişnuiau să îşi lege strâns sânii şi toate se îmbrăcau în haine largi, se tundeau scurt şi îşi murdăreau tenul.
Astfel, legându-și strâns sânii, retezându-și părul cu foarfeca și îmbrăcându-se în haine bărbătești, Phoebe s-a prezentat în fața comisiei de înrolare sub numele de Ike Bigelow, fiind admisă cu ușurință. Chiar din prima zi, Phoebe alias Ike și-a făcut un bun prieten: Ted Wilson, un băiat mărunțel și pirpiriu, de aceeași vârstă cu ea.
Ike s-a remarcat din prima zi, având o gură mare și mereu ceva de comentat, fapt ce i-a atras atât pedepse, dar și respectul comandantului companiei, dovedindu-se cel mai bun trăgător.
”Sergentul Anderson vorbi cu îngâmfare, fără întrerupere, despre cum avea să transforme grămada asta de fricoși și băiețeii mamei în bărbați adevărați, cum ar fi bine să nu audă niciun vaiet de la nimeni, pentru că altfel vor afla cum e iadul pe pământ. Urlase atât de mult, încât Phoebe nu numai că s-a ales cu o durere de cap, dar începu să se îngrijoreze că dacă omul avea să continue tot așa o să-i cedeze corzile vocale. Când nu mai putu suporta, Phoebe făcu un pas înainte, ridicându-și mâna politicos, cum învățase să facă în școală.
– Mă scuzați, domnule, dar nu cred că trebuie să urlați chiar așa. Nu pot vorbi în numele tuturor, dar eu vă aud foarte bine. Și în plus, am văzut un om tare de urechi care încerca să se înroleze și nu l-au lăsat.”
”- Dar pare așa o mare pierdere de timp, continuă ea, să o luăm pe aici sau pe dincolo, să plecăm și să venim și să mărșăluim toată ziulica până ce ajungem de unde am pornit. Nu-i pasă nimănui că trebuie să luăm parte la un război?
El se opri brusc, privind în jur pentru a se asigura că nu asculta nimeni.
– Ascultă, Bigelow. Vei avea mari probleme, dacă vei continua să mai vorbești vrute și nevrute. Îți spun de ce facem instrucție pentru că îmi place de tine. Dar pe viitor să nu mai pui atâtea întrebări și să faci ce ți se spune, ai înțeles?”
Timp de nouă luni de zile, nu a urmat nicio bătălie, ci doar zile istovitoare de instrucție, marș pe ploaie, păduchi și mâncare aproape necomestibilă, nici vorbă de aventura glorioasă la care se așteptase Phoebe. În tot acest timp, Phoebe a început să se simtă tot mai apropiată de Ted, în preajma căruia inima îi bătea mai tare și cu care îi făcea mare plăcere să stea de vorbă. Fiind mult mai puternică decât Ted, se oferea să-i care bagajul, iar acesta își împărțea proviziile cu ea. Când doi soldați l-au atacat pe Ted pentru a-i fura un tonifiant din raniță, Phoebe nu a ezitat nicio clipă în a sări să-l apere, reușind să-i snopească în bătaie pe cei doi bătăuși. Fapta ei nu a trecut neobservată, căpitanul companiei propunându-i să se înscrie la campionatul de box, unde ar fi avut mari șanse să ajungă campion. Phoebe a refuzat ferm, știind că bărbații luptau în ring cu pieptul gol, motivând că se păstrează pentru a-i ataca pe rebeli.
”- Compania noastră nu a avut niciodată un concurent bun pe care să-l promoveze. Dar cred că tu ai într-adevăr stofă de campion. Ar fi grozav pentru starea de spirit a companiei… și ai putea fi și promovat. (…)
Phobe nu știa cum să-l refuze pe comandant fără să-l supere, dar știa că trebuie să-l refuze.
– Îmi pare rău, domnule. Dar n-aș vrea să mă bat cu băieții care-s de partea mea în război. Vreau să mă păstrez pentru rebeli.
– În regulă, Bigelow, spune el cu un oftat. Dar e păcat. Cred că ai fi un campion de clasă.”
La un moment dat, în timp ce săpau tranșee, Phoebe a observat un trăgător din cadrul rebelilor și l-a tras în ultima clipă pe Ted din calea glonțului. Dându-și seama că pericolul era încă prezent, Phoebe s-a aventurat în câmp liber, expunându-se complet, pentru a reuși să se urce într-un copac de unde a putut să-l anihileze pe trăgător. Experiența a fost complet traumatizantă pentru Phoebe, care a apucat să-i vadă fața rebelului, un tânăr de aceeași vârstă cu ea. Doar gândul că acesta fusese pe cale să-l omoare pe iubitul ei Ted și încă mai putea să o facă a motivat-o să tragă în cele din urmă și să-l doboare, ochind însă spre picioare.
La rândul lui, și Ted avea sentimente pentru Ike alias Phoebe, ducându-i grija, admirându-l fățiș și declarându-i că și-ar dori să ajungă și el într-o zi un bărbat strașnic precum el!
A urmat apoi și prima bătălie – un adevărat iad! Atât Phoebe, cât și Ted au scăpat, fiind însă puternic marcați și regretând faptul că s-au înrolat. Ted nu avea nicio șansă să plece, contractul fiind semnat pentru trei ani, dezertarea pedepsindu-se cu moartea. Phoebe ar fi putut să plece imediat, doar dezvăluind faptul că era femeie, însă a ales să nu o facă. Ted Wilson avea în continuare nevoie de ea!
”Ea îi ajutase pe frații ei în fiecare toamnă să taie porci și era obișnuită cu sângele. Nu a avut niciodată probleme cu jupuitul căprioarelor sau curățatul peștilor. Dar cadavrele pline de sânge și mutilate de astăzi fuseseră, cu doar ceva vreme în urmă, oameni vii. Sângele vărsat era la fel ca al ei – și văzuse mult prea mult, și părți ale trupului care n-ar trebui văzute vreodată. O! Bărbații ăștia n-ar fi trebuit să aibă parte de așa moarte cumplită.
Nici chiar dușmanii ei.
Înțelese atunci că fratele ei Junior avusese dreptate – fetele nu ar trebui să lupte în război. Dar știa, de asemenea, că nu ar fi putut niciodată să plece. Ted Wilson avea nevoie de ea. Și astfel Phoebe hotărî să rămână în acest război și să lupte alături de el.”
Drumurile celor două eroine se vor intersecta, fiecare punându-și o amprentă puternică pe destinul celeilalte. Vă las plăcerea să descoperiți singuri în carte despre ce este vorba.
Am plâns de mai multe ori în timp ce citeam cartea. Sunt extrem de multe întâmplări emoționante și am suferit alături de personaje, atât de cele principale cât și de cele secundare. Războiul a fost cumplit și plin de tragedii, frângând multe destine. Pe lângă ororile războiului, autoarea surprinde foarte bine și drama negrilor. Chiar și cei care reușiseră să scape de sclavie erau departe de a-și fi găsit liniștea sau fericirea. Ajunși în nord, foștii sclavi nu aveau locuințe și nu își găseau de lucru, ajungând din disperare, pentru a nu muri de foame, să-și trimită copiii să cerșească.
Finalul este deosebit de dramatic, cu multe evenimente care se precipită. Cumva, fiecare eroină reușește să-și găsească echilibrul și menirea. În ce fel? Asta veți afla în această carte minunată, pe care v-o recomand cu multă căldură!

About Author

14 comentarii

  1. familiasimionescuyahooro on

    Superba recenzia, plina de emotie. Ai evidentiat perfect trairile personajelor dar si atmosfera tulburatoare data de razboiul de secesiune. ❤Imi place foarte mult ceea ce ai scris , asa ca am trecut toata seria in lista de dorinte literare. Felicitari , multumesc mult pentru recomandarea minunata.❤

  2. Mirela Barbălată on

    Minunată recenzia, Tyna! Plină de emoție, sensibilitate și căldură! Felicitări!
    Mi-ai atras atenția cu această serie și, cu siguranță, o voi avea în bibliotecă .

    • Wawww, ce poveste impresionantă și ce recenzie superbă! ❤ Am citit-o pe nerăsuflate,
      m-ai introdus perfect în atmosfera și decorul poveștii, alături de seducatoarele personaje, felicitări și mulțumesc pentru tentatia irezistibilă! Îmi place cum scrie Lynn Austin și remarcasem și eu seria asta, iar acum, în urma recenziei tale, abia astept să o citesc, sunt convinsă că mă va încânta! ❤

  3. Si mie imi place foarte mult tot ce am citit, recenzia e extrem de reusita si de tentanta. Povestile celor doua tinere sunt foarte bine redate, iar cea alui Phoebe mi se pare chiar foarte tare. O carte foarte atragatoare prin subiect si personaje, multumesc mult pentru recomandare, Tyna!

  4. O recenzie plină de emoție, care te ispitește. Nu am seria asta, dar cu siguranță îmi doresc să o achiziționez. Felicitări, o recenzie absolut minunată! ❤️

Spune-ți părerea!