Tăcerea vine prima de Ioana Maria Stăncescu, Editura Trei – recenzie

Tăcerea vine prima

Ioana Maria Stăncescu

Editura Trei

Nr. de pagini: 224

An apariție: 2024

Ioana Maria Stăncescu s-­a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021.

Tăcerea vine prima vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei. Când tăcerea se instalează într-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume. Singura soluție pare să fie depășirea fricii și deschiderea rănilor.

”După premiul obținut cu Tot ce i-am promis tatălui meu, în 2021, la Festivalul de la Chambery, Franța, Ioana Maria Stăncescu își consolidează poziția în prima linie a noului val de prozatoare cu cea de-­a doua carte: Tăcerea vine prima. Ce-­i împinge pe bărbații dintr­-o familie să­-și abandoneze soțiile – o filiație genetică, o maledicție sau lipsa empatiei între parteneri? Ce împinge o adolescentă să încerce să se sinucidă? Ce șanse are o relație născută pe Facebook să ajungă o poveste de dragoste reală? Dora, o femeie încă tânără, confruntată cu singurătatea muncii de acasă, cu îndepărtarea treptată a fiicei adolescente și cu neînțelegerile cronice cu mama, încearcă să-­și obțină dreptul la propria existență. Adevăruri, uneori neplăcute, spuse tăios sau melancolic într-­o narațiune alertă, cu irizări de lirism, care nu-­ți permite să lași cartea din mână.” – Gabriela Adameșteanu

”Carte a mamelor, matrioșkă a generațiilor, în care singurătatea, înstrăinarea și tăcerea sunt moșteniri de familie, povestea contemporană a Dorei reușește să fie, în ciuda temei, o carte de-­a dreptul luminoasă, îmbrăcată într­-o rochie colorată de vară, amintind de Siri Hustvedt și celebra sa O vară fără bărbați.

Unicul bărbat prezent în poveste este de fapt o absență – pe care Dora o transformă, cu naturalețe, stângăcie atașantă și șarm, în promisiune. Mai există însă o altă absență, mai subtilă și mult mai dureroasă decât a bărbatului, iar acolo mi se pare că stă cu adevărat miza acestei cărți de o frumusețe discretă, pictată în pasteluri.” – Veronica D. Niculescu

”Era aprilie, Mircea mă părăsise, iar mama cumpărase icre. Mă uitam la ea cum stătea în fața frigiderului larg deschis și zâmbea de parcă s-ar fi uitat într-un șifonier plin cu rochii. O strigam în minte, fară voce, și speram că firul nevăzut care leagă fetele de mamele lor să înceapă să vibreze și pe dinăuntrul ei, răsucind-o cu fața spre mine, gata să mă ia în brațe, să mă mângâie și să-mi spună c-o să treacă. Aș fi vrut să-i strig că se simte gol și că golul arde și mă doare, dar mama nu credea în astfel de dureri. „Dacă te doare, ia un paracetamol”, obișnuia să zică. În ziua aia am închis ușa de la bucătărie în urma mea, m-am dus la baie și am înghițit o cutie întreagă. Aveam optsprezece ani deja împliniți, așa că Salvarea m‑a dus la un spital de oameni mari. În prima seară am plâns și am vomitat încontinuu.”

”Odată instalată ca-ntr-o casă nouă, îmi scot hainele și rămân nemișcată cu fața în sus. Aștept răbdătoare să simt cum pielea mi se îmbibă de căldură, înainte de a o porni către apă, căutând din priviri un loc cât mai pustiu, cu oameni puțini, cu intrare lină și cu nisip fin, chiar dacă pentru asta voi ajunge să mă plimb nehotărâtă de-a lungul malului. „De ce naiba nu te decizi pe unde vrei să intri în apă înainte să alegi șezlongurile?”, se enervează Flavia care, de îndată ce a ieșit din valuri, și-a tras peste costumul de baie un tricou lălâi, cu Imagine Dragons, sub care și-a ascuns rotunjimile de care se tot jenează. Intrăm pe rând în mare, una dintre noi trebuie să rămână să păzească lucrurile.

Așa făcea și mama. Ne trimitea pe mine și pe tata să ne bălăcim primii, cât ea se întindea pe cearceaf, cu pălăria de soare peste față și brațele departe de corp, să o prindă soarele și pe-acolo. Ar trebui s-o sun, să văd dacă și-a adus aminte să hrănească pisica. Când i-am zis că plec cu Flavia la Mangalia mi-a spus că nu crede că e o idee bună. Mai ales acum, cu toate nebuniile care se întâmplă, de zici c-a luat-o omenirea razna. În mintea ei, o femeie cu copil nu se poate descurca ușor în afara casei. Poate de-aia nu-i venea să plece cu mine, de una singură. Trebuia musai să fie și tata, chiar dacă reproșurile începeau încă din tren. Deși nu cred că de spaimă nu pleca, ci de rușine. „Îți dai seama, spunea mama, eu ce răspund dacă o să mă întrebe cineva pe acolo, prin stațiune: păi, și soțul dumneavoastră, el unde e? Hm, ce-i zic eu?” Nu-i zici nimic, răspundeam, ce să-i zici? Ce treabă ai tu cu ce spune unul sau altul. „Ete na”, se îmbufna, „că doar n-o să stau așa, ca muta, când vrea omu’ să știe.”

Singurul loc unde se încumeta să fie doar ea cu mine era la țară, la rude, acolo unde toate femeile se strângeau în bucătărie, lăsându-mă să-mi fac de lucru prin curte – „Da’ să nu te pună naiba să cobori de una singură la gârlă!” – sau prin casă, cotrobăind aiurea prin cutii și șifoniere. Cele mai frumoase zile din vacanțele mele cu mama erau alea în care mă lăsa să mă împopoțonez cu hainele ei, nu mă punea să dorm la prânz și nu-mi repeta că bărbații sunt toți niște proști.

În primele luni după moartea bunicului, grădina s-a mănat. Ploile torențiale au lăsat frunzele pradă unor pete mici și rotunde, gălbui la început, întunecate mai apoi, care, în lipsa unor mâini pricepute, au prins a se cățăra în sus pe tulpini, năpădind plantele cu totul. Bunica a cules ce s-a putut culege, a rupt tijele înmuiate, a smuls rădăcinile putrezite și vrejurile căzute la pământ și, în locul lor, a plantat flori. Ca la mort, zicea mama. S-au dus împreună în piață, la Văleni, și s-au întors cu brațele pline de răsaduri. Eram mică pe vremea aia, dar încă le văd venind din susul uliței, de unde se oprea rata, sporovăind vesele, întinerite de lumina vioaie care se aprinde în ochii femeilor atunci când și-au făcut cadou ceva frumos. Mai pe seară, după ce căldura se domolise, mama și bunica au luat din magazie săpăliga, lopata și o greblă, m-au strigat să caut o stropitoare și să vin să le ajut. Blocată cu un pietroi să nu care cumva să o împingă vântul, portița, pătată de rugină de la atâtea ploi, devenise de-acum de prisos. Grădina bunicului era cotropită de femei. În anii ce-au urmat, dalii și cârciumărese cu petale colorate, petrecute unele peste altele ca niște volanele, trandafiri pitici și parfumați, pâlcuri de gura leului cu florescențe cărnoase, tufe de hortensie înfoiate precum rochiile cu crinolină aveau să acopere cu parfumul lor umbra întunecată a bunicului Marin.”

Cartea Tăcerea vine prima de Ioana Maria Stăncescu poate fi comandată pe edituratrei.ro, libris.ro, carturesti.ro, emag.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Trei

Recenzii și prezentări cărți autori români