Tatiana și Alexander de Paullina Simons, Editura Epica – recenzie

16

Tatiana și Alexander 

(Tatiana and Alexander – 2003)

Paullina Simons

Editura Epica

0.5. Children of Liberty – 2012
0.75. Bellagrand – 2013
1. Călărețul de aramă (The Bronze Horseman – 2001) – recenzia
2. Tatiana și Alexander (Tatiana and Alexander – 2003)
3. The Summer Garden – 2006
3.5. Tatiana’s Table: Tatiana And Alexander’s Life Of Food And Love – 2007

Durerea și bucuria, deznădejdea și speranța, prietenia și trădarea se împletesc în acest roman emoționant, ale cărui personaje principale, foarte curajoase și îndrăgite de cititorii ,,Călărețului de aramă”, sunt în stare să sfideze chiar și cel mai crunt destin în numele iubirii.
Tatiana, însărcinată și văduvă la cei optsprezece ani ai ei, fuge dintr-un Leningrad aflat în ruine, pentru a începe o nouă viață în America. Dar fantomele trecutului nu-i dau pace: ea continuă să creadă că Alexander, soțul ei și maior al Armatei Roșii, trăiește.
Aflat în Uniunea Sovietică, Alexander scapă în ultima clipă de executare, dar din acel moment îndură chinurile la care este supus de către forțele represive din cauza originii lui americane. Doar amintirea soției sale îi alină sufletul și îl ajută să supraviețuiască în condițiile mizere din lagărele de muncă silnică.
Presimțind că soțul ei este încă în viață și descoperind o pistă care-i confirmă bănuielile, Tatiana pleacă în Europa ca asistentă a Crucii Roșii și înfruntă ororile războiului pentru a-l găsi pe bărbatul pe care-l iubește.
Tatiana și Alexander este o carte absolut memorabilă, care te răscolește. Pe lângă povestea de dragoste, copleșitor de frumoasă, autoarea reușește să facă o radiografie veridică a acelor vremuri tulburi din plin război, marcate de frământări sociale și politice extreme.
Acțiunea se desfășoară pe două planuri paralele, surprinzând foarte bine atât regimul opresiv rusesc, bazat pe dictatură, duritatea războiului și sacrificiile umane imense, adesea inutile, cât și viața din America, unde sute de mii de imigranți au reușit să-și câștige dreptul la o viață mai bună pătrunzând prin insula Elis.
Autoarea, cu o valoare incontestabilă a scriiturii, transmite foarte multă emoție, indiferent că relatează un jurnal de război sau scurgerea frământată a unei vieți cotidiene, realismul evenimentelor împletindu-se magistral cu trăirile personajelor.
Faptele relatate sunt cu atât mai credibile cu cât multe din evenimentele relatate sunt inspirate din realități cunoscute direct de la sursă, familia autoarei emigrând, la rândul ei, în Statele Unite.
”Dedic și această carte bunicului meu (nouăzeci și cinci de ani) și bunicii mele (nouăzeci și unu de ani), care cresc flori și se bucură de o viață fericită, dar și bunului nostru prieten, Anatoli Studenkov, care a rămas în Rusia, unde nu duce deloc un trai fericit.”
Cartea începe cu un epilog tulburător, a cărui acțiune se desfășoară în decembrie 1930, la Boston. Alexander Barrington, în vârstă de unsprezece ani, este smuls brutal dintr-o viață pe care o îndrăgea, unde avea prieteni apropiați cu care  colinda ținuturile împădurite din orașul lui natal Barrington, pentru a emigra peste ocean, în Uniunea Sovietică, unde părinții lui visau să-și împlinească idealurile socialiste. Harold, tatăl său, era convins că în Uniunea Sovietică era locul unde își vor putea clădi o nouă viață, transformând-o dintr-o existență ”lipsită de sens” într-una ”plină de tâlc și semnificație”, fiind convins că acolo vor fi primiți cu brațele deschise și admirați pentru convingerile lor. Harold credea cu atâta tărie în idealurile lui privind societatea condusă de clasa muncitoare, încât și-a tăiat orice punte de legătură cu vechea lui țară, atât el cât și Jane, soția lui, renunțând benevol la cetățenia americană.
Alexander era destul de mare pentru a conștientiza imensa pierdere a vieții lui de până atunci, la care se adaptase perfect, însă mult prea mic pentru a se putea opune în vreun fel…
”Pornind cu toții spre ușă, Alexander își întoarse încă o dată privirea și își surprinse pentru ultima oară imaginea în oglindă. ”Nu vreau să uit chipul acestui băiat”, se gândi el, ”dacă voi fi vreodată nevoit să-i invoc amintirea.”
În continuare, acțiunea merge pe trei fire împletite, primul urmărind viața lui Alexander din 1930 până în momentul în care a cunoscut-o pe Tatiana, iar celelalte două fire urmărind în paralel evoluția lui Alexander și a Tatianei pe o perioadă de trei ani, începând din martie 1943, când au fost nevoiți să se despartă în circumstanțele dramatice pe care le cunoaștem din sfârșitul primului volum, Călărețul de aramă, cele două fire unindu-se în final în luna martie 1946.
În ciuda numărului mare de pagini (684), cartea nu te plictisește nicio clipă, provocându-te la multe reflecții dureroase, ca la sfârșit să te lase într-o notă de căldură și speranță.
Evenimentele din primul fir le cunoaștem, în mare, din primul volum. Aflăm însă acum amănunte noi, copleșitoare, prin intermediul cărora îl cunoaștem mai bine pe Alexander și înțelegem motivațiile deciziilor lui.
Contrar speranțelor lui Harold, Uniunea Sovietică i-a primit cu suspiciune și răceală. Dintr-un profesor respectat, Harold a fost mai întâi tipograf, meserie la care a trebuit să renunțe întrucât autoritățile se temeau ca nu cumva să folosească tiparnița pentru a răspândi materiale defăimătoare, apoi cizmar, fiind forțat să renunțe și la aceasta din motive similare, apoi măturător la o școală.
Curând, era evident că în loc să ajungă într-un loc primitor, bazat pe principii echitabile, aterizaseră direct într-un regim totalitar, ce doar se autointitula democratic…
Lipsurilor materiale, condițiilor precare de locuit și mirosului pestilențial li se adăuga și o atmosferă de teroare, cu toții trebuind să-și cântărească bine vorbele, întrucât tot mai multe persoane dispăreau fără urmă…
Un regim de tristă amintire, pe care nu trebuie să-l uităm. Cine nu știe istoria, riscă să o repete!
Cei trei membri ai familiei Barrington au reacționat complet diferit la noile condiții.
Alexander, ajutat de optimismul tinereții, lua viața ca atare, adaptându-se din mers la regulile noii societăți, deși la un moment dat a avut o mică răbufnire, reproșându-i tatălui său proasta lui decizie.
Harold se încăpățâna în continuare să-și susțină idealurile, în ciuda evidenței, susținând că realitatea momentului doar o etapă intermediară, în care sacrificiile erau necesare pentru a se ajunge în final la o societate ideală, întrucât alternativa ar fi fost cumplită.  Alternativa ar fi însemnat că își condamnase propriul fiu la o viață de nefericire, deoarece el alergase după o himeră… Cumplit pentru un părinte să realizeze că, vrând binele copilului lui, a luat decizii care i-au asigurat, de fapt, contrariul!
Jane, în schimb, fusese copleșită de grozăvia consecințelor deciziilor lor irevocabile. Pentru a-și amorți simțurile, începuse să bea tot mai mult, soțul și fiul ei conștientizând prea târziu panta distructivă pe care ea alunecase. Devenind alcoolică, Jane nu mai fusese în stare să se mai țină de vreun serviciu. Mai mult, fiind complet apatică în marea majoritate a timpului, nu sesizase decât prea târziu faptul că prietena ei cea mai bună, de aceeași vârstă cu ea, îi sedusese fiul, în vârstă de doar șaptesprezece ani. Într-un scurt moment de trezire, Jane făcuse o încercare disperată de a-și salva măcar fiul de la viața jalnică pe care o duceau, mergând împreună cu Alexander la ambasada americană, solicitându-le ajutorul.  Acolo însă au fost refuzați categoric, pe motivul că soarta lor nu mai era de competența SUA. Jane și Harold renunțaseră benevol la cetățenia americană, iar Alexander fusese nevoit să-și ia cetățenia rusească la șaisprezece ani, vârstă la care orice băiat era nevoit să se înroleze conform legilor sovietice.
Fapta lui Jane fusese aspru pedepsită, fiind arestată și aruncată în închisoare, fiind ulterior executată. Harold fusese și el arestat, prefigurându-i-se aceeași soartă.
Alexander fusese trimis într-o tabără de corecție, însă reușise să evadeze pe drum, ascunzându-se într-un sat, angajându-se ca băiat bun la toate la o familie de țărani, Belov, care avea trei băieți și o fată bună și inocentă, Larissa, mai mică cu doi ani ca Alexander. Îndrăgostită nebunește de Alexander, Larissa i se oferea practic pe tavă, lui Alexander fiindu-i tot mai greu să îi reziste. Larissa a fost cea care l-a denumit pe Alexander ”Șura”, pentru a-l deosebi de fratele ei Sașa, diminutiv tot de la Alexander.
Din păcate însă, dragostea dintre Larissa și Alexander nu a apucat să se consume, aceasta pierind, împreună cu toată familia ei, datorită unei epidemii de tifos.
Profitând de slăbiciunile sistemului, în momentul în care s-a făcut recensământul supraviețuitorilor după teribila maladie, Alexander și-a luat identitatea fratelui Larissei, devenind astfel Belov.
Folosindu-se de noua identitate, Alexander a intrat la școala de ofițeri, pe care a absolvit-o cu brio. Excepționalele lui calități l-au făcut remarcat și pe câmpul de luptă, ajungând în scurt timp maior.
Pentru a-i aduce o ultimă consolare tatălui său, Alexander și-a riscat tot viitorul, încredințându-și secretul colegului său Dimitri, al cărui tată era paznic la închisoare. După cum știm deja din primul volum, Dimitri s-a dovedit un personaj malefic, care l-a șantajat ulterior în permanență pe Alexander, el fiind de altfel și cauza despărțirii dramatice a Tatianei de Alexander, după ce l-a denunțat pe acesta.
Înalt, bine făcut și carismatic, Alexander a ajuns să fie asaltat de fete, fascinate și de distincțiile lui militare. Astfel, Alexander s-a aruncat într-un lung șir de aventuri trecătoare, de cele mai multe ori nereținând nici măcar numele partenerelor sale.
Odată cu Larissa cea gingașă și pură, ceva murise în sufletul lui Alexander, care devenise cinic și nepăsător, incapabil să se mai atașeze de altcineva.
”Uneori însă, printre vise, înainte de a se lăsa cuprins de pătura neagră a nopții, sub stele sau în tren, în barje sau în căruțe, Alexander vedea hambarul și îi simțea mirosul Larissei. Îi auzea respirația încărcată de dorință și se simțea copleșit de regret pentru un lucru pierdut, pe care nu credea că avea să-l mai regăsească vreodată.”
Dașa a fost și ea doar una din mulțime, fără a-l impresiona în mod deosebit, deși îi apreciase frumusețea.
”- Uite ce e! spuse Alexander bătând-o ușor cu mâna. Nu știu în ce măsură au decăzut sau nu ceilalți soldați. Știu doar că eu nu mai rețin numele.
– Poate după noaptea asta n-o să-mi mai uiți niciodată numele, îi răspunse ea, zâmbindu-i cu subînțeles.
Clătinând ușor din cap, Alexander ar fi vrut să-i spună că va trebui să facă ceva cu totul extraordinar ca să n-o uite, dar se abținu.”
Alexander s-a culcat cu Dașa de la prima întâlnire, revăzând-o apoi după o săptămână, timp în care avusese și alte aventuri. Probabil că și Dașa ar fi căzut în uitare, întocmai ca și predecesoarele ei, dacă nu ar fi fost singurul mijloc pentru Alexander să reușească să stea în preajma Tatianei.
Încă din primul moment în care o văzuse, Tatiana îi dăduse peste cap întreaga lume, trezind în el sentimente neștiute și altele pe care le credea definitiv pierdute…
”Părea singură, într-un univers numai de ea știut, un univers al înghețatei și al unei muzici duioase, un univers al muzicii și al armoniei, pe care Alexander nu-l cunoscuse niciodată. Nu se putea clinti.”
De dragul Tatianei își înscenase Alexander moartea, fiind convins că, dacă ea ar fi bănuit măcar o clipă că el era în viață, nu ar fi plecat niciodată din Uniunea Sovietică fără el.
Amintirea Tatianei era cea care i-a dat puterea să reziste în timpul durului interogatoriu la care a fost supus, pentru a recunoaște că el era, de fapt, Alexander Barrington.
Ofițerul trimis să-l interogheze era, deloc întâmplător, cel care-i anchetase părinții în închisoare. Metodele de tortură ale acestuia erau cumplite, Alexander fiind supus unei presiuni fizice și psihice enorme, punându-i-se obsesiv aceeași întrebare de sute de ori, împiedicat să adoarmă, obligat să stea dezbrăcat pe podeaua rece, dus în fața plutonului de execuție și amânându-i-se execuția în ultima clipă.
Alexander a reușit să reziste, fără să i se clintească vreun mușchi pe față, la dezvăluirile ofițerului despre tratamentele inumane la care fuseseră supuși părinții săi, însă când acesta a pretins că i-a capturat soția și a violat-o, Alexander a reacționat fulgerător, înfigându-i o seringă cu morfină direct în inimă și provocându-i un infarct mortal, răzbunându-și totodată și părinții pentru ceea ce le făcuse torționarul lor.
”- Mă uimești, îi spuse apoi, în engleză. Nu știai cu cine ai de-a face? Ce ciudat! Credem că știm atât de mult când, de fapt, știm atât de puțin.
Scrășnind din dinți, îl strânse pe Slonko de gât și văzu cum privirea i se încețoșa încetul cu încetul.
– Pentru mama… pentru tata… și pentru Tatiana, îi spuse apoi în șoaptă.”
Dispariția principalului anchetator i-a oferit o portiță de scăpare lui Alexander.
Degradat la funcția de căpitan, Alexander a fost trimis pe front pentru a conduce un batalion penal, format din deținuții cărora li se comutase pedeapsa cu moartea. De fapt, era doar o amânare, întrucât misiunile pe care aceștia trebuiau să le execute erau de-a dreptul sinucigașe, ca de exemplu să repare șinele de cale ferată în câmp deschis, sub ploaia gloanțelor inamice. Deținuții nu aveau nicio șansă să se eschiveze, în spatele lor fiind un detașament de ofițeri NKVD, înarmați până în dinți, care avea misiunea să împuște pe oricine încerca să evadeze.
Autoarea reușește să creioneze foarte bine acea atmosferă cumplită de război, în care oamenii își înfruntau cu resemnare destinul implacabil, îndeplinindu-și misiunile fără să crâcnească, deși în orice clipă puteau să fie ei în locul tovarășilor morți pe care îi aruncau în gropi comune.
”Proviziile trebuiau să ajungă însă la Leningrad într-un fel sau altul, iar șinele trebuiau reparate tot într-un fel sau altul. Alexander nu avea astfel de ales: trebuia să-și trimită oamenii la moarte.
Deși porțiunea strictă a căii ferate se întindea pe aceeași distanță de cinci kilometri, soldații lui Alexander înfruntau invariabil salvele de artilerie ale inamicului, indiferent de momentul zilei când încercau să repare șinele. Era iunie și vremea era caldă. În fiecare după-amiază, Alexander și oamenii săi transportau morții într-un crâng de plopi, unde îi depuneau în gropi comune, pe care nici nu le mai acopereau cu pământ. Acestea, create cu câteva săptămâni în urmă de proiectilele nemților, nu erau încă pline cu morți. În aer plutea un miros de pământ, de aer dulce și de moarte. Mirosul războiului.
Era 22 iunie 1943. Trecuseră doi ani de când izbucnise războiul. Doi ani de când se așternuse haosul.”
Totuși, urmând directivele lui Stalin, chiar și ofițerii din batalioanele penale purtau uniformele vechii armate imperiale a țarului, dintr-un material de fetru gri, cu epoleți aurii și însemnele roșii ale gradelor militare. Moartea în noroi, sfârtecat de mine, devenea astfel o chestiune de onoare și demnitate.
Pentru a împiedica răspândirea păduchilor, toți soldații, indiferent de grad, se rădeau de păr pe tot corpul, devenind o masă uniformă, greu de diferențiat. Cumva, pentru Alexander acest lucru era un avantaj, pierderea lor fiind mai ușoară, câtă vreme nu-i putea identifica exact…
”În viața civilă, părul îi definește pe oameni. Acum însă războiul și cicatricele erau cele care îi defineau. Cicatricele erau cele mai definitorii. Cicatrice căpătate pe câmpul de luptă sau în urma rănilor de cuțit, a gloanțelor, a fracturilor deschise, e exploziilor sau arsurilor. Pe brațe, pe umeri sau poate pe picioare. Nu prea mulți supraviețuiseră având cicatrice pe piept, pe abdomen sau pe scalp.
Alexander îl recunoștea pe locotenentul Ouspeski după respirația lui șuierătoare și după cicatricea de deasupra plămânului drept, iar pe sergentul Verenkov după trupul lui mic și îndesat,acoperit cândva de păr negru și acum de tuleie la fel de negre.
Alexander prefera ca oamenii lui să aibă cât mai puține trăsători definitorii. Pierderea lor devenea astfel mai ușoară. Un soldat ucis, înlocuit de un altul, chel, bărbierit și plin de cicatrice.”
Într-una dintre misiuni, Alexander a întâlnit un detașament de vlasoviști, adică soldați și ofițeri ruși care luptau sub conducerea generalului Vlasov de partea nemților. În cadrul acestora, Alexander a descoperit o persoană surpriză, ultima la care se gândea să mai fie în viață!
Întâmplările prin care este nevoit să treacă Alexander sunt de-a dreptul incredibile, fiind la un pas de moarte de mai multe ori. Doar calitățile lui fizice și psihice excepționale l-au ajutat să depășească câteva situații limită, în care soluțiile păreau imposibil de găsit. La un moment dat, pentru a-și salva viața, a fost nevoit să se predea nemților, un păcat de neiertat în accepțiunea sovietică.
Sfârșitul războiului nu a însemnat și eliberarea lui, Alexander fiind predat rușilor chiar de către americani, deși el încercase să explice că era un compatriot de-al lor.
Deși Alexander, cu o fire de luptător, refuza să se resemneze, soarta lui părea pecetluită, neîntrezărindu-se nicio soluție de salvare. Chiar dacă ar fi reușit să evadeze, ar fi fost predat imediat sovieticilor de către aliați, din rațiuni diplomatice. Însă destinul și Tatiana aveau alte planuri…
În paralel cu evenimentele din viața lui Alexander, urmărim și evoluția vieții Tatianei din momentul evadării din Uniunea Sovietică, în luna martie 1943, luându-și identitatea de Jane Barrington (numele mamei lui Alexander). Sfâșiată de pierderea bărbatului iubit, Tatiana a găsit puterea de a merge mai departe doar de dragul copilului ei încă nenăscut.
Din fericire, așa cum știm din finalul primului volum, Anthony s-a născut pe pământ american, primind cetățenia americană încă de la naștere.
Bună și inimoasă, Tatiana nu a putut să stea deoparte, oferindu-și ajutorul în calitate de asistentă medicală, meserie pe care o practicase în timpul războiului în Uniunea Sovietică.
Tatiana s-a împrietenit cu Vikki, o altă asistentă, veselă și nebunatică, ce o ținea într-un lung șir de aventuri.
Edward, medicul cu care lucra Tatiana și care o ajutase să-l aducă pe Anthony pe lume pe pământ american, nu-și ascundea sentimentele pe care le avea față de ea. Deși Edward era altruist și cumsecade și era evident că ar fi fost un tată bun pentru Anthony, Tatiana nu putea să-i răspundă cu aceleași sentimente. Edward avea un singur defect major: nu era Alexander!
Primul Crăciun petrecut la New York, în anul 1943, a găsit-o pe Tatiana singură și tristă, incapabilă să participe la veselia specifică atmosferei de Crăciun, găsindu-și alinarea doar în ajutorul dat răniților aflați pe Insula Ellis, singurii despre care simțea că aveau nevoie de ea, în afară de fiul ei.
”Peste tot erau brazi împodobiți cu luminițe albe. Chiar și la Ellis, asistentele împodobiseră un brad pentru soldații germani și italieni. Nimeni nu voia însă să lucreze de Crăciun, nici pentru o plată dublă, nici triplă și nici pentru o săptămână de concediu.”
Și peste încă un an, amintirea lui Alexander nu pălise deloc, bântuindu-i nopțile Tatianei, care își alina durerea dedicându-i-se fiului ei, în care recunoștea trăsăturile tatălui.
”Gândul îi zbura neîncetat la momentele lor de iubire, la dorințele și speranțele lui. La tot ce ea îi dăruise. Fusese oare îndeajuns?
Amintirile sunt cel mai crud dușman al liniștii sufletești.
Nu te lasă să uiți, iar rana sângerândă a sufletului devine, cu fiecare zi care trece, tot mai adâncă. Prezența lui i se părea tot mai intensă… buzele, mâinile, chipul, inima… toate căpătau o viață de sine stătătoare, cum nu se întâmplase până atunci.”
O descoperire aparent fără importanță avea însă să o bulverseze complet pe Tatiana, aducând o ipoteză tulburătoare: era totuși posibil ca Alexander să nu fi murit!
Astfel, în rucsacul pe care acesta i-l dăduse, Tatiana a descoperit medalia acestuia de ”Erou al Uniunii Sovietice” câștigată pentru fapte de vitejie pe câmpul de luptă. Ori, Alexander pretinsese că plecase să fie avansat în grad. Normal era să aibă toate distincțiile asupra lui.
Firava speranță că Alexander ar mai fi putut fi în viață i-a dat Tatianei puteri nebănuite. Cu un curaj ieșit din comun, Tatiana s-a prezentat la Departamentul de Stat, unde l-a abordat pe funcționarul de acolo, Sam Gulotta, cerându-i imperativ să o ajute să afle informații despre Alexander.
Din păcate însă, când interesele diplomatice o cer, viața unui singur individ nu valorează practic nimic, principiile etice și morale fiind sacrificate.
”- E al lor, spuse Gulotta. Nu al nostru. Nu putem să te ajutăm. (…)
– Ne-am consolidat relațiile cu Uniunea Sovietică deoarece luptăm de aceeași parte a baricadei. Dar sentimentul de neîncredere e reciproc.”
Gulotta a avertizat-o să nu mai încerce să mai ia legătura cu nicio altă agenție guvernamentală, întrucât o posibilă anchetă cerută de americani despre Alexander Belov le-ar fi oferit sovieticilor dovada indubitabilă că acesta era, de fapt, Alexander Barrington.
”- Drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Nu vrem ca cineva să demareze vreo anchetă în numele lui sau dintr-o afecțiune ce nu-și are locul aici. Dacă voi contacta autoritățile sovietice și le voi cere informații despre Alexander Barrington, nu mi le vor oferi cu prea multă solicitudine. Dacă îi voi întreba ce s-a întâmplat cu un oarecare Alexander Belov, care este într-adevăr Alexander Barrington, dorind să aflu dacă mai este cumva în viață, voi atrage atenția asupra lui.”
Mai mult, autoritățile sovietice contactaseră Departamentul de Stat al SUA, cerând informații despre o anumită Tatiana Metanova, acuzată de spionaj, dezertare și trădare, solicitând ca nu cumva să i se acorde statutul de refugiat, ci să fie extrădată imediat ce va fi localizată.
Dacă Tatiana continua cercetările pe cale oficială, s-ar fi făcut imediat conexiunea cu identitatea ei reală, riscând să fie expulzată de urgență, fiul ei rămânând abandonat în grija statului american.
Totuși, după cum vom vedea, impresionat de tăria caracterului Tatianei și puterea sentimentelor ei, Sam Gulotta o va ajuta foarte mult în viitor, pe cale neoficială.
Am citit ultima parte a cărții cu sufletul la gură și adrenalina la cote maxime. Evenimentele sunt deosebit de dramatice și la un moment dat se părea că soarta complotase împotriva celor doi îndrăgostiți, refuzându-le orice șansă de a-și petrece viața împreună.
Atât Tatiana și Alexander sunt doi eroi excepționali, absolut memorabil. Fiecare dintre ei este un luptător și un învingător, folosind toate armele de care dispuneau și fiind dispuși să-și sacrifice inclusiv propria viață de dragul celuilalt.
Din fericire, viața îi răsplătește câteodată pe cei curajoși, iar mici miracole se produc chiar și atunci când totul pare definitiv pierdut.
Epilogul cărții este deosebit de cald și romantic, ducându-ne peste mulți ani de la revederea lor spectaculoasă. După o iarnă cumplită și geroasă, cei doi eroi au ajuns în sfârșit la grădina de vară a vieții lor, îndrăgostiți la fel ca în prima zi și înconjurați de copii.
”Renăscuseră amândoi din cenușa suferințelor lor, prefăcându-se în doi copii mai îndrăgostiți și mai fericiți ca niciodată. Arseseră pe rug durerea și regretele, calvarul și amintirile, învăluindu-le în faldurile iubirii.
Rătăciseră parcă cinci sute de ani, purtând pe umeri lacrimi și tristeți, poveri și amărăciuni, toate învăluite însă într-o iubire nețărmurită, căci iubiseră fără îndoieli și temeri, fără șovăieli și căință, ca un testament închinat Domnului și lor înșiși.”

Mulțumim Editura Epica pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

Urmăriți promoțiile editurii pe pagina de facebook Epica Publishing House.

Cărţile autoarei Paullina Simons pot fi comandate de pe elefant.ro, libris.rolibrarie.net, carturesti.ro, dol.ro

Recenzii Editura Epica

About Author

16 comentarii

  1. Asteptam cu nerăbdare recenzia ta Tyna, și sunt încântată de ea! Minunată, emotionanta, complexă și detaliată, mi-a mers la suflet. Îmi place subiectul cărții care, pe lângă povestea de iubire ne oferă foarte multe informații interesate despre o perioadă reală a istoriei. Abia aștept să citesc și eu această serie!

  2. O serie deosebita, ai prezentat minunat romanul, o lectura consistenta, cu multe elemente de retinut. Am si eu de gand sa citesc primul volum.

  3. Cu siguranta mă bucur ca mi-am luat cartea! O recenzie frumoasa, care îndeamnă la lectura! Povestea pare deosebita!

  4. O poveste de dragoste impresionanta si cred ca rar o poti gasi in zilele noastre . Felicitari pt. recenzie,Tyna! Si mie mi-a placut cartea, dar nu stiu ce va fi in vol. 3.

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: