Tărâmul de cenușă – seria Tronul de cleștar de Sarah J. Maas, Editura RAO – recenzie

O carte plină de aventuri, pericole, ființe fantastice, emoții variate, pericole și încercări din care numai cei puternici au șansa de a ieși învingători!

“El o căutase din clipa în care îi fusese luată.”

Fără să renunțe nici un moment, neîncetat, plin de speranță.

“Fierul o sufoca. Îi stinsese focul din vene, ca și cum i-ar fi domolit flăcările.

Chiar și în cutia de fier, în ciuda măștii și a lanțurilor care o împodobeau ca niște fâșii de mătase, auzea apa. Vuietul nesfârșit al apei ce trecea peste pietre umplea clipele de tăcere dintre strigătele ei.”

Am așteptat acest volum cu sufletul la gură încă de când am citit ultima propoziție din volumul anterior. Am fost atât de șocată de finalul dramatic încât am tot sperat că nu am citit bine… Nu vă spun că am citit de câteva ori ultimele pagini doar pentru a mă convinge că văd bine. S-a dovedit că nu aveam probleme cu ochii!

Bun! Revenind la Rowan și Aelin…

“Odată ca niciodată, într-un ținut demult ars din temelii, trăia o tânără prințesă care își iubea regatul…”

În Terrasen, Aedion cu Legiunea Bane, împreună cu mulți dintre aliații sosiți la chemarea lui Aelin, așteaptă marea bătălie. Este surprinzător cum Lysandra reușește să-i țină locul lui Aelin fără a isca întrebări.

Dar situația este destul de complicată având în vedere că Aelin este dispărută, Rowan a pornit în căutarea ei răscolind pământ, munți și ape, iar despre Dorian și Manon Cioc – Negru nu se aude nimic, ceea ce poate fi de bine sau de rău. Dar, speranța tuturor este în Aducătoarea Focului, care lipsește.

În același timp, Rowan, Gavriel, Lorcan și Elide o caută pe Aelin și pe cei care au băgat-o în sicriul de fier. Căutări, încercări și speranță. Asta-i mână înainte pe fiecare dintre ei.

Chiar și pe Dorian care-l invocă pe Gavin, dorind să afle de la acesta unde este a treia cheie wyrd, pe care el, Manon și cele 13 ale ei sunt hotărâți să o găsească. Ceea ce află nu e deloc încurajator: Morath.

Sarah J. Maas ne apropie din ce în ce mai mult de momentul culminant. Cu talent, zugrăvind tablouri pentru fiecare grup în parte, tablouri ce reprezintă mici piese de puzzle în tabloul final.

“Tărâmul de cenușă” ne poartă în aventura finală, pornind de la situația lipsită de șanse de izbândă, pentru a ne arăta că, uneori, imposibilul poate deveni posibil.

O lectură alertă, captivantă, ilustrând o situație extrem de periculoasă, adunând laolaltă o gamă variată de ființe fantastice cum numai în basme și legende întâlnești, făcându-le atât de reale încât nici o clipă nu pui la îndoială — pe parcursul lecturii, existența lor.

“Dacă Aelin ar fi fost aici, cu o singură suflare, cei cinci mii de soldați pe care se obosiseră să îi ucidă azi ar fi fost cenușă în vânt.”

Astfel gândește Aedion după lupta cu soldații Morathului; în timp ce Chaol și luptătorii din Antica care îl însoțesc află că Anielle este în pericol de a fi spulberat de alți zece mii de soldați din Morath.

“— Ca să facă loc pentru restul, zise Yrene, cu buzele strânse. Ca să insufle cât mai multă groază.

Chaol expiră.

— În Terrasen. Erawan vrea ca Terrasenul să știe ce urmează, că el poate să nu se grăbească și să își risipească armata distrugând ținuturile.”

Pe lângă toate astea, suntem martorii torturilor la care este supusă Aelin, fără ca aceasta să cedeze vreun strop. Deși e convinsă că nu va scăpa cu viață, vrea să ofere Terrasenului cele mai bune șanse. Astfel că, fiecare minut contează. Chiar dacă, pe măsură ce zilele se transformă în săptămâni și săptămânile în luni, speranța ei că va mai scăpa cu viață din mâinile lui Cairn și ale lui Maeve este din ce în ce mai slabă.

Din aproape în aproape, asistăm la comploturi, alianțe, pericole și torturi, autoarea Sarah J. Maas parcă pregătind cititorul pentru ceea ce va urma. O lume ce e pe cale să explodeze, urmând a vedea cine mai rămâne în picioare.

Fiecare personaj în parte este pus la treabă, permițând observarea calităților sale, priceperii și iscusinței acestuia, dar și testând rezistența și inteligența fiecăruia.

“O mie de păsări ruk. Păreau un dar de la zei, un număr imposibil de mare. Și totuși, văzându-le adunate pe câmpie…

Până și păsările imense ar fi putut fi măturate în valul luptei.”

Legiunea Bane înfruntă bestiile din Morath conduși de Aedion, dar nu reușesc să facă față, cedând metru după metru, în timp ce Elide se pregătește să intre în Doranelle și să-l caute pe Cairn. Cei trei masculi Fae ce o însoțesc nu i se opun, deoarece își dau seama că este singura opțiune viabilă pe care o au. Dacă-l găsesc pe Cairn, o găsesc pe Aelin.

“Și în ciuda tuturor lucrurilor, în ciuda furiei și disperării și gheții care îi cuprinseseră inima, tot o găsise pe Aelin. Fiecare orizont spre care privise, incapabil și silit să se odihnească în acele secole, toți munții și toate oceanele pe care le văzuse și care-l făcuseră să se întrebe ce era dincolo de ele… Ea fusese. Aelin fusese chemarea tăcută a legăturii dintre parteneri care îl motiva, chiar și atunci când nu o putea simți.”

Fiecare dintre ei are de dus bătălii importante. Dorian și Manon au propria misiune, Chaol și luptătorii pe care-i aduce din khaganat trebuie să apere Anielle înainte de a se alătura oastei lui Aelin. Aedion și Lysandra au și ei propria luptă de dus.

Iar situația clar nu este în favoarea lor. Morathul pare a avea cele mai multe șanse de câștig.

Avem parte de teroare, de bătălii sângeroase, de încercarea rezistenței, dar și de mici victorii ce par a fi scântei de speranță. Cum ar fi evadarea lui Aelin, faptul că Fenrys reușește să își rupă jurământul de sânge făcut lui Maeve, că Aelin îi permite să-i jure ei credință, ori faptul că Dorian reușește să își schimbe culoarea ochilor cu ajutorul magiei…

“Dar Manon zâmbi, dezgolindu-și dinții. Ochii ei aurii străluciră ca doi tăciuni.

— Când, mai exact, voiai să îmi spui că urmează să recuperezi cea de-a treia cheie Wyrd?”

Manon încearcă să unească clanurile vrăjitoarelor, o alianță Dinți-de-fier — Crochan. Pare imposibil, nu? Având în vedere de câte sute de ani se luptă între ele…

“Nu era un copil al războiului.

Ci al păcii.”

Între timp, Aelin se îndreaptă spre Terrasen pe mare, își reîncepe antrenamentul pentru a-și recăpăta forța și își mărește curtea acceptând jurământul lui Lorcan. Ajunge în Anielle și ajută la salvarea cetății, reducând pierderile de vieți omenești. Și face o descoperire importantă: soția lui Chaol este capabilă să alunge Valgii din corpurile oamenilor.

“Tărâmul de cenușă” este cartea pe care o citești nedorind să o termini. Sunt atât de multe povești deosebite ascunse între filele ei, atât de multă suferință împletită cu fericire, atât de multă durere și speranță, încât lecturezi cu inima-n gât, sperând la un final ce pare imposibil. Tensiunea care ne însoțește prin fiecare zonă unde aceste ființe magice s-au îndreptat pentru a ajuta la îndeplinirea planului lor comun face ca fiecare întâmplare să fie trăită la intensitate maximă. Plângem, suferim, ne temem ori suntem șocați, ne liniștim, ne bucurăm, celebrăm iubirea sau sperăm că lumea lor va deveni mai bună.

Surprizele se țin lanț pe măsură ce se desfășoară acțiunea, unele bune, altele nu prea, șocante cu siguranță. Autoarea Sarah J. Maas știe cum să dozeze suspansul și tensiunea. Cum să jongleze cu momentele de calm — scurte, ce-i drept, între atâtea lupte sângeroase, nenumărate morți și sacrificiile pe care fiecare trebuie să le facă.

O lectură crudă, dură și plină orori. Dar fericirea și poveștile de dragoste sunt oaze de liniște în marea tumultuoasă a războiului contra lui Erawan. Aceste povești redau cititorului speranța.

“Și doar pentru că putea, doar pentru că se îndreptau cel puțin spre Terrasen, Aelin dezlănțui un licăr de putere. O parte din stegarii din spatele lor șoptiră surprinși, dar Rowan pur și simplu zâmbi. Când începu să ardă, el zâmbi la speranța și hotărârea care ardeau în inima ei.

Ea lăsă flacăra să o cuprindă, o strălucire aurie care știa că putea fi văzută chiar și din cele mai îndepărtate rânduri ale armatei, din orașul și fortăreața pe care le lăsau în urmă.

Ca un far ce strălucea intens în umbra munților, în umbra armatei care îi aștepta, Aelin lumină calea spre nord.”

Descoperirea lui Aelin, pe care credea că doar și-o închipuise, cum că Maeve este un demon valg, este confirmată de Chaol și oamenii khaganatului, care aflaseră întreaga poveste de la păianjenii stygieni. Acum se naște o altă întrebare… Oare Maeve se va alia cu Erawan sau vor purta un război între ei? Bănuiesc că răspunsul la această întrebare încă rămâne să îl descoperim.

Asistăm la călătoria lui Dorian în Morath, acesta se transformă în diferite animale, dorind să găsească a treia cheie Wyrd.

Lupte, sacrificii, morți.

Durere, lacrimi vindecare.

O lumină în întuneric, un far în noapte, o speranță în deznădejde: “Tărâmul de cenușă”.

“— Pentru tine, Inimă de Foc. Totul este pentru tine.

Aelin plânse atunci. De bucuria care îi lumină inima, mai strălucitor decât orice magie.

Pentru că pe fiecare munte, întinzându-se sub cupola verde a pădurii Oakwald, acoperind toată câmpia Theralis, răsărea flacăra-regelui.”