Tentația de a fi fericit de Lorenzo Marone, Editura Humanitas Fiction – recenzie

Tentația de a fi fericit

(La tentazione di essere felici – 2015)

Lorenzo Marone

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

Traducere: Gabriela Lungu

An apariție: 2018

LORENZO MARONE s-a născut în 1974 la Napoli, unde locuiește și în prezent alături de familia sa. După absolvirea Facultății de Drept, a practicat ani buni avocatura. După publicarea la două edituri mici a unui scurt roman, Daria(2012), și a unui volum de povestiri, Novanta (2013), devine cunoscut atât în Italia, cât și pe plan internațional cu bestsellerul Tentația de a fi fericit (La tentazione di essere felici, 2015), încununat, printre mai multe premii literare, cu Premio Stresa 2015. Romanul e ecranizat în 2017 sub titlul La tenerezza (Tandrețea) de către regizorul Gianni Amelio. În 2016, Marone publică romanul La tristezza ha il sonno leggero (Tristețea are somnul ușor), care a primit Premio Città di Como. De mare succes se bucură romanul său din 2017, Magari domani resto (Mâine poate voi rămâne), căruia i se atribuie în același an Premio Selezione Bancarella. În 2018 îi apare romanul Un ragazzo normale (Un băiat obișnuit), distins cu Premio Giancarlo Siani. Cărțile sale sunt traduse în peste 15 limbi. Lorenzo Marone scrie articole în La Repubblica di Napoli, într-o rubrică săptămânală intitulată „Granelli“ („Semințe“).

De la apariția sa în 2015, romanul Tentația de a fi fericit – povestea scrisă la persoana întâi a unui septuagenar care redescoperă iubirea și viața în Napoli – cunoaște un răsunător succes de public și de critică, fiind distins cu mai multe premii literare: Premio Stresa 2015, Premio Scrivere per amore 2015, Premio Caffè Corretto — Città di Cave 2016. Numai în Italia a avut 17 ediții până în prezent, fiind tradus în peste 15 limbi. Romanul a stat la baza filmului multipremiat La tenerezza, regizat de Gianni Amelio în 2017, cu Renato Carpentieri, care a obținut Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Premiile David di Donatello din 2018.

Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul său la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite. Între atâtea atitudini în răspăr cu „norma“, se detașează totuși înăbușirea oricărei solidarități cu celălalt, cu suferința umană ca atare. Nu până la capăt însă: întâlnirea cu o tânără și misterioasă femeie abuzată de soț, Emma, reușește să spargă platoșa construită de erou cu atâta migală, dezvăluind nebănuitele resurse de umanitate ale personajului.

Tentația de a fi fericit, de Lorenzo Marone, o carte pe care mi-am dorit să o citesc de când am auzit de apariția ei. Îmi plac cărțile în care protagoniștii sunt oameni în vârstă, poate fiindcă îmi aduc aminte de copilărie, când, în loc să mă joc cu cei de vârsta mea, adeseori stăteam lângă bătrâna care păștea caprele și o ascultam povestind, delectându-mă cu liniștea pe care o emana. Într-o bună zi bătrâna nu a mai venit, a venit în schimb sora ei. Am încercat să stau și cu aceasta, dar era foarte diferită de cealaltă bătrânică și am renunțat.

Peste ani, am descoperit povestea lui Ove, morocănosul erou al lui Backman. Acum a venit rândul unei alte povești, cea a septuagenarului plin de viață, Cesare Annunziata, un pensionar din Napoli. Cartea este scrisă din perspectiva lui și trece cititorul printr-o mulțime de stări, de idei, de emoții, de întrebări cu sau fără răspuns.

El locuiește într-un apartament la bloc, singur, întrucât a rămas văduv. Admite că nu a iubit-o cu adevărat pe soția sa, Caterina, mama celor doi copii: Sveva, o avocată tăioasă, mama unui puști pe nume Federico și Dante, un tânăr nonconformist și homosexual. Cesare a ajuns la concluzia că trebuie să își trăiască viața la maximum, în condițiile în care nu se știe câtă i-a mai rămas, de aceea singura concesie pentru indicațiile medicului este să își ia medicația. Nu renunță nici în ruptul capului la țigări, la vinul roșu sau la bere, sau la relațiile pe care le are cu Rosanna, un soi de prostituată-infirmieră, cu ajutorul miraculoasei pastile albastre. S-ar zice că bătrânul Cesare nu dă doi bani pe viață, dar acest lucru nu este deloc adevărat. El iubește viața, așa cum este, cu bune și cu rele, și o trăiește așa cum consideră de cuviință.

Cesare Annunziata se analizează cu sânge rece, își recunoaște greșelile comise de-a lungul anilor, încearcă să îndrepte ceea ce se poate, conștient fiind că există lucruri care trebuie luate așa cum sunt. Relația cu fiica sa, care i-a moștenit firea, sunt relativ reci, atunci când nu degenerează în ceartă. Este în același timp iritat că fiul, Dante, nu recunoaște în fața părintelui său orientarea lui sexuală.

Treptat, se dezvăluie complexitatea acestui personaj, prin intermediul modului în care evoluează relațiile lui cu copiii și cu Rosanna, dar și cu vecinii săi.

Marino este un bătrân trecut de 80 de ani, care locuiește cu un etaj mai jos. El nu mai iese demult din casă, preferând să zacă întreaga zi în fotoliu. În ciuda acestui fapt, cei doi sunt prieteni vechi de zeci de ani, iar Marino are un suflet de aur.

Eleonora Vitagliano este o altă veche vecină a lui Cesare, care locuiește pe același palier. Văduva și-a atras porecla de Pisicăreasa, întrucât adăpostește în apartament o mulțime de feline de pe stradă, fapt care are drept consecință un miros greu de suportat. Pe același palier mai locuiesc o tânără numită Emma și soțul acesteia, un nemernic violent. Drama începe când bătrânii observă că Emma este bătută de soț și nu știu ce măsuri ar trebui să ia. Cesare obișnuiește să își asume identități de oameni importanți, ieșiți la pensie, cu care de multe ori intimidează felurite persoane care au lacune de comportament, însă pentru soțul Emmei este doar o soluție de moment.

Între Emma și Cesare se naște o adevărată prietenie, însă ea se opune ca acesta să îi denunțe soțul la poliție. Ce consecințe va avea acest lucru rămâne să descoperiți singuri, precum și transformările lui Cesare în calitate de tată și bunic, aflând totodată povestea vieții lui, visurile sale și iubirile imposibile.

Cartea este plină de emoție și de mesaje, fiindcă rareori stăm să ne gândim la lumea întreagă pe care o ascunde privirea unui bătrân, la viața celor care au fost odată tineri și cărora nu le vine să creadă că încă nu mai sunt astfel. În același timp, atrage atenția asupra unor teme sociale de impact, violența domestică, homosexualitatea, compromisurile de tot felul. În același timp, chiar dacă punctul central îl consituie Cesare și experiențele lui, avem pe fundal panorama orașului Napoli, oraș care freamătă de viață și care are și el multiple fațete, mai frumoase sau mai urâte, exact ca și locuitorii săi.

Este un mix intens de viață cu bune și rele, trăite și văzute de un om care își recunoaște imperfecțiunile, dar luptă în permanentă să le depășească și să fie sincer cu el însuși. Cesare este, în felul lui, un justițiar, dar poți oare să ajuți pe cineva care nu vrea să se ajute singur? Cât de mult ești oare îndreptățit să faci, să întreprinzi, pentru a acționa constructiv într-o situație dificilă?

Eu recomand călduros acest roman oricui este dornic de o lectură profundă, care dă de gândit dar te face și să apreciezi lucrurile simple, acea multitudine de lucruri care compun, de fapt, existența noastră.

„Mă gândesc dacă e cazul să mă întorc, apoi hotărăsc să nu-i stric seara partenerei mele și schimb vorba.

– Ascultă, da’ tu de ce ești aici cu mine? întreb.

– În ce sens?

– Ce crezi cu adevărat despre mine? Nu mi-ai spus niciodată, continui.

Rossana ia o pauză înainte de a răspunde:

– Cred că ești un om frumos care face totul ca să pară urât.

Iată motivul pentru care ies cu Rossana, o invit la cină și petrec mai mult timp cu ea decât cu nepotul meu: îmi aruncă în față adevărul fără să-și facă prea multe probleme.”

„În realitate, la Napoli, mai mult decât vederea servește auzul, e un oraș care se descoperă prin sunete. Pe străduțele din Chiaia, de exemplu, în serile de vară reușești să auzi tocurile doamnelor care pășesc sigure pe caldarâm, niște râsete în depărtare, două pahare care se ating ușor în spatele străzii. Posillipo însă pare mut, cu străzile sale largi și pustii care se întind tăcute pe colină, în timp ce orașul puțin mai jos pare vătuit. Trebuie să știi să asculți cu multă atenție vocile slabe ale cartierelor nobile dacă vrei să înveți să le cunoști. În centrul vechi însă, trebuie să știi să distingi, să dai atenție doar lucrurilor care te interesează, să desparți sunetele, asemenea motivelor unui cântec de mixat. Atunci poți să auzi strigătele studenților care rătăcesc pe străzile vechi, vacarmul tacâmurilor care țâșnește din bistrouri, nenumăratele clopote care bat duminica dimineața, chemarea vânzătorilor ambulanți, vocea răgușită și tremurată a unui bătrân care cântă la acordeon lângă ușa unei biserici bătută-n cuie și uitată de lume. Ca să gusti din toate astea trebuie însă să ștergi bâzâitul scuterelor care invadează străzile, urletele femeilor care se iau la ceartă pentru orice fleac, vocea unui cântăreț tradițional care țâșnește de pe fereastra unei mașini.”

Cartea „Tentația de a fi fericit” de Lorenzo Marone poate fi comandată pe cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Humanitas

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei