Top 10 cărți care m-au binedispus

10

Top 10 cărți care m-au binedispus

Am ales pentru acest top 10 cărți din genuri diferite, dar care au toate un numitor comun: sunt condimentate din plin cu mult umor, toate reușind să mă binedispună și să mă lase cu o stare de bine la sfârșitul lecturii.
Pentru o cât mai mare diversitate, am ales în acest top trei cărți clasice – fiecare având o notă satirică pronunțată, reușind să mă facă să râd în hohote datorită absurdului situațiilor savuroase prezentate, și șapte cărți romantice (dintre care patru  contemporane și trei istorice) – care m-au încântat prin ineditul situațiilor, replicile spumoase, cuplurile neașteptate și complet atipice, precum și prin poveștile de dragoste fermecătoare.
Nu este un top absolut – sunt cărți citite de curând, dar există multe alte cărți care m-au binedispus de-a lungul timpului, dintre care pe unele le-am menționate deja în: Top 10 cărți contemporane care m-au făcut să râd, Top 10 cărți romantice contemporane cu mult umor, Top 10 cărți historical-romance cu mult umor, Top 10 cărți romantic-erotice amuzante, precum și în alte topuri ale noastre.

1. Trei într-o barcă (fără a mai socoti și câinele) de Jerome K. Jerome (Three Men in a Boat (To Say Nothing of the Dog) )

Cartea Trei într-o barcă (fără a mai socoti și câinele) de Jerome K. Jerome este o carte satirică plină de umor savuros, care reușește să te binedispună de la prima până la ultima pagină!
Caracteristicile stilistice ale cărții sunt ironia, exagerarea caricaturală unor aspecte particulare și construirea unor relații neobișnuite de aparență absurdă.
Autorul este la fel de ”generos” cu ironiile atât în ceea ce-i privește pe prietenii săi, cât și pe el însuși. Nici câinele, un foxterier plin de personalitate, nu a fost neglijat.
Jerome K. Jerome îți sârnește râsul cu întâmplări ce par la prima vedere obișnuite, dar liniile sunt atât de îngroșate încât ajung să frizeze absurdul. Totuși, dacă ești cinstit cu tine însuți și lași la o parte evidentele exagerări, vei recunoaște cinstit că te-ai regăsit și tu cel puțin o dată măcar într-o situație asemănătoare cu cele prezentate.
Cartea nu se poate povesti, ci trebuie savurată pagină cu pagină. Intriga principală a cărții este, de altfel, foarte simplă. Cei trei prieteni decid să facă o călătorie cu barca pe Tamisa pe timp de două săptămâni, scopul fiind acela de a se relaxa.
Însă, pe lângă situațiile de-a dreptul ilare care se întâmplă de-a lungul călătoriei, cartea este condimentată din plin și cu aduceri aminte ale unor întâmplări amuzante din trecut, precum și cu relatări ale unor evenimente istorice care s-au petrecut în locurile prin care treceau, în genul de povești în povești.
În primele pagini facem cunoștință cu protagoniștii cărții, aflând despre fiecare câteva amănunte picante.
Astfel, aflăm despre George că este un bancher care doarme în spatele unui ghișeu de sticlă de la zece la patru in fiecare zi, asta în afara de sâmbătă, când e trezit și dat afară la două.
”Harris era de părere că George n-ar trebui să facă ceva ce are tendința de a-l face și mai somnoros decât este deja, căci asta ar fi primejdios. Nu înțelegea prea bine cum ar putea George să doarmă mai mult decât acum, de vreme ce nu erau decât douăzeci și patru de ore într-o zi, fie vară, fie iarnă. Se gândea însă că, dacă ar dormi mai mult decât acum, s-ar putea la fel de bine să fie mort, și astfel ar economisi banii pentru masă și casă.”
În schimb, ni se aduce la cunoștință că pe Harris te poți baza întotdeauna că știe „un locșor după colț unde se găsește ceva ce nu s-a mai pomenit în materie de băutură”.
”Acum mă întreb: dacă Harry, să zicem că ar începe o nouă filă în viața lui, ar deveni un om măreț și bun și ar ajunge prim-ministru, iar apoi ar muri – s-ar pune firme deasupra bodegilor în care a intrat: ”Harris a băut un pahar de tărie în casa aceasta”, ”Harris a băut două pahare de whisky rece aici, în vara lui ’88” sau ”Harris a fost dat afară de aici în decembrie 1886”?
Nu, ar fi prea multe! Așa, ar deveni faimoase bodegile în care Harris nu a intrat niciodată. ”Singura casă din sudul Londrei în care Harris n-a băut nimic niciodată!” Oamenii ar face coadă să vadă ce e în neregulă cu ea.”
Am râs în hohote citind descrierea lui Montmorency, un foxterier ce părea un adevărat îngeraș la prima vedere, dar în realitate era un adevărat drăcușor!
”Privindu-l pe Montmorency ai fi crezut că e un înger trimis pe pământ, din cine știe ce motiv tăinuit oamenilor, sub forma unui mic foxterier. Avea aerul că spune: ”Vai, în ce lume rea trăim și cât aș vrea să o fac mai bună și mai nobilă!”, lucru care făcea să lăcrimeze doamnele și domnii bătrâni și cucernici.
Când l-am primit să trăiască sub cheltuiala mea, n-am crezut niciodată că-l voi putea ține prea mult. Obișnuiam să-l privesc stând pe covor și uitându-se în sus la mine și gândeam: ”Nenorocitul ăsta n-o s-o ducă prea mult. Va fi răpit la ceruri într-o trăsură – iată ce i se va întâmpla!”
Însă, după ce am plătit pentru vreo duzină de pui pe care-i omorâse; după ce, apucându-l de ceafă, l-am scos, mârâind și zbătându-se, din vreo sută de lupte de stradă; după ce o femeie scoasă din minți mi-a adus o pisică moartă pentru a o inspecta, numindu-mă ucigaș; după ce am fost dat în judecată de vecinul de alături pe motiv că aveam un câine fioros lăsat liber, care-l doborâse în șopronul lui, unde rămăsese vreme de două ore, într-o noapte geroasă, fiindu-i teamă să se aventureze afară; și după ce am aflat că grădinarul, pe care nu-l cunoșteam, câștigase treizeci de șilingi punând rămășag că Montmorency va omorî nu știu câți șobolani contra timp, am început să mă gândesc că, până la urmă, poate aveau să-l mai lase pe pământ o vreme.”
În ceea ce-l privește pe Jerome, acesta era convins, după ce studiase o carte despre boli, că s-a pricopsit cu toate bolile, mai puțin cu artrita, simțindu-se chiar puțin ofensat că aceasta îl ocolise.
”Am trecut cu conștiinciozitate prin toate cele douăzeci și șase litere ale alfabetului și am concluzionat că singura boală în privința căreia puteam spune cu siguranță că nu o am era artrita.
La început m-am simțit oarecum jignit din cauza asta; părea să fie un fel de desconsiderare. De ce nu aveam artrită? De ce această rezervă jignitoare? După un timp, totuși, învinseră sentimente mai blânde. Mă gândeam că aveam toate celelalte boli cunoscute în patologia generală, astfel că egoismul meu scăzu, hotărând să mă descurc și fără artrită. Guta, în stadiul ei cel mai grav, părea să fi pus stăpânire pe mine fără ca eu să fi prins de veste; de zymosis sufeream, desigur, din copilărie. După zymosis nu mai erau alte boli, așa că am tras concluzia că nu mai pătimeam de nimic altceva.
Rămăsei atunci să cântăresc situația. Mă gândeam ce caz interesant trebuia să fiu din punct de vedere medical, ce mai achiziție aș fi fost pentru un curs! Studenții n-ar mai fi fost nevoiți să ”umble prin spitale”, dacă m-ar fi avut pe mine. Eram eu însumi un spital întreg. Nu ar fi avut altceva de făcut decât să se învârtă în jurul mei și, după aceea, să-și ia diploma.”
Am pufnit în râs când am citit paragraful respectiv. De câte ori nu se întâmplă ca, citind despre simptomele unei boli, să-ți intre în cap că suferi și tu de ea! În aceste situații, poate fi foarte util remediul recomandat de doctorul lui Jerome, cu care acesta se dusese glonț, fără să-l citească, la farmacie, spre stupoarea farmacistului care, după ce a citit rețeta, i-a înapoiat-o și l-a îndrumat să se ducă la un magazin alimentar.
”Am citit rețeta, care spunea așa:
‚1 livră friptură de vită, cu
1 pintă de bere amară, la fiecare șase ore.
1 plimbare de zece mile în fiecare dimineață.
1 culcare la 11 fix în fiecare noapte.
Și nu-ți mai împuia capul cu lucruri pe care nu le pricepi’ ”
După ce cei trei prieteni au căzut de acord că le este absolut necesară o vacanță de două săptămâni pentru a se relaxa, au purces la pregătirile de călătorie, punând în bagaje o grămadă de lucruri inutile și încurcându-se unul pe celălalt. Jerome s-a oferit să facă el bagajele, lucru cu care ceilalți doi au fost rapid de acord. Din păcate, Jerome și-a dat seama că prietenii lui au înțeles greșit că el se oferise să pună lucrurile în bagaje, pe când el dorea doar să supravegheze activitatea de împachetare.
“Eu am o cu totul altfel de fire. Nu pot să stau cu braţele încrucişate şi să văd cum altul trudeşte şi transpiră. Simt întotdeauna nevoia să mă scol şi să supraveghez, să umblu după el cu mâinile în buzunar şi să-i spun ce are de făcut. De vină e firea mea păcătoasă, sunt prea energic.”
Bineînțeles că bagajele au fost făcute și desfăcute de mai multe ori, pornind de la cele mai absurde pretexte, cum ar fi, de exemplu, faptul că Jerome nu-și aducea aminte dacă pusese periuța de dinți în bagaj (ca fapt divers, după ce a provocat un adevărat haos răsturnând tot bagajul cu fundul în sus și împrăștiindu-l în toate părțile, a constat că o pusese 🙂 )
”Periuţa de dinţi mă terorizează ori de câte ori călătoresc şi-mi face viaţa iad. Visez că n-am împachetat-o, mă trezesc scăldat într-o sudoare rece, sar din pat şi m-apuc s-o caut. Iar dimineaţa o împachetez înainte de a o fi folosit şi iar trebuie să desfac geamantanul ca s-o scot şi – parcă e un făcut! – întotdeauna e ultimul lucru peste care dau. Împachetez încă o dată şi o uit, trebuie să dau fuga până sus, la etaj, în ultima clipă, şi s-o duc la gară învelită într-o batistă.”
Nici previziunile meteo n-au scăpat de ironia fină a autorului, vremea dovedindu-se a fi exact opusă celei anunțate de buletinul meteo.
„Eu cred că, dintre toate prostiile enervante cu care suntem bombardați, mistificarea numită „buletin meteo” este cea mai gravă. Aceasta prognozează cu precizie ce s-a întâmplat ieri sau alaltăieri și exact opusul a ceea ce se va întâmpla astăzi.”
Peripețiile au continuat pe tot parcursul călătoriei, cea mai banală experiență având darul de a se transformându-se într-un bucluc.
De exemplu, Jerome, căruia nu-i plăcea muștarul, în momentul în care a constatat că le lipsește, a făcut un adevărat caz din asta, declarând că ar da nu știu câte lumi pentru o linguriță de muștar.
Pe un ton dulce-amărui, autorul a constatat că așa este firea umană dintotdeauna, de a-și dori ceva ceea ce nu are, în schimb după ce-l obține, nu-l mai prețuiește.
“E parcă o lege a acestei lumi. Ai ceea ce nu doreşti să ai, iar alţii au ceea ce ţi-ar trebui ţie. Oamenii căsătoriţi au soţii şi nu par să le dorească, iar tinerii neînsuraţi se vaită că nu au parte de ele. Oamenii săraci, care de-abia izbutesc să-şi ducă traiul de la o zi la alta, au câte opt copii, în timp ce perechile bătrâne şi bogate nu au cui să-şi lase banii şi mor fără moştenitori.”
Foarte adevărate mi s-au părut și constatările privind fascinația oamenilor pentru antichități. Lucruri care erau cândva banale, folosite uzual în orice gospodărie, peste secole valorează o avere și sunt expuse la loc de cinste într-un muzeu sau în sufrageria unei case.
M-am amuzat constatând cât de adevărate s-au dovedit previziunile lui referitoare la cât de valoroase vor fi peste un secol ceșcuțele de porțelan pictate din care se bea zilnic ceaiul în vremea lui, sau valoarea inestimabilă pe care o va avea peste ani un bibelou de porțelan reprezentând un câine.
“Noi, contemporanii, nu vedem frumuseţea acestui câine. Prea ne-am obişnuit cu el. La fel se întâmplă şi cu apusurile de soare şi cu stelele: măreţia lor nu ne copleşeşte pentru că prea ne-am deprins ochii cu ele. Tot aşa şi cu câinele ăsta din porţelan, în anul 2288, lumea n-o să se mai sature privindu-l.”
M-am amuzat teribil citind despre încercările de a cânta la banjo ale lui George sau despre disponibilitatea lui Harris de a cânta cu orice ocazie cântece ”vesele”, dar care aveau darul de a te arunca direct în depresie!
Pe câți dintre noi nu ne încearcă talentul în diverse domenii în care suntem amatori și suferim când nu ni se recunoaște valoarea! 😊
”După cină, George își scoase banjoul și vru să cânte la el, dar Harris se opuse, zicând că îl durea capul și nu se simțea îndeajuns de puternic cât să-i facă față. George credea însă că muzica i-ar fi putut face bine – spunea că deseori muzica liniștea nervii și alunga durerile de cap, și zdrăngăni două-trei note doar ca să-i arate lui Harris cum suna. Harris îi spuse că prefera să-l doară capul.”
”Harris nici nu-și dădea seama că se făcea de râs și că scotea din sărite o mulțime de oameni care nu-i pricinuiseră niciun rău. El chiar credea că îi distrează, promițându-le să le mai cânte o melodie veselă după cină.”
Dar, cum bine reușește să sugereze autorul, este mult mai ușor să râzi pe seama altuia decât pe a ta. Astfel, la un moment dat, Jerome și-a scăpat cămașa în Tamisa, iar George se prăpădea de râs, pe când Jerome era tare supărat. Când s-a dovedit că, de fapt, scăpase din greșeală cămașa lui George, Jerome a început brusc să vadă hazul situației, pe când lui George i-a trecut complet amuzamentul.
Pornind de la același principiu, tot timpul vezi mai clar ”paiul din ochiul altuia decât bârna din ochii tăi”, lucru care se va observa clar din discuțiile celor trei prieteni aproape de final, când recapitulau ce a făcut fiecare în călătorie.
”Am observat că întotdeauna, pe o barcă, fiecare membru al echipajului are impresia că el face totul. Harris credea că numai el muncea și că și eu, și George, profitam de el. Pe de altă parte, George lua în râs ideea că Harris ar fi făcut și altceva în afară de a mânca și a dormi și avea părerea de neclintit că el – George însuși – era acela care făcea treaba cea mai grea. Zicea că niciodată nu plecase la drum cu doi trântori mai mari ca mine și Harris. Asta îl amuză pe Harris.
– Închipuie-ți, George vorbește despre muncă! râse el. Chiar și numai o jumătate de oră de treabă l-ar ucide. L-a văzut careva vreodată pe George muncind? adăugă el, întorcându-se spre mine.
I-am dat dreptate lui Harris că nu-l văzusem niciodată – cu siguranță nu de când pornisem în excursia aceasta.
– Ei, în orice caz, nu știu cum ați putea voi să știți ceva despre asta, i-o întoarse George lui Harris. Să fiu al naibii dacă n-ai dormit jumătate din drum. L-ai văzut vreodată pe Harris treaz, în afară de ora mesei? mă întrebă George.
Adevărul mă împingea să-i dau dreptate lui George. Harris fusese prea puțin de ajutor în barcă, încă de la început.
– În orice caz, am făcut mai mult decât bătrânul Jerome, zise Harris.
– Oricum, mai puțin n-ai fi putut face, adăugă George.
– Presupun că Jerome se crede pasager, continuă Harris.”
Vă recomand această carte, un adevărat medicament de bună dispoziție, și vă invit să-i însoțiți pe cei trei prieteni în peripețiile lor, asigurându-vă că vă veți amuza copios!

Cărțile autorului Jerome K. Jerome pot fi comandate pe elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, librarie.net, carturesti.ro, emag.ro, dol.ro

 

2. Familia mea și alte animale de Gerald Durrell (My Family and Other Animals)

Familia mea și alte animale de Gerald Durrell este o carte fermecătoare, plină de umor savuros, o adevărată oază de relaxare și bună dispoziție!
În anul 1935, când excentrica lui familie hotărăște să părăsească Anglia pentru a se stabili în mirifica insulă Corfu, pentru micul Gerald, în vârstă de zece ani, a însemnat începutul unei perioade de vis, pline de aventuri care mai de care mai inedite. Pasionat, încă de când avea doi ani, de fascinanta lume a necuvântătoarelor, Gerry avea acum posibilitatea să descopere o întreagă lume magică, explorând în voie insula și studiind ore în șir modul de comportament al micilor viețuitoare. Prin descrierile lui încântătoare, deosebit de minuțioase și sugestive, pătrundem și noi într-un univers liliputan fascinant, viu colorat și foarte atractiv.
Ceva mai târziu, după ce Leslie, fratele mijlociu al lui Gerry, îi va confecționa o barcă, Gerry va avea ocazia să studieze și uluitoarea faună marină, iar noi ne vom simți transpuși într-un tărâm de basm.
Cu un talent remarcabil, autorul reușește să redea cu succes atmosfera idilică a insulei, iar noi pășim vrăjiți într-un loc încântător, pitoresc și parfumat, în care grijile dispar și fiecare zi pare o sărbătoare.
Însă, pe când descrierile vieții animalelor și ale naturii sunt făcute cu multă duioșie și sensibilitate, interacțiunea dintre membrii familiei, precum și dintre aceștia și alte persoane prezente pe insulă este relatată cu un incredibil umor de cea mai bună calitate și o fină autoironie. Sunt foarte multe pasaje amuzante în carte care m-au făcut să râd în hohote și efectiv a trebuit să întrerup lectura de mai multe ori întrucât, citind târziu în noapte, riscam să-l trezesc pe soțul meu care deja adormise.
Umorul spumos este prezent în carte încă de la primele pagini, când asistăm la venirea pe insulă a formidabilei familii Durrell, compusă din Gerald, mama acestuia, Louisa, care rămăsese văduvă încă de pe vremea când Gerry avea doar trei ani, fratele mai mare Larry (cunoscutul romancier Lawrence Durrell), în vârstă de douăzeci și trei de ani, fratele mijlociu Leslie în vârstă de optsprezece ani, sora Margo în vârstă de șaisprezece ani și câinele Roger, însoțiți de o grămadă de bagaje, care mai de care mai voluminoase.
În ciuda speranței lui Larry de a-și face o intrare triumfală, ca o maiestate binevoitoare, întregul alai aducea mai degrabă cu o trupă de saltimbanci medievali, urmăriți îndeaproape de o haită de câini enervați și agresivi, dornici să se răfuiască îndeaproape cu arogantul Roger, ce stătea cocoțat în siguranță în trăsură și îi ațâța întruna prin lătrături  furioase. Întreaga scenă, redată cu un umor suculent, frizează absurdul, provocându-ți hohote incontrolabile de râs!
”În clipa aceea trăsura se opri, cu un hârâit, în fața unei uși deasupra căreia atârna o firmă pe care scria Pensiune elvețiană. Câinii, convinși că în sfârșit vor reuși să înhațe potaia neagră și efeminată care se plimba cu trăsura, ne înconjurară, plini de speranțe, în grup compact. Ușa hotelului se deschise și un portar bătrân, cu favoriți, își făcu apariția și privi sticlos spre harababura de pe stradă. Necesitatea de a-l scoate pe Roger din trăsură și a-l băga în hotel ridica probleme considerabile. Fiind un câine greu, întreaga familie trebuia să-și unească forțele ca să-l ridice, să-l care și să-l stăpânească. Larry uitase între timp de poza maiestuoasă și începuse să se amuze. Sărea și țopăia pe trotuar, croind cu biciul o cărare printre câini, pe unde Leslie, Margo, mama și cu mine căram grăbiți un Roger care se lupta și mârâia. Intrarăm clătinându-ne în hol și portarul trânti ușa dinspre stradă și se sprijini cu spatele de ea, cu mustața tremurându-i. Directorul pensiunii înainta spre noi, măsurându-ne cu o privire neîncrezătoare și curioasă. Mama, cu pălăria sucită și strângând într-o mână borcanul meu cu omizi, începu să-i vorbească.
– Numele meu este Durrell, spuse zâmbind dulce, de parcă modul în care ne făcuserăm intrarea ar fi fost cel mai normal din lume. Sper că ați rezervat niște camere pentru noi.
– Da, doamnă, zise directorul, ferindu-se de Roger care tot mai mârâia. Sunt la etajul întâi. Patru camere și un balcon.
– Foarte bine, se bucură mama. În cazul acesta aș propune să urcăm imediat și să ne odihnim puțin înainte de a lua prânzul.
Și, cu o considerabilă grație maiestuoasă, își conduse familia la etaj.”
După ce au reușit să se instaleze în sfârșit, după mai multe peripeții, în vila pe care au închiriat-o, fiecare membru al familiei a început să-și desfășoare noua viață conform propriului tipar comportamental.
Astfel, Margo, cea veșnic preocupată de modă și înconjurată mereu de un nor de parfum, adora să facă băi de soare, înflăcărând imaginația și pasiunile tinerilor localnici.
Ceva mai încolo, ne vom amuza copios la episodul în care, fiind prinsă într-o procesiune religioasă și sperând din suflet să scape de acneea de care era obsedată, Margo i-a sărutat cu multă evlavie și determinare moaștele sfântului Spiridon, în ciuda avertismentelor mamei de a nu face acest lucru. 
”- De, m-am gândit că poate îmi vindecă acneea.
– Acneea! Repetă mama cu dispreț. M-aș mira dacă nu te-ai molipsi de ceva care să țină de urât acneei.
A doua zi Margo căzu la pat, bolnavă rău de gripă și Sfântul Spiridon își pierdu definitiv prestigiul în ochii mamei.”
Larry, aflat în plină perioadă creativă, încerca, cuprins de frenezie, să termine primul lui roman, misiune extrem de grea, fiind inoportunat mereu în momentele lui de maximă inspirație fie de răgetele unui măgar legat de un țăran de gardul lor, fie de zgomotele asurzitoare produse de revolverele fratelui lui mijlociu, Leslie, foarte pasionat de balistică. 
”- Vă întreb și pe voi: nu-i ridicol ca generațiile viitoare să fie private de opera mea din simplul motiv că un cretin cu palme tăbăcite mi-a legat o bestie dezgustătoare sub fereastră? întrebă Larry.
– De, dragă, spuse mama, de ce nu-l muți dacă te deranjează?
– Dragă mamă, nu-ți închipui că am să-mi irosesc timpul gonind măgari prin pădure. Am aruncat în el cu o broșură despre știința creștină. Ce vrei să fac mai mult?
– Bietul animal e legat! Doar nu te aștepți să se dezlege singur? îl apostrofă Margo.”
”Leslie și-a despachetat între timp revolverele și ne-a luat prin surprindere cu o serie, aparent fără sfârșit, de explozii, trăgând din geamul dormitorului într-o cutie veche de conserve. După o dimineață deosebit de asurzitoare, Larry țâșni din camera lui și ne anunță că nu i se poate cere să lucreze cât timp vila se cutremură din temelii o dată la cinci minute. Leslie, supărat, spuse că trebuie și el să exerseze. Larry fu de părere că după zgomot n-ai zice c-ar fi vorba de un exercițiu, ci de o răscoală a indienilor. Mama, ai cărei nervi fuseseră de asemenea ușor zdruncinați de împușcături, sugeră ca Leslie să exerseze cu revolverul gol. Leslie pierdu jumătate de oră să-i explice de ce acest lucru nu este cu putință. În cele din urmă mută, cu părere de rău, cutia de conserve ceva mai departe de casă și zgomotul se auzea ușor mai înăbușit, dar tot atât de neașteptat.”
Am adorat-o pe mama celor patru frați, Louisa Durell. Deși mică de statură, având doar un metru cincizeci înălțime, mama dădea dovadă de o energie inepuizabilă, gătind cantități pantagruelice de mâncare pentru copiii ei, având grijă de casă și de grădină. Cu un calm remarcabil, mama reușea să facă față senină nenumăratelor boacăne produse de neastâmpărații ei copii, atingând acea fericită nirvana în care nu te mai sperie și nu te mai miră nimic. 
În ceea ce-l privește pe Gerald, în timp acesta a adus în casă o adevărată menajerie, depozitată în camera pe care extrem de toleranta lui mamă i-a pus-o la dispoziție în acest sens: broasca țestoasă Ahile, porumbelul Quasimodo, bufnița Ulise, șopârla gecko Geronimo, călugărița Cecilia, pescărușul Alec, două coțofene buclucașe, doi șerpi de apă, doi cățeluși năstrușnici (Puke și Widdle) și multe altele…
Pasiunea lui Gerry de a colecta și studia diversele specii de animale a dat naștere la nenumărate catastrofe, ”victimele” fiind chiar membrii familiei lui!
Am râs copios la episodul în care Gerry a strecurat pe furiș în casă o mamă scorpion cu puii ei, în scopul de a le studia comportamentul, ascunzându-i într-o cutie de chibrituri. Când bietul Larry a încercat să-și aprindă o țigară, mama scorpion îi sări pe mână, cu toți puii cocoțați pe spinarea ei și cu acul scos, gata de atac. Scoțând un urlet de groază, care l-a alertat imediat pe Roger și a speriat-o pe menajera Lugaretzia făcând-o să scape farfuria din mână, Larry și-a scuturat mâna, trimițând scorpionii direct pe masa unde familia își lua cina în tihnă. Ce a urmat a fost o întreagă nebunie, fiecare acționând conform propriului tipar comportamental – Larry răcnind furios ca un taur, Leslie bătăios și gata de acțiune, Margo acționând haotic cuprinsă de spaimă, mama complet buimăcită încercând din răsputeri să se lămurească despre ce era vorba, Roger agitându-se inutil dar foarte dornic să fie de folos iar Gerry, complet indiferent la suferințele familiei, tremura de grija mamei scorpion și a puilor acesteia.
“Scuturându-și mâna, îl făcu pe bietul scorpion să zboare de-a lungul mesei, aterizând la egală distanță între Margo și Leslie. Când căzu pe fața de masă, puișorii se risipiră, ca niște confetti. Înfuriată de-a binelea de acest tratament, vietatea porni în grabă spre Leslie, cu acul palpitând de emoție. Leslie sări în picioare, răsturnând scaunul, și se apără disperat cu șervetul, făcând scorpionul să se rostogolească spre Margo care, prompt, lăsă să-i scape un țipăt, de care orice locomotivă ar fi fost mândră.
Mama, complet zăpăcită de această trecere de la pace la haos, își puse ochelarii și privi spre masă, să vadă care este cauza tărăboiului. În momentul acela Margo, într-o încercare zadarnică de a opri înaintarea scorpionului, aruncă în el cu apa dintr-un pahar. Dușul nu atinse animalul, dar avu mare succes în a o uda pe mama care, neputând suporta apa rece, își pierdu brusc respirația și rămase gâfâind la capătul mesei, incapabilă să mai protesteze. Scorpionul se tupilase sub farfuria lui Leslie, în timp ce puișorii mișunau speriați pe toată masa.
Roger, dezorientat de panică, dar hotărât să participe și el, fugea în jurul mesei, lătrând isteric.
– Ne-a făcut-o iarăși afurisitul ăsta de băiat… mugi Larry.
– Uite-i, uite-i că vin! țipă Margo.
– E nevoie de o carte, strigă Leslie. Loviți-i cu o carte, nu vă speriați.
– Ce v-a apucat pe toți așa deodată? imploră mama un răspuns, ștergându-și ochelarii.
– E băiatul ăsta afurisit… o să ne omoare pe toți… uită-te la masă… poți să te înfunzi până la genunchi în scorpioni.
– Repede! Repede! Fă ceva… Fii atent! Fii atent!
– Nu mai țipa și adu o carte, pentru numele lui Dumnezeu… Ești mai insuportabilă decât câinele. Taci din gură, Roger!
– Numai din mila lui Dumnezeu nu m-a mușcat.
– Uite… altul… repede, repede!
– Taci, dragă, din gură și dă-mi o carte sau ceva!
– Afurisitul ăsta de băiat! Fiecare cutie de chibrituri a devenit o capcană a morții.
– Uite! Vine spre mine! Repede, repede, fă ceva!
– Lovește-l cu cuțitul. Cu cuțitul tău, hai, lovește-l!
Deoarece nimeni nu-și bătuse capul să-l lămurească și pe el, Roger avea greșita impresie că familia este atacată și că-i de datoria lui să o apere. Cum Lugaretzia era singura persoană străină din camera, trase concluzia logică că ea trebuie să fie vinovată și o muscă de glezna, lucru care nu contribui cu nimic la ameliorarea situației.
Între timp ordinea începuse să se restabilească puțin. Scorpionii mici se ascunseseră sub diferite farfurii și tacâmuri. La rugămințile mele fierbinți, având-o aliată și pe mama, sugestia lui Leslie de a-i măcelari pe toți nu fu totuși pusă în aplicare. În timp ce familia, fremătând încă de furie și teamă, se refugiase în salon, eu m-am străduit jumătate de ora să adun puișorii luându-i cu o linguriță și să-i pun înapoi pe spatele mamei lor. I-am dus apoi afară într-o farfurie și cu mare părere de rău i-am lăsat pe zidul grădinii. Roger și cu mine am plecat să petrecem după-amiază pe deal, considerând că-i mai prudent să las familia să-și facă siesta, înainte de a da ochii cu mine.
Rezultatele acestei întâmplări n-au fost puține la număr. Larry se alese cu o fobie pentru cutiile de chibrituri și le deschidea cu toată băgarea de seama și cu mâna înfășurată într-o batistă. Lugaretzia șchiopăta prin casă, cu glezna înfășurată în kilometri de bandaj, multe săptămâni după ce rana se cicatrizase și în fiecare dimineață, când ne aducea ceaiul, ne arăta cum arată crusta de pe mușcătură. Din punctul meu de vedere, repercusiunea cea mai gravă a fost constatarea mamei că am început din nou să mă sălbăticesc și hotărârea că a venit momentul să fiu iarăși educat.”
Boacănele produse nu s-au oprit nici pe departe aici.
Mult prea curioasele coțofene crescute de Gerry, supărate pesemne că Larry era singurul care le interzisese accesul în camera lui, au pândit momentul când acesta a lăsat din neglijență geamul deschis și i-au devastat camera, distrugându-i prețiosul manuscris, împrăștiindu-i și găurindu-i foile și vărsând și cerneala pe deasupra!
Leslie, care avea fobie de șerpi, s-a trezit cu doi șerpi în cadă în timp ce făcea baie, puși acolo de îngrijoratul Gerry (având și asentimentul mamei), care dorea să-i revigoreze după ce aceștia făcuseră insolație.
Ajunși la capătul răbdărilor, frații lui Gerry ar fi pus de mult piciorul în prag, însă mezinul era foarte bine protejat de duioasa și răbdătoarea lui mamă, care îi lua apărarea de fiecare dată, încurajându-i experimentele. De altfel, după cum ne vom lămuri ceva mai târziu, se pare că pe mama lui o moștenise Gerry cu iubirea lui dusă până la extrem față de animale.
Dodo, cățelușa adoptată din milă de mamă, va provoca la rândul ei multe întâmplări ilare, rivalizând cu succes cu cele produse de animalele din menajeria lui Gerald. M-am amuzat teribil citind despre haosul produs de Dodo și curtezanii acesteia la o petrecere, neputând să nu remarc faptul că, relatând incidentul, Gerald nu a scăpat ocazia de a-l ironiza fin pe fratele lui mai mare Larry care, în mijlocul turbulențelor, a avut grijă să se pună primul la adăpost, sărind sprinten pe un scaun și lăsându-i pe ceilalți să se descurce cum pot.
”Plictisită de petrecere și nereușind să atragă atenția mamei, Dodo hotărî să iasă puțin în grădină. Păși legănându-se în lumina lunii și-și alese un loc potrivit sub magnolie pentru a se împărtăși cu natura. Dintr-o dată, spre consternarea ei, se trezi cu o haită de câini zbârliți, bătăioși și neciopliți care aveau evident cele mai sumbre intenții în legătură cu ea. Cu un țipăt de groază, le întoarse coada și fugi spre casă cât o țineau piciorușele scurte și grase. Dar curtezanii ei înflăcărați nu aveau de gând să renunțe fără bătaie. Petrecuseră o după-amiază fierbinte și enervantă încercând să facă cunoștință cu Dodo și nici nu le trecea prin cap să rateze această ocazie venită parcă de sus, fără să încerce să intre în raporturi mai intime cu ea. Dodo galopă în salonașul ticsit de lume, strigând după ajutor, iar pe urmele ei se revărsa valul de câini, gâfâind și mârâind. Roger, Puke și Widdle care se furișaseră în bucătărie pentru o gustărică se reîntoarseră în plină viteză și se cutremurară văzând ce se petrece. Dacă urma cineva să o seducă pe Dodo, trebuia să fie, după părerea lor, unul dintre ei, nu un slăbănog de paria din sat. Se năpustiră cu avânt asupra admiratorilor lui Dodo și, cât ai clipi, camera deveni o învălmășeală haotică de câini care se băteau și mârâiau și oaspeți cuprinși de isterie care săreau ca să nu fie mușcați.
– Sunt lupi… E semn că o să avem o iarnă grea, țipă Larry sărind sprinten pe un scaun.
– Fiți calmi! Fiți calmi! Urlă Leslie, înșfăcând o pernă și aruncând-o asupra celui mai apropiat grup de câini încăierați.
Perna căzu, fu imediat sfâșiată de cinci boturi furioase și un imens nor de pene se ridică în aer și începu să plutească deasupra scenei.
– Unde-i Dodo? tremură vocea mamei. Găsiți-o pe Dodo. Au s-o nenorocească.
– Opriți-i! Opriți-i! Se omoară! țipa Margo care, apucând un sifon, începu să stropească atât oaspeți, cât și câini, cu o totală imparțialitate.”
Și personajele secundare sunt foarte pitorești, cu caractere bine conturate: entuziastul și generosul Spiro, care va deveni în scurt timp ghidul și protectorul familiei; menajera Lugaretzia cea ipohondră, care adora să vorbească ore în șir despre toate bolile ei închipuite; eruditul Theodore – mentorul lui Gerry în studiul biologiei; George, prietenul lui Larry, mare spadasin, care îl va instrui o perioadă pe Gerry prin metode complet neconvenționale; Peter, un alt profesor al lui Gerry, care va fi înlăturat după ce familia a descoperit că acesta dezvoltase o adevărată pasiune pentru Margo; ciudatul profesor Krafelsky, pasionat de ornitologie, care va prelua dificila sarcină a educării lui Gerald; o întreagă pleiadă de artiști, poeți, pictori, care mai de care mai ciudați, cu toții prieteni ai lui Larry.
Nu am reușit să surprind decât o mică parte din întâmplările amuzante și fabuloasele descrieri ale naturii și vieții animalelor, lăsându-vă plăcerea să le descoperiți pe celelalte în carte.
Cartea ”Familia mea și alte animale” oferă o lectură deosebit de bogată și de plăcută, furnizând multe informații interesante despre lumea animalelor, stârnind hazul cu nenumărate situații savuroase și trezind dorul de vacanță!
O recomand cu mult drag!

Cărțile autorului Gerald Durrell pot fi comandate pe libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, librarie.netelefant.rodol.ro, librariadelfin.ro, emag.ro

 

3. Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu

Cartea Frumoasele străine de Mircea Cărtărescu cuprinde trei povestiri, Antrax, Frumoasele străine, Bacoviana, scrise cu mult umor și autoironie, inspirate din mai multe întâmplări reale din viața autorului.
Faptele relatate nu respectă însă fidel realitatea, autorul recunoscând că le-a mai ”încondeiat”, pe ici, pe colo, pentru un efect mai puternic.
”le-am încondeiat puțin, pe ici, pe acolo, le-am tras puțin către comic, burlesc, uneori chiar grotesc, fără să vreau să fac rău nimănui. M-am distrat puțin pe socoteala câtorva care se vor recunoaște aici – că doar cei mai mulți figurează cu numele lor adevărat… -, dar și pe socoteala mea în egală măsură. Sper că nu am sărit calul, iar dac-am făcut-o, îmi cer iertare. Căci am făcut-o nu din cruzime sau răzbunare, ci din dorința mea de a râde și de a auzi oamenii râzând, curat și destins, împrejurul meu. Râdem tot mai puțin, disprețuim tot mai mult, și-n viață, și-n artă, deși până la urmă ne putem defini ca animale care știu să râdă…”
Cartea este un adevărat medicament de bună-dispoziție, fiind scrisă într-un stil lejer, condimentată cu multe replici spumoase și reflecții amărui, întâmplările descrise reușind să-ți provoace un haz nebun. Cred că fiecare dintre noi s-a găsit, măcar o dată în viață, într-o situație asemănătoare cu una din cele descrise în carte.
Autorul reușește să ne facă să zâmbim încă de la cuvântul înainte.
”Aș fi vrut să scriu pe prima pagina a acestui volum ceva de felul „Interzis celor fără simțul umorului”, dar mi-am luat repede seama. Asemenea subtile aluzii mai mult îi întărâtă pe cei vizati… Nu interzic deci nimănui nimic, dar îi rog, totuși, pe compatrioții mei solemni din fire să-și folosească timpul liber într-un mod mai adecvat.”

Antrax 

Prima povestire, Antrax, plină de umor și autoironie, ne demonstrează cum un șir întreg de coincidențe bizare pot declanșa o adevărată paranoia.
În perioada în care antraxul declanșase o isterie în întreaga lume, mai multe atentate fiind produse după ce plicuri conținând periculoasa toxină au ajuns la câteva persoane țintă, scriitorul a primit un plic dubios de la un expeditor necunoscut din Danemarca. Se știa că modul de acțiune al antraxului era necruțător și instantaneu. Imediat ce plicul era deschis, toate persoanele aflate în jur care inspirau praful alb mureau pe loc.
Faptul că plicul primit era potențial mortal era întărit și de mesajul scris pe plic: ”Why don’t you sneeze?” (De ce nu strănuți?). Îngrozit, scriitorul trage concluzia că cineva îi dorea moartea, dintr-un motiv obscur. Panicat, vrând să scape cât mai repede de pericol, a aruncat plicul în primul coș de gunoi întâlnit.
Ajuns acasă, îi relatează întâmplarea soției sale, Ioana. Aceasta, dovedind un înalt spirit civic, realizează imediat posibilele consecințe nefaste. Dacă găsea plicul un copil? Sau un boschetar? S-ar fi putut produce un nou caz Lăzărescu!
Speriat că, fără voia lui, ar fi putut contribui la moartea unei persoane nevinovate, scriitorul a recuperat rapid plicul din coșul de gunoi și, însoțit de soția sa, s-au dus la poliție pentru a sesiza potențialul pericol. Cu mult talent, autorul reușește să ne provoace cascade de hohote de râs, descriindu-ne cu mult umor ”eficiența” procedurilor urmate într-o posibilă situație de criză. După ce au fost lăsați să aștepte un timp infernal de lung, au fost chemați cu o voce tunătoare: ”Cine e aicea cu antraxul?”, după care au fost conduși într-un birou. Ajunși acolo, au constatat că ofițerul care urma să investigheze cazul era deja nervos, certându-se de mama focului la telefon cu nevastă-sa, care luase un nou credit să își refacă toată dantura. După ce acesta a închis telefonul, aflat încă sub impresia discuției aprinse avute, iritat și dornic să scape mai repede de povestea cu plicul, l-a apucat și l-a rupt fără menajamente, răspândind un norișor de praf în toate direcțiile. Șocat de neglijența ofițerului, scriitorul a intrat brusc în panică, motiv pentru o nouă autoironie savuroasă.
”Antraxul! Descreieratul ne-o făcuse! Se nenorocise și pe el, ne terminase și pe noi. M-am uitat la Ioana: evident își ținea respirația. Am făcut acest lucru pân-am simțit că mă-nverzesc. N-aveam să apuc nici vârsta lui Nichita, mi-am spus cu durere. Câte capodopere aveau să rămână nescrise!”
Din fericire însă pentru posteritate, praful nu a avut niciun efect letal. Prin urmare, s-a trecut la următorul pas, luarea declarației în scris. Numele de Cărtărescu nu le spune absolut nimic ofițerilor.
”Dac-aș fi zis Cioran, Noica sau Breban ar fi rămas la fel de impasibili.”
Pentru a-i da o mână de ajutor, locotenentul care îi lua declarația se oferă cu multă amabilitate să-i dicteze ce să scrie, că doar nu toată lumea se pricepe la compuneri.
”Uite cum facem. Dumneavoastră povestiți și eu formulez. Îmi spuneți așa, câte-un lucru deodată și vă dictez eu după aia ce să scrieți. Că scrisul cere experiență, nu se pricepe toată lumea ca la fotbal.”
Ajunsă la acest pasaj, a trebuit să las cartea jos, că nu mai puteam de râs.
Cărtărescu n-avea însă decât să se supună, dacă dorea să prevină cumplita pandemie ce era pe cale să se producă. Astfel, ca un bun executant, a scris conștiincios tot ce îi dicta locotenentul, umplând trei coli pline cu scris mărunt, neluând în seamă micul disconfort că îl dureau creierii și încheietura.
„Nici în documentele de partid nu se mai pomenise o asemenea limbă de lemn, atâtea gerunzii şi infinitive, perifraze şi anacoluturi. Nu se ştie de ce, plicul apărea mereu sub numele (mai nobil, se pare) de «anvelopă», era «inscripţionat», nu scris, «transversal şi longitudinal», nu în cruciş şi-n curmeziş, cu «stilou cu bilă de diverse culori», nu cu pixul. Şi aşa mai departe, pe vreo trei coli scrise mărunt, de mă durea încheietura, căci eu fusesem în tot acest timp braţul care execută, iar locotenentul – mintea care comandă.”
Rezultatul analizei prafului avea să vină în câteva zile, timp în care scriitorul a stat ca pe jar, mintea lui învârtindu-se obsesiv numai în jurul problemei plicului și născocind tot felul de scenarii apocaliptice, care îi înghețau sângele în vine.
”Dacă vreun idiot inversa mersul ventilatorului, astfel că prin gura de aerisire a laboratorului ieșea un nor de antrax, mare cât o ciupercă nucleară, acoperind tot orașul? Îmi imaginam milioane de morți, din Militari în Balta Albă, ba chiar și prin comunele limitrofe… Și eu singur vinovat de absolut toate. Aveam să rămân în istorie, alături de Gingis Han, Stalin, Hitler și Pol Pot. Când avea să vină vorba despre România, străinii n-aveau să mai spună ”Yes, Hagi, Nadia, Ceaucescu…” ci ”Yes, we know, Cartarescu…” Îmi îngheța sângele în vine.”
Am râs în hohote la aceasta povestire, mai ales că mi-am adus și eu aminte câteva întâmplări în care am făcut din țânțar armăsar, preconizând tot felul de viitoare evoluții halucinante ale întâmplărilor prezente, în care totul mergea de la foarte prost către catastrofal.
Vă las să descoperiți singuri în carte ce era de fapt în plicul buclucaș și cum s-a finalizat întreaga aventură, asigurându-vă că veți zâmbi la sfârșit.

Frumoasele străine 

Titlul povestirii m-a indus în eroare, așteptându-mă la cu totul altceva. De fapt, Frumoasele străine erau o duzină de scriitori români selectați de francezi, după anumite criterii, pentru a promova literatura noastră în Hexagon.
”În fiecare an, francezii (…) închid ochii și învârtesc globul pământesc, țintind cu un ac la întâmplare și sperând că au nimerit pe uscat. Aleg în fiecare an câte-o țară și invită o duzină de inși de acolo, mai poeți, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franța, arătându-i publicului doritor de senzații tari. Această cutumă poartă numele de Belles Etrangeres, frumoasele străine.”
Acțiunea nu urmează un fir cronologic și nu se petrece doar în Franța, fiind de genul povești în povești. Pornind de la o anumită întâmplare este rememorată o alta, legată lejer de prima, printr-un fir aproape invizibil.
Cartea nu este scrisă într-un stil pretențios, oferindu-ți o lectură ușoară și relaxantă, dar și provocându-te la propriile reflecții de mai multe ori.
Alături de autor, întreprindem și noi o călătorie fascinantă. Totuși, deși umorul este prezent aproape în toate momentele, nu este doar o carte amuzantă, atingând multe aspecte profunde care te pun pe gânduri. Reflecțiile autorului sunt dulci-amărui, îi simțim de multe ori tristețea, indignarea, frustrarea, revolta și, în unele momente, resemnarea. Dacă suntem cinstiți cu noi înșine, și noi ne vom regăsi adesea în multe din ipostazele prezentate.
Pentru a vă face să intrați puțin în atmosfera cărții, voi puncta câteva întâmplări pitorești, care reușesc să te amuze, dar și să te întristeze, în același timp.
La prima petrecere din Franța, dată în cinstea scriitorilor români, autorul a reușit să ne transmită senzația cum poți să te simți singur, deși ești înconjurat de o mulțime de oameni, neputând să-ți găsești locul și nici să rezonezi cu cineva.
”Total stingher, treceam de la un grup la altul fără să fiu în stare să-mi construiesc o imagine, în ochii mei sau ai altora, simțindu-mă, ca întotdeauna, nimeni, un om fără față, fără însușiri, fără nimic de arătat nimănui. Fără un personaj pe care să-l joc.”
Următorul popas a fost la Castelnaudry, capitala mondială a ciolanului cu fasole, ajunsă celebră după ce Napoleon, obosit și rupt de foame, a apreciat cassoulet-ul specific zonei (o cină rustică ce consta în picioare de rață cu fasole). Aici autorul a participat la o seară de lectură, prilej de noi întâmplări picante, adevărate surse de anecdote ulterioare.
Pentru a-și prezenta cât mai bine opera, scriitorului i s-a pus la dispoziție un traducător în persoana unui tânăr român ce era stabilit acolo și care fusese cândva luptător în Legiunea străină. Din păcate, deși tânărul vorbea fluent franceza, traducerea era imposibil de realizat, legionarul neștiind sensul unor cuvinte ca: ”subiect”, ”profil”, ”inhibare”, ”metamorfoză”, ”dinamic”, ”morbid” etc.
”A trebuit să-l las baltă și să mă descurc cu franceza mea ruginită de nefolosire. Tăcut, fostul aventurier câștiga mult în prestanță. Și nu numai el. Eu însumi mă simțeam mai sigur pe mine lângă statura lui impozantă, și-ncepeam să pricep de ce au oamenii importanți bodyguarzi.”
La pauză, întrucât devenise evident că legionarul putea fi orice, numai traducător de operă literară nu, scriitorul a solicitat să fie secondat de altcineva mai competent, cu atât mai mult cu cât observase în sală un grup de studente românce, care au fost încântate să fie de ajutor. Dintre acestea, o alege pe Roua, pe care o auzise vorbind impecabil franțuzește. Începe astfel partea a doua, care se va dovedi însă cel puțin la fel de ilară ca și prima.
Autorul a explicat schimbarea, dorind să flateze audiența, accentuând faptul că franceza este una dintre cele mai melodioase limbi, care suna însă discordant dacă era rostită cu un accent greșit.
”Aș putea vorbi în franceză, dar prefer totuși acest aranjament pentru că, dacă vorbești altă limbă prost, pari stângaci, dar dacă vorbești prost franceza pari de-a dreptul idiot.” Nici n-am terminat bine, că traducătoarea mea improvizată și sări, gângurind într-o franceză fermecătoare: ”Domnul Cărtărescu a spus că toți ce vorbesc alte limbi sunt stângaci, dar cei ce vorbesc franceza sunt de-a dreptul idioți!” Stupoare în sală, stupoare și la prezidiu.”
A fost nevoie de mult timp, efort și diplomație pentru a reuși să repare monumentala gafă…
M-a durut burta de râs citind despre așa-zisa seară românească, deși experiența a fost una dintre cele mai amare.
Cred că toți cei care am ajuns în străinătate am avut cel puțin un episod neplăcut la un moment dat, de genul: ”Ești din România?? Cum de ești așa de albă?”. De asemenea, aflată în concediu în străinătate, am avut surpriza să descopăr că se servea la restaurant un preparat care se numea ”Romanian soup”, un fel de supă cremă foarte groasă de o culoare incertă. Deși în grup eram mai mulți români din toate regiunile țării, nici unul nu a putut să identifice cărei zone i-ar fi fost specifică respectiva supă…
Experiența autorului a fost, de departe, mult mai penibilă, de-a dreptul halucinantă, fiind povestită cu mult talent și umor, dar și cu o doză consistentă de amărăciune…
Evenimentul urma să se desfășoare într-o sală mare, cât un hangar pentru Boeing-uri, plină de la un capăt la altul cu mese lungi, ca la nuntă, de-a lungul cărora se-nșirau banchete de lemn. Pentru ca toată lumea să înțeleagă ce țară urma să fie sărbătorită, o hartă fantezistă a României, încorporând mari teritorii din țările vecine, era afișată într-un loc vizibil.
”O hartă a României conturată cu panglică tricoloră, atârnată și ea la loc vizibil pe perete, ar fi putut provoca un război balcanic: stângaciul, dar entuziastul ei autor încorporase din neatenție în teritoriul românesc hălci întregi din Bulgaria, Ucraina și Modova.”
Iar ca specificul locului să fie bine înțeles de toți participanții, pe un ecran mare de pânză defilau tot felul de poze halucinante, deloc flatante, care mai de care mai ”reprezentative” pentru specificul nostru: căruțe cu fiare vechi, români mustăcioși cu pălării cu boruri mari, româncușe cu cozi împletite și fuste crețe, românce ghicind în palmă, peisaje cu case de chirpici, cârduri de gâște bălăcindu-se în mijlocul drumului.
În concordanță cu imaginile afișate, formația ”Les gitanes amoureux” asigura muzica. Deși aceastea se dorea a fi specific românească, era ”incertă în cel mai înalt grad: nu erau nici manele, nici muzică algeriană, nici rock balcanic, nici flamenco – ceva fără chip și fără nume, de la mama lor, în care din când în când, ca niște pepite de aur într-un morman de zgură, ceva îți suna cunoscut: ”pero no sempro cantaro”, ”why, why, why, Delilah”, ”lelițo, lelițo, fă”, ”kalashnikov”, ”buon giorno, Italia, buon giorno, Maria”…”
Pentru ca fiasco-ul să fie desăvârșit, mâncarea a fost o adevărată catastrofă, aproape necomestibilă, lipsită de gust și complet nedigerabilă. Nu numai că nu exista nici o solniță pe masă, dar în nici un fel de mâncare servit nu s-a pus măcar un grăunte de sare.
”Francezii n-au protestat. Au mâncat cu stoicism bucatele fără sare, ca împăratul din poveste, închipuindu-și probabil că așa e mâncarea românească. Ne-or fi crezut probabil o nație foarte bolnavă, silită să țină regim, privată de bucuriile sării-n bucate, ale sării pământului și ale tuturor celorlalte combinații ale sodiului, cu valențe parabolice și sapiențale.”
După aperitive, singurele cât de cât comestibile, a urmat ciorba, o zeamă oribilă, cu o aromă de fum la grătar, care nu se putea mânca.
”Prin melancolica zeamă de culoarea apelor Dunării se zăreau uneori ciudații ei locuitori: câte un fir de fidea ca un vierme inelat, câte-un cub de carne fibroasă de vită cu una dintre laturi acoperită cu o piele groasă, alburie, câte-un fir verde-închis de leuștean, uscat pe marginea farfuriei, ca un mic crocodil prăjindu-se la soare.”
”Cei de la masa noastră ne priveau curioși, ca pe niște chinezi care-ar fi avut în față ouă ținute șapte săptămâni în pământ, ca pe niște cambodgieni care sparg creierul maimuței cu lingurița ca să-i savureze creierul încă viu: aveam să ne aruncăm asupra delicatesei naționale? Dar Mury și cu mine – nu și nu! Am evitat și noi, ca toată lumea, poțiunea fumegătoare, într-o vicleană încercare de a-i păcăli că suntem, ca și ei, oameni normali și civilizați.”
Dincolo de hohotele de râs stârnite de pitoreasca descriere a așa-zisei ”seri românești”, nu poți să nu resimți tristețea și dezamăgirea că, din păcate, în multe locuri suntem încă percepuți ca niște barbari necivilizați…
O altă întâmplare, ușor amăruie, povestită cu o fină autoironie, este cea în care scriitorul se duce să-și preschimbe in euro cecurile de călătorie. Funcționara de la casa de schimb, dovedind un dubios exces de zel, a verificat cu atenție fiecare cec în parte, tributară unor prejudecăți bine înșurubate legate de înfățișare și naționalitate.
”S-a uitat, alternativ, la mine și la fotografie încă zece minute. Cu un vârf de ac, a-ncercat să dezlipească un colț al pozei mele, să vadă dacă nu e lipită peste altă poză. M-a pus să semnez fiecare cec de câte trei ori. În spatele meu se făcuse coadă, se uitau toți ca la urs. Ce se întâmpla? Demascaseră un escroc? Eram probabil ca un rac fiert.” După vreo oră, timp în care s-au dat mai multe telefoane, inclusiv la banca unde se emiseseră cecurile, i-a întins banii fără măcar să se uite la el. Când a ieșit în ploaie, era ”dărâmat sufletește și plin de o ură viscerală față de lumea aceea care te judecă după înfățișare și naționalitate.”
Puternic rănit în orgoliul propriu, scriitorul clocotea de furie, ajungând să o considere pe funcționara de la casa de schimb dușmanul lui personal, căreia ar fi vrut din răsputeri să-i dea o lecție, ego-ul său scornind deja un scenariu în minte în care el, devenit celebru, ar fi refuzat cu dispreț  să dea un autograf cerut cu umilință de aceasta.
”Aș fi vrut să ajung un scriitor celebru, numai ca ea să-și dea seama, peste câțiva ani, pe cine a umilit în nenorocita aia de zi ploioasă. Aveam un fel de reverie în care, ajuns un Garcia Marquez sau  Vargas Llosa (chiar si Coelho ar fi mers, la urma urmei), intram din nou în casa ei de schimb, și toți cei ce stăteau la coadă mă recunoșteau și se-ntorceau după mine… Tipa-mi cerea un autograf și eu o refuzam cu mare satisfacție…”
Sunt foarte multe citate care merită a fi menționate, însă eu mă voi limita doar la câteva, lăsându-vă să le descoperiți singuri în carte pe celelalte.
Voi reda mai jos câteva reflecții amărui, pline de adevăr, referitoare la sentimentele negative stârnite de succesul cuiva. Invidia, răutatea și lașitatea sunt mult mai puternice, din păcate, decât admirația, bunătatea și sinceritatea…
”În lumea literară ți se iarta până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.”
”În lumea literară nu contează ce ești sau ce faci, ci felul în care apari în ochii altora.”
”Mediocrii sunt marii câștigători la capitolul imagine.”
”Confrații nu-și permit niciodată să-i laude pe cei mai buni dintre ei, sau măcar pe cei egali.”
Țin doar să menționez că lumea artistică nu deține exclusivitatea. Frazele de mai sus sunt valabile în toate domeniile…
În viață, tindem să fim buni și corecți, cu o conduită ireproșabilă. Totuși, în anumite circumstanțe, supuși unei presiuni psihice, putem să acționăm eronat. Pe cine oare nu îl mustră conștiința că a greșit, măcar o dată, față de altcineva?
”Nimeni nu iese din propria viaţă curat. Toţi purtam cu noi traumele, nefericirea, ofensele, eşecurile, nedreptăţile, adversitatea celorlalţi. Cei mai buni dintre noi încearcă să nu perpetueze răul, să nu-ntoarcă asupra altora, la rândul lor, răul care li s-a făcut. Dar fiecare ne torturăm pe noi înşine amintindu-ne în detaliu, cu o claritate halucinantă, în atâtea nopţi fără somn, episoade din viaţa noastră în care răul şi perversitatea au triumfat.”
Amintirea momentelor penibile și a deciziilor proaste ne chinuie adesea memoria.
”Bine ar fi să-ți poți tăia cu foarfeca bucățele penibile din viață și să le arunci la gunoi.”
Totuși, cu bune și cu rele, faptele și întâmplările trăite în trecut fac parte din viața noastră și ne-au făcut să devenim ceea ce suntem astăzi…
Un alt citat, plin de profunzime, care mi-a plăcut mult este:
”Nu trebuie să mergi în Montmartre sau la Sacre Coeur ca să ai Parisul la picioare. Parisul nu e o îngrămădire de clădiri, ci o stare de spirit pe care o simți pretutindeni.”
Fericirea este, până la urmă, o stare de spirit. Poți să mergi în cele mai exotice locuri de pe glob și să fi blazat și cinic sau poți să te îmbeți de spiritul unui loc, fie simțindu-l pe viu sau doar citind o carte ce descrie cu acuratețe atmosfera acestuia…

Bacoviana

Cea de-a treia povestire, Bacoviana, relatatează o întâmplare din tinerețea autorului, petrecută în anul 1984, pe când acesta avea douazeci și opt de ani.
Tânărul scriitor a fost invitat să participe la un cenaclu literar în provincie, la Bacău, invitație pe care acesta a acceptat-o cu multă plăcere și entuziasm, puternic motivat de povestirile lui Fănuș Neagu despre aceste deplasări în provincie, visând deja la marile ospețe de care va avea parte.
”Spre dimineață chiar visasem că stau la o masă lungă, ca de nuntă, încărcată de păstrăvi înfășurați în frunze de viță, mușchi de purceluș în sos de vin roșu, pui cu mujdei și mămăliguță… Primarul, notabilitățile, autorii locali stăteau la masă în ordinea rangului lor, toți cu ochii ațintiți asupra mea, tânărul poet din Capitală, speranța literelor românești.”
Din păcate, realitatea se va dovedi un adevărat coșmar, desprins parcă dintr-un film de groază. Peisajul care îl întâmpină este pustiu și straniu, desprins parcă din filmul Călăuza lui Tarkovski.
”Vă puteți imagina cât de murdară, de cenușie, de deprimantă era gara din Bacău în anii ’80? Puteți fi siguri că, oricâtă imaginație ați avea, realitatea depășea închipuirea. Un soldat cu o valiză de lemn, o țigancă cu cozi împletite cu fâșii de cârpă roșie și doi pușcăriași rași în cap erau singurii inși de pe peronul acoperit de gunoaie. Ghereta cu biscuiți era, firește, închisă. Așa pustietate nu mai văzusem de la Călăuza lui Tarkovski, și-ntr-adevăr mă-ndoiam că aș fi putut înainta în siguranță printre betoanele alea murdare de flegme și graffiti imunde fără să arunc înaintea mea o piuliță legată cu o batistă albă.”
Am văzut filmul Călăuza, astfel încât am putut să vizualizez mental cu ușurință imaginile descrise, intrând rapid în atmosferă.

Întâmplările ce vor urma sunt de-a dreptul halucinante, frizând absurdul. După o așteptare de vreo trei sferturi de oră până să apară amicul să-l ia de la gară, au mers vreo ora pe jos până au ajuns în sfârșit la un birt amărât, în care au servit câteva păhăruțe de coniac autohton.
Când tânărul scriitor a îndrăznit, timid, să aducă vorba de mâncare, amicul i-a răspuns vesel că nu trebuie să-i ducă grija, întrucât nu îi este foame, pentru că a avut grijă nevastă-sa să-i dea de mîncare și, oricum, mâncarea-i doar o fudulie, băutura e temelia!
”Și-apoi, nu știi, vorba lui Creangă: ”Mâncarea-i numai o fudulie, băutura este ce este!” ”
Cenaclul literar urma să se desfășoare la Casa de Cultură, iar, ajuns acolo, autorul îi cunoaște și pe restul scriitorilor locali. Mâncarea nu se vedea însă pe nicăieri.
Auditoriul, care se adunase cu greu, consta doar în vreo trei fete și patru băieți. Din aceștia, două fete și doi băieți au șters-o destul de repede, explicația fiind una destul de simplă.
”(…) probabil că nu găsiseră bilete la cinema și crezuseră că se vor putea pipăi și aici.” 
Pentru că cei doi băieți care rămăseseră jucau cruciulițe și cerculețe și pufneau în râs din când în când, moderatorul a trebuit să îi dea afară. Singurul ascultător rămăsese o fată coșoasă care lua conștiincioasă, din când în când, notițe.
Când a venit, în sfârșit, rândul lui la lectură, scriitorul mai mult a recitat decât a citit, că nu mai vedea nimic de foame, iar becurile erau complet chioare. Din fericire, supliciul s-a terminat repede, întrucât a apărut femeia de serviciu și i-a dat afară.
Următoarele întâmplări sfidează logica, tânărul scriitor, căpiat de foame, fiind incapabil să opună vreo rezistență.
După un drum lung și obositor parcurs pe jos prin praf, gașca scriitorilor a ajuns la un ARO străvechi, mirosind a varză stricată, vin oțetit, cârpe acrite și transpirație umană, în care s-au urcat cu toții și au plecat în noapte, către o destinație misterioasă. Amicii râdeau isteric, promițându-i că va fi o noapte de pomină, iar una dintre surprize nu o să o uite niciodată. Fără niciun reper logic de care să se poată agăța, autorul își pierduse orice speranță, acceptându-și cu fatalitate soarta.
”Nu mă îndoiam că nimerisem pe mâna unor maniaci periculoși, dar stomacul mă durea atât de tare, că mi-era totuna. Să oprească naibii în câmp și să-mi ia gâtul, îmi ziceam, măcar să scap odată. A fost însă și mai rău.”
Amicii lui erau complet imuni la suferințele lui, pe care păreau să nici nu le sesizeze. Mai mult, erau atât de încântați de ospitalitatea lor, încât nu puteau să nu-i sublinieze autorului norocul de care avusese parte ajungând pe mâna lor.
„Vorbeau între ei cu mare însufleţire, şi aşa aveau să facă întregul sejur. Eu eram doar pretextul care-i aducea împreună. Conversaţia lor era pentru mine foarte instructiv-educativă. Mare noroc avusesem, spuneau, că ei şi nu alţii mă chemaseră, căci altfel aş fi nimerit pe mâna unor rataţi, veleitari, escroci, politruci, homosexuali, curvari, turnători, hoţi din avutul public – inşi din care era alcătuită, se pare, viaţa literară băcăoană, cu excepţia lor. În Bucureşti, de asemenea, scriitorii, mai ales cei tineri, erau nişte nulităţi, farseuri şi infatuaţi, fireşte cu salutara mea excepţie. Ne priveam unii pe alţii cu drag: ce întâmplare fericită că se-ntâlnise-n seara aceea crema literelor româneşti!”
Vă las să descoperiți singuri în carte care era marea surpriză promisă și cum s-a finalizat această aventură a foamei și a disperării. Ca tabloul halucinant să fie complet, autorul va avea parte și de o experiență paranormală, în camera lui apărând fantoma lui Măruca, iubita lui Enescu și a lui Nae Ionescu. Numai în pielea tânărului scriitor să nu fi fost… Fiind detașat de respectiva experiență, cititorul se va amuza însă copios.
După mult chin, autorul a avut parte în sfârșit de un mic dejun îmbelșugat, în timpul căruia scriitorii locali, plini de frenezie, i-au bârfit pe adversarii lor, cam toți scriitorii români cât și cei de pretutindeni, mai puțin cei prezenți, bineînțeles, pentru ca ipocrizia să fie desăvârșită.
”După vreo jumătate de oră, câmpul literelor contemporane arăta ca după bomba de la Hiroshima. Cât de ciudat că ne întâlnisem la acel mic dejun, și că întindeam untul pe pâine împreună, singurii inși cu adevarat de talent din țara asta de escroci și de japițe ordinare… De altfel, se pare că singurii din tot universul locuit, căci, la cafea, le-a venit rândul și străinilor să ia calea rușinii și dezonoarei.”
Vă recomand cu multă căldură această carte!

Cărțile autorului Mircea Cărtărescu pot fi comandate pe elefant.ro, libris.ro, dol.ro, libhumanias.rolibrarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro

 

4. Găsește-mi perechea de Susan Elizabeth Phillips (Match Me If You Can)

Găsește-mi perechea este o comedie romantică superbă, cu multe încurcături delicioase de situații, replici spumoase, personaje memorabile și două povești încântătoare de iubire!
Anabelle este foarte simpatică, zăpăcită și entuziastă. Cu doi frați mai mari geniali, unul maestru al finanțelor, iar celălalt un chirurg strălucit, Anabelle nu reușise să se ridice niciodată la înălțimea standardelor familiei, devenind de tânără o mică rebelă și manifestându-și din plin spiritul liber. Din păcate, meseriile pe care și le alesese până la vârsta de treizeci și unu de ani eșuaseră rând pe rând, victime ale colapsului economic, iar studiile de actorie pe care le făcuse nu reușiseră să se concretizeze într-o carieră de succes. Mai mult, nici în viața personală nu reușise prea bine, logodnicul ei, cu care părea să se înțeleagă foarte bine, părăsind-o cu puțin timp înainte de nuntă, după o revelație privind identitatea lui sexuală, în urma căreia decisese că dorea de fapt să devină femeie. Cu inima frântă și demnitatea în zdrențe, Anabelle a decis că era momentul unei schimbări radicale în viața ei, hotărându-se să preia afacerea matrimonială a bunicii, singura care o înțelesese vreodată, după moartea acesteia. Perfect pentru Tine – noul nume sub care relansase afacerea bunicii, promitea să fie pașaportul ei spre viața dorită, liberă și lipsită de constrângeri. Soarta păruse să-i surâdă când buna ei prietenă Molly, soția lui Kevin Tucker (pe care i-am cunoscut în Ce își dorește inima), i-a adus primul mare client important, Heath Champion, impresarul lui Kevin. Dacă ar fi reușit să-i găsească acestuia soția potrivită, afacerea ei ar fi prins aripi.
Heath Champion reușise să-și clădească o carieră remarcabilă de impresar sportiv  în urma unei munci asidue, dublată de o disciplină de fier și un autocontrol ce devenise de-a dreptul legendar, fiind supranumit ”pitonul”. Heath avusese o copilărie extrem de nefericită. Mama lui murise într-un accident pe când el avea doar patru ani, iar el crescuse într-un parc de rulote, zbătându-se în sărăcie, alături de un tată bețiv și violent, care aducea mereu o nouă femeie în viața lor, dar care nu rezista prea mult. Micuțul Heath se atașase, rând pe rând, de fiecare nouă mamă surogat, încercând din răsputeri să-i câștige afecțiunea, purtându-se exemplar, însă eșuând invariabil de fiecare dată, fiind din nou părăsit. Toate iluziile lui romantice se spulberaseră definitiv în facultate, când logodnica lui îl părăsise cu puțin timp înainte de nuntă în favoarea altuia mai bine situat pe scara socială. Strângând din dinți, Heath se concentrase exclusiv asupra carierei sale profesionale, nemaipunându-și inima în joc. Cu puțin timp înainte de vârsta de treizeci și cinci de ani, Heath hotărâse, în urma unui plan bine pus la punct de mulți ani, că era momentul să se căsătorească și să aibă urmași, încununând astfel o viață plină de succese, punând vârful piramidei ce ar fi atestat că lăsase definitiv în urmă condiția sa modestă. Pentru a nu da greș, Heath apelase la o pețitoare celebră, Portia Powers, renumită pentru succesele sale din trecut de a găsi perechea potrivită pentru bărbații bogați. Neputând să o refuze pe Molly, soția celui mai celebru client al său, Heath acceptase să încheie un contract și cu Anabelle, o pețitoare debutantă în meserie.
Ceea ce urmează e demn de o comedie a erorilor. Mai multe ițe se încurcă, rezultând multe situații pline de haz. În ciuda dorinței de a se detașa emoțional și a-și păstra profesionalismul, Anabelle se îndrăgostește profund și fără speranță de Heath, folosindu-se din plin de talentele ei actoricești pentru a-și ascunde sentimentele. La rândul lui, Heath se trezește tot mai des că are fantezii cu Anabelle, gândindu-se la ea în cele mai nepotrivite momente. Convins însă că Anabelle era departe de idealul de soție pe care și-l propusese – sofisticată, stilată și echilibrată, Heath se încăpățânează să meargă pe tot felul de piste greșite, cu toate consecințele ce decurg de aici.
După multe răsuciri de situații și intervenții oportune ale câtorva ”zâne” ale destinului, cei doi vor realiza în final că sunt suflete pereche, fiecare dintre ei fiind perechea potrivită pentru celălalt.
”Un bărbat și familia lui. O după-amiază frumoasă în Chicago. Sox în drumul lor spre trofeu.
– De ce zâmbești? întrebă soția lui, și ea cu zâmbetul pe buze.
– Pentru că ești perfectă.
– Nu, nu sunt, râse ea. Dar sunt perfectă pentru tine.”

În plan secundar asistăm la o savuroasă poveste de dragoste dintre Portia, celebra pețitoare, și Bodie, mâna dreaptă a lui Heath și cel mai bun prieten al acestuia.
Cei doi formează un cuplu complet atipic, părând complet incompatibili la prima vedere. Portia era o femeie de afaceri de succes, în vârstă de patruzeci și doi de ani, care emana stil și eleganță prin toți porii. Cu multă tenacitate și o stăpânire de sine remarcabilă, reușise să-și facă un renume pe piața matrimonială, pretinzând multă rigurozitate de la toți angajații ei. Stilul ei de viață mult prea calculat și disciplinat o lăsase însă singură, soțul părăsind-o după doar câțiva ani de căsnicie în favoarea unei tinere de douăzeci și trei de ani.
Bodie fusese cândva o stea în ascensiune, vedeta echipei de fotbal, până când o accidentare nefericită îi pusese capăt brusc carierei. Complăcându-se în autocompătimire, Bodie alunecase pe panta periculoasă a drogurilor, fiind la un pas de la a autodistruge. Cel care îl salvase fusese Heath, care îi oferise șansa miraculoasă a unei slujbe care îi plăcea, iar Bodie nu încetase nicio clipă să-i fie recunoscător.
În vârstă de treizeci și șapte de ani, musculos și tatuat, cu un limbaj liber și colorat, Bodie era opusul Portiei, care nu ar fi acceptat niciodată să iasă de bunăvoie la o întâlnire cu el. Bodie, realizând acest lucru și sesizând adevărata fire a Portiei ce se ascundea sub masca falsă în spatele căreia se ascunsese, a jucat o adevărată șaradă, șantajând-o pe Portia să accepte o întâlnire cu el și provocând-o în permanență să se autoanalizeze și să se accepte așa cum era. Cu o încăpățânare de taur, Bodie a reușit să dărâme, una câte una, toate barierele de autoprotecție pe care ea și le ridicase, scoțând-o la iveală pe femeia blândă, sensibilă și generoasă care era de fapt.
”- Vreau să fiu liberă. Să fiu sălbatică. Vreau să mă duc acolo unde mă poartă pasiunea. Vreau să fac lucrul care mă face cea mai puternică femeie din lume.
– Acum chiar că sunt speriat.
– Vreau să mănânc. Să mănânc cu adevărat. Și să fiu mai bună și mai generoasă. Generozitate adevărată, fără să accept nimic în schimb.”
A fost o adevărată încântare să reîntâlnesc personajele din precedentele cărți ale seriei. Am îndrăgit-o nespus pe micuța Victoria Phoebe Tucker  (Pippi), fiica lui Molly și Kevin, o fetiță adorabilă de trei ani, care avea o adevărată fascinație pentru telefoane, subtilizându-le la la oricine nu era atent. Heath a devenit preferatul ei, după ce l-a ușurat în diverse momente de trei telefoane de ultimă generație și pe care îl striga ”Pințul” (Prințul), după ce acesta participase din greșeală, însoțind-o pe Anabelle, la o petrecere de prințese organizată de Phoebe pentru fiicele ei și alte fetițe. Am râs în hohote citind prin ce a trebuit să treacă Heath, singurul bărbat într-o mare de feminitate de toate vârstele.
O carte perfectă pentru a-ți reda buna dispoziție și a te lăsa cu o stare de bine în suflet!
Citate:
„Dezavantajul unei peţitoare era că se putea prea bine să nu mai aibă vreo întâlnire cu cineva. Când întâlnea bărbaţi singuri şi atrăgători, trebuia să-i transforme în clienţi şi nu putea să permită vieţii personale să complice lucrurile. Dar nu era o problemă în situaţia de faţă. Se uită la Heath. Simplu fapt că se afla lângă un bărbat cu o masculinitate năvalnică o făcea să-şi iasă din minţi. Până şi parfumul lui era sexy – mirosea a haine scumpe, a săpun bun şi a feromoni cu aromă de mosc.”
„Ea ţinea la el. În noaptea aceea, un univers întreg de emoţii pe care nu voia să le recunoască îl privi din ochii aceia de culoarea mierii.”
„Lumina era difuză, muzica plăcută, atmosfera perfectă. Tot ce trebuia să facă era să o ia de mână şi să spună cuvintele magice. „Vrei să fii soţia mea?“
Hotărâse să lase deoparte toată povestea cu „te iubesc“ şi să fie concret. Avea să îi spună că îi iubea inteligenţa; îi iubea înfăţişarea. În mod cert, iubea să joace golf cu ea. Cel mai mult, îi iubea rafinamentul, senzaţia că era desăvârşită.”

Cărțile autoarei Susan Elizabeth Phillips pot fi comandate din librăriile on-line libris.ro, elefant.rolibrarie.net, emag.ro

5. Egomaniac de Vi Keeland (Egomaniac)

Egomaniac este o încântătoare comedie romantică, foarte amuzantă dar, în același timp, sensibilă și emoționantă.
Cartea este scrisă la persoana întâi, alternând capitolele din perspectiva celor doi eroi, Emerie Rose și Drew Jagger. Chimia dintre aceștia este evidentă încă de la prima întâlnire.
Păcălită de un escroc, Emerie Rose, psiholog specializat în reconcilierea cuplurilor, a crezut că a dat marea lovitură, găsind să închirieze un spațiu comercial chiar în inima New York-ului, în Manhattan, pe bulevardul Park Avenue, doar cu 2500 de dolari pe lună. Dornică să nu piardă un asemenea chilipir, Emerie nu a mai gândit prea limpede și s-a grăbit să achite chiria pe patru luni în avans, nealertând-o nici măcar faptul că i s-a cerut toată suma în numerar.
Când Drew Jagger, avocat de divorțuri și chiriașul cu acte în regulă al spațiului, s-a întors din cele două săptămâni de vacanță pe care și le luase cât timp biroul său era în renovare, Emery a fost luată complet pe neașteptate, crezând că are de-a face cu un hoț. Scena te face să râzi în hohote. Speriată, Emery a sărit pe singurul scaun aflat în încăperea goală și, încercând să-și recapete echilibrul, i-a alunecat până la glezne fusta căreia, pentru a se simți mai lejer după o masă copioasă pe care o luase, îi deschisese fermoarul, convinsă că nu are cine să o deranjeze la birou în ajunul Anului Nou.
Amuzat și impresionat fără voia lui de focoasa roșcată care-i invadase biroul, Drew nu era totuși convins că nu avea de-a face cu o nebună în toată regula.
”- Știi ce? m-am îndreptat eu spre telefonul pe care-l ținea încă în mână. De ce nu formezi și ultima cifră, ca să chemi poliția? Te pot duce înapoi la azilul de nebuni de unde ai scăpat.
Și-a deschis larg ochii.
Pentru o nebună – acum că mă uitam mai bine -, era al naibii de drăguță. Părul roșu înflăcărat, strâns în creștetul capului, părea să se potrivească personalității ei explozive. Deși, privindu-i ochii albaștri care se holbau la mine, m-am bucurat că mă abținusem să-i spun asta.
A format și ultima clipă, ca să reclame intrarea prin efracție.
– Aș dori să anunț un jaf.
– Jaf? am ridicat eu din sprânceană, uitându-mă în jur.
Un singur pat pliant și o masă pliantă amărâtă, de metal, erau singurele obiecte de mobilier din încăpere.
– Ce-ți fur mai exact? Personalitatea ta de învingător?
Și-a rectificat plângerea.
– O intrare prin efracție. Aș vrea să reclam o intrare prin efracție la adresa Park Avenue 575.
A făcut o pauză și a ascultat.
– Nu, nu cred că este înarmat. Dar e mare. Uriaș. Cel puțin un metru optzeci. Poate și mai mult.
Am zâmbit cu superioritate.
– Și forțos. Să nu uiți să le spui că sunt forțos. Vrei să-mi încordez mușchii? Și poate le spui și că am ochii verzi. N-aș vrea ca polițiștii să mă confunde cu ceilalți hoți uriași care-și fac de lucru la mine în birou.”
Atitudinea nonșalantă și argumentele logice ale lui Drew au trecut de bariera panicii lui Emerie, care și-a dat seama că a fost păcălită ca la carte, pierzându-și toate economiile și făcându-se totodată de râs în stil mare în fața unui tip teribil de atrăgător. Totuși, Drew i-a oferit o șansă nesperată lui Emerie, oferindu-se să împartă biroul cu ea, iar Emerie, pentru a se revanșa, s-a oferit să-i preia benevol apelurile clienților lui, cât timp secretara lui se afla în concediu medical.
Deși meseriile lor păreau practic incompatibile, Drew desființând definitiv căsătoriile, iar Emery încercând din răsputeri să le salveze, cei doi încep să se înțeleagă din ce în ce mai bine. Este interesant de urmărit cum prietenia lor se transformă într-una cu beneficii, iar apoi într-o iubire sinceră și profundă.
Dialogurile dintre ei sunt foarte spumoase și amuzante însă, în ciuda replicilor lor acide de multe ori, fiecare se va dovedi un sprijin de nădejde pentru celălalt, ajutându-l într-un moment critic.
În ciuda gurii lui spurcate, Drew este bun, cumsecade, sensibil, responsabil, generos și capabil de multă iubire. Sacrificiile pe care le-a făcut el de dragul fiului lui, Beck – un băiețel adorabil și foarte simpatic – sunt impresionante. În ciuda atitudinii lui voit cinice afișate, Drew a dat dovadă de multă empatie în mai multe situații. De altfel, toate soțiile clienților pe care îi reprezenta se dovediseră a fi niște scorpii, care le făcuseră viața iad soților lor. Făcându-le dreptate acestora, Drew se simțea răzbunat și el însuși, ținând cont de toate mizeriile pe care i le făcuse fosta lui soție.
Emery este veselă, spontană și optimistă. Deși Drew o tachinează pentru metodele ei de împăcare a cuplurilor, nu poate să nu-i admire încrederea în puterea dragostei de a învinge toate obstacolele. Cumva, Drew se va lămuri pe propria piele de acest adevăr. Deși soarta pare să comploteze la un moment dat să-i despartă, amândoi vor fi dispuși la orice compromis pentru a-și salva relația.
Ca un amănunt interesant, toate momentele importante din viața lui Drew în trecut avuseseră loc în ajunul Anului Nou. Însă, în timp ce în anii precedenți avusese parte de evenimente sau surprize neplăcute în acea seară din an, destinul se revanșase cu brio în prezent, trimițându-i-o pe Emery în calea lui, cea care avea să devină o adevărată pată de culoare în viața lui alb-negru de până atunci, readucându-i bucuria, veselia și speranța.
Cadoul pe care i l-a făcut Emery lui Drew la final m-a emoționat până la lacrimi. Vă las să descoperiți singuri în carte despre ce este vorba.
Impresionantă și inedită este și cererea lui în căsătorie.
”- Emerie Rose, din ziua în care ai intrat prin efracție la mine în birou, l-ai vandalizat și mi-ai arătat fundul, am simțit că o parte din mine lipsea când nu eram în preajma ta. Ești culoarea din lumea mea alb-negru. Înainte să te cunosc, nu înțelegeam de ce nu mergeau lucrurile cu nimeni altcineva. Dar am înțeles asta acum; pentru că nimeni nu era tu. Așa că, te rog, spune-mi că te căsătorești cu mine, pentru că mi-ai dat deja totul. Singurul lucru care lipsește din viața mea e să ai numele meu de familie.”
Cartea este un adevărat medicament de bună dispoziție, sunt multe întâmplări în carte care îți provoacă râsul, dar și momente foarte sensibile și emoționante, care te înduioșează.

Cartea Egomaniac de Vi Keeland poate fi comandată pe edituratrei.ro, elefant.ro, libris.ro, librarie.net, librariadelfin.ro, cartepedia.ro

 

6. Cinci motive să o iei de la capăt de K.A. Tucker (Five Ways to Fall – 2014)

Cinci motive să o iei de la capăt este o încântătoare carte young adult, foarte romantică, sensibilă și amuzantă, cu un cuplu absolut memorabil. Atât Ben cât și Reese au personalități fascinante, iar chimia dintre ei este palpabilă încă de la prima lor întâlnire ”de coșmar”.
Cartea este scrisă la persoana întâi, alternând capitolele din perspectiva lui Reese cu cele din perspectiva lui Ben.

Chipeș, carismatic, înalt de un metru nouăzeci, plin de mușchi, blond cu ochii de un albastru electric, Ben era un afemeiat notoriu, părând să nu ia pe nimeni și nimic prea în serios, cu atât mai mult pe el însuși. Cu zeci de aventuri la activ, Ben reușise să rămână ”neutru ca Elveția”, neimplicându-se emoțional și transmițând clar, de la început, fiecărei partenere de amor mesajul că nu era dispus să ducă relația la un alt nivel.  Singura dată când simțise un sentiment ce s-ar fi putut transforma în ceva mai profund fusese când o întâlnise pe Kasey, tânăra fascinantă plină de secrete care se angajase chelneriță la barul unde el lucra ca bodyguard, însă se lămurise repede că sentimentele nu-i erau împărtășite și trecuse mai departe fără să sufere prea mult, dovadă că nu ea era sufletul lui pereche. Chiar eram curioasă să descopăr cine va reuși să-l îmblânzească până la urmă pe incorigibilul ”armăsar”.
Pe Ben l-am cunoscut pentru prima dată în ”Zece respirații scurte”, fiind bodyguard la clubul de streaptease ”Penny’s”, la care Kasey se angajase pe post de chelneriță. Știm deja povestea cutremurătoare a lui Kasey și cum încercase ea, folosindu-se de tot felul de substitute precum sexul și alcoolul, ca să-și anihileze durerea.  Dorind să-și lase în urmă trecutul și amintirile, fugind de o nouă amenințare, Kasey venise împreună cu sora ei Livie la Miami, dorind să înceapă o nouă viață. Tulburată de sentimentele ei din ce în ce mai intense pentru Trent, Kasey încercase să se folosească de Ben pentru a-și ține emoțiile sub control. Tentativa lor de amor din vestiar se terminase abrupt când Ben o luase de mână (ceea ce ea nu permitea nimănui din motive extrem de dureroase), Kasey dându-l afară brutal, lăsându-l năuc și nesatisfăcut. M-am amuzat în acest volum citind că Ben avusese imprudența să-i povestească la un moment dat lui Trent, după mai multe pahare băute împreună, despre respectivul incident. Departe de a lua respectiva povestire ca un compliment la adresa iubitei lui, Trent i-a făcut cunoștință lui Ben cu necruțătorul lui croșeu de dreapta, lecuindu-l pe viitor de alte dezvăluiri bahice.
În ”O minciună nevinovată”, Ben a avut doar o scurtă apariție episodică, însă m-a făcut să râd la o fază antologică în ”În patru secunde ai pierdut totul”. Astfel, la petrecerea lui de rămas bun de la bar, după ce luase examenul de admitere în barou, Ben se făcuse pulbere de beat și urcase pe scenă îmbrăcat doar în chiloțeii roz tanga ai lui Mercy (una din dansatoarele de streaptease), oferindu-le tuturor celor prezenți o priveliște de neegalat asupra ”bijuteriilor” familiei, Kasey având grijă să imortalizeze momentul în zeci de poze și filmulețe, pe care i le trimitea periodic apoi. De altfel, Ben se va folosi de una dintre aceste poze la un moment dat pentru a o ajuta pe Reese să-și depășească propriile sentimente de stânjeneală stârnite de amintirea momentului penibil în care ea se făcuse de râs în stil mare în fața lui Ben în Cancun.
În Cinci motive să o iei de la capăt vom descoperi o cu totul altă față a lui Ben, care se va dovedi a fi amuzant, capabil, inteligent, responsabil, bun la suflet, loial, grijuliu, generos și capabil de sentimente de iubire foarte profunde. Aflând despre povestea tristă din propria lui familie, ne vom lămuri de ce Ben nu dorea să ia în calcul ideea unei relații profunde, iar de căsătorie nici nu voia să audă. Din fericire, destinul i-a scos-o în cale pe Reese, iar toate principiile ferme ale lui Ben în această privință vor suferi o transformare radicală…

Pâna la douăzeci de ani, Reese dusese o viață rebelă, făcând tot felul de trăsnăi menite să șocheze. Comportamentul ei era unul tipic al unei adolescente rănite sufletește de proprii părinți, care dorește să atragă atenția asupra ei.
Pe când Reese avea doar cinci ani, fusese părăsită într-o cofetărie de tatăl ei, pe care ea îl adora, fără a mai avea niciun semn de la el de atunci.
Deși Reese reușise să se atașeze de Jack, cel de-al doilea soț al mamei, acesta dispăruse și el din viața ei, după ce Anabelle, mama lui Reese, îl înșelase cu Barry, partenerul lui de la firma de avocatură, care devenise ulterior soțul numărul trei al lui Anabelle. După această nouă lovitură emoțională, Reese îl respinsese fățiș pe Barry, pe care-l considera vinovat de noua ruptură din viața ei, în ciuda faptului că acesta încercase să-i intre în voie și reparase multe din boacănele ei. Apoi apăruse în peisaj și Ian, soțul numărul patru al lui Anabelle, un politician bogat și versat, pe care Reese îl tratase cu multă indiferență.
Anabelle, mama lui Reese, o tratase mereu cu răceală, criticând-o în permanență și arătându-și fățiș dezaprobarea în privința felului de a fi a lui Reese, care, departe de a se comporta ca o debutantă diafană, conducea o motocicletă, îi plăcea muzica hard metal, își făcuse un tatuaj și își pusese o grămadă de piercinguri.
Pe când avea nouăsprezece ani, Reese l-a întâlnit întâmplător pe Jared, un mecanic de macarale, brunet, sexy, tatuat și cu ochi verzi pătrunzători. Reese s-a îndrăgostit nebunește de el, simțindu-se fericită că, pentru prima dată după mult timp, cineva părea să o accepte și să o placă așa cum era, fără să o critice sau să o judece. Astfel, după doar șase săptămâni după ce s-au cunoscut, Reese a fugit cu Jared la Las Vegas și s-au căsătorit. Însă, după doar nouă luni, fericirea idilică a lui Reese s-a sfârșit brusc după ce ea a venit pe neașteptate acasă și l-a găsit pe Jared făcând sex la duș cu fosta lui iubită, Caroline. Durerea lui Reese a fost cumplită cu atât mai mult cu cât, în ciuda trădării lui îngrozitoare, ea tot simțea că îl iubește pe Jared. Când a primit, după doar două săptămâni, cererea lui de divorț însoțită de un bilețel în care o îndemna să accepte divorțul pentru a putea merge amândoi mai departe, Reese a clacat și a intrat în fostul ei apartament pe care-l împărțise cu Jared, devalizându-l și înfigând o foarfecă în ochii lui Caroline din poza acesteia cu Jared, așezată lângă patul ce fusese până de curând al ei.
De această dată, fapta era mult prea gravă decât vechile ei trăsnăi și putea avea consecințe importante, iar viața lui Reese risca să o ia complet la vale. Disperată, Reese a apelat la Jack, cel care o tratase cu multă bunătate și afecțiune atâta timp cât fusese prezent în viața ei.
Jack a venit în timp record, întinzându-i o nesperată mână de ajutor, de care Reese s-a agățat cu amândouă mâinile. Astfel, după ce a scăpat-o de acuzații, Jack i-a propus să urmeze un curs de asistenți judiciari timp de șase săptămâni, urmând să o angajeze la firma lui de avocatură după absolvirea acestuia.
Mi-a plăcut mult de Jack, un bărbat onorabil și foarte cumsecade, care a încercat din răsputeri să-și răscumpere vină de o fi abandonat pe Rece după ce divorțase de Anabelle. Deși era decis să nu-și mai riște inima a treia oara, după ce prima soție îi murise, iar a doua îl trădase, m-am bucurat că în final și-a găsit și el perechea potrivita.
Înainte de a-și începe noua viata la Miami, Reese a plecat intr-o scurta vacanță la Cancun, împreună cu cele două bune prietene ale ei, Lina  și Nicki. În ciuda eforturilor acestora de a o înveseli, Reese nu se putea detașa de faptul că în acel moment, exact la un an după ce ea și Jared se întâlniseră, acesta se recăsătorea cu Caroline, astfel că își îneca amarul in alcool. Pentru a o ajuta să-și exorcizeze demonii interiori,  Nicki a îndemnat-o să aibă o aventură de o noapte cu un tip sexy, găsind în scurt timp și candidatul ideal, chiar în persoana lui Ben, care se află în ultima lui zi din vacanța de dinaintea angajării lui ca avocat, vacanță de care profitase din plin, având câte o aventură fierbinte în fiecare seară.
Amuzată de replicile lui, atrasă de fizicul lui impresionant și apreciind sinceritatea acestuia, Reese a acceptat, dându-si un nume fals, sa-l însoțească pe acesta în camera lui de hotel.
”Am știut că e un om sincer. Unul care nu te va păcăli niciodată și care nu face promisiuni deșarte legate de un viitor împreună.”
Din păcate, exact când lucrurile începuseră sa se încingă, mult prea multele pahare de tequila băute au țâșnit brusc la suprafață, Reece împroșcându-i cu vomă tricoul lui Ben. Iar ca umilința să fie deplină, Reece, care era goală pușcă, a mai și căzut pe jos în drum spre baie, ajungând să se târască în patru labe, oferindu-i lui Ben o priveliște memorabilă a fundului ei. Deoarece Reece a refuzat sa iasă din baie mult timp, Ben a adormit în cele din urmă, iar când s-a trezit a constat ca ea deja plecase.
În timp ce Reece ar fi vrut sa-si șteargă complet din minte jalnica ei tentativă de exorcizare ratată, Ben se gândea adesea la focoasa minionă din Cancun, regretând că nu a reușit să-i dea de urmă, în ciuda eforturilor lui în acest sens.
Prin urmare, în momentul în care au descoperit că sunt colegi de serviciu, ambii fiind angajați la firma de avocatură a lui Jack, Ben a fost extaziat, pe când Reece a fost îngrozită, cu atât mai mult cu cât Ben părea de-a dreptul încântat sa-i reamintească toate amănuntele stânjenitoare ale aventurii lor din Cancun. Replicile lor spumoase și înțepăturile lor reciproce m-au făcut să râd de mai multe ori pe parcursul acțiunii.
Lucrurile se complică și mai tare când in peisaj apare și fostul soț al lui Reece, care părea să aibă în continuare sentimente pentru ea, manifestându-și gelozia văzându-l pe Ben în preajma ei, în ciuda faptului că el se recăsătorise între timp. M-a enervat foarte tare Jared, care mi s-a părut complet lipsit de caracter, genul de om care după ce comandă un fel de mâncare, râvnește apoi la farfuria vecinului.
Vă las plăcerea să descoperiți cum va evolua relația dintre Reece si Ben de la șicanări zilnice reciproce la o prietenie sinceră, apoi la una cu beneficii, ajungând în final să se îndrăgostească profund unul de celălalt. Este emoționant să observi frământările fiecăruia dintre ei în momentul în care a realizat cu stupoare că s-a îndrăgostit de celălalt, temându-se totodată că sentimentele nu îi sunt împărtășite, mai ales ca amândoi căzuseră de acord încă de la început că relația lor va fi doar o aventură, fără implicații emoționale.
În ton cu personalitățile lor, momentul dezvăluirii adevărului nu este cu flori și inimioare dar, în ciuda acestui fapt sau tocmai de aceea, reușește să te emoționeze.
”Cu cinci minute în urmă eram îngrozită că Ben o să-și dea seama ce simt cu adevărat, iar acum el a recunoscut că nu este strain de sentiment.
Asta schimbă totul.
– Adică, vrei să spui că nu te împaci cu el? mă întreabă el, cu precauție.
– Nu!
Dintr-odată, simt că mă umflă râsul și mă eliberez de toată tensiunea din corp, făcând loc roiului de fluturași care dau frenetic din aripi în stomacul meu.
Un ”Slavă Domnului!” îi scapă de pe buze ca un murmur, urmat de o întrebare:
– De ce nu?
– Din cauza idiotului pe care l-am agățat în Cancun. De-aia.
Asta e. Nu sună prea romantic, dar eu și Ben nu suntem firi poetice.
– Pe bune? Stai așa… Adică eu sunt idiotul, nu?
Când oftez exasperată, el se rostogolește deasupra mea, ca mai înainte, cu un zâmbet larg.
– Și ce înseamnă asta, mai exact?
Mă gândesc la următoarea replică. Întotdeauna am fost brutal de sinceri unul cu altul. Nu are sens să schimbăm stilul acum.
– Înseamnă că vreau ca fundul ăla al tău de afemeiat să îmi aparțină doar mie și, dacă te prind cu vreo Bombonică sau cu vreo regină a frumuseții sau cu oricine altcineva, ai face bine să fugi cât mai departe, fiindcă o să te caut și o să te omor cu mâna mea.
Degetele lui îmi indepărtează câteva șuvițe de păr de pe față.
– Sper că știi că nici nu mi-ar trece prin cap să fac așa ceva dacă aș crede că te-aș răni.
Încuviințez. Oricât de multe defecte are Ben, n-ai putea găsi pe cineva cu o inimă mai mare și mai bună.
Și uite-așa, ceva s-a schimbat monumental între noi.”
În plan secundar, ne delectam și cu o altă poveste de iubire, între Lina și Mason, fratele vitreg al lui Reece, un cuplu foarte pitoresc, ținând cont că cei doi păreau complet diferiți la prima vedere, ea fiind o tipă exuberantă și veselă, iar Mason un tocilar tipicar.
Interesante sunt și poveștile fraților lui Ben, fiecare dintre ei fiind afectat de relatia toxica a părinților lor,  abia in final reusind cu totii să-și depășească barierele mentale care-i împiedicau să devină fericiți.
Wilma, mama lui Ben, este genul de mamă de poveste, caldă, înțelegătoare, altruistă și capabilă de orice sacrificiu de dragul copiilor ei. Reece a îndrăgit-o din primul moment în care a cunoscut-o, neputându-se abține să nu se gândească cu multă amărăciune că și-ar fi dorit să aibă parte de o astfel de mamă în copilăria și adolescența ei.
În final se lămurește și misterul dispariției tatălui lui Reece, ajutând-o să se elibereze de piatra care o apăsase mult timp pe suflet.
Epilogul, scris din perspectiva lui Ben, este amuzant și reconfortant, lăsându-te cu o stare de bine și de speranță în suflet.
Cartea, deosebit de caldă și romantică, te convinge pe deplin că și atunci când crezi că e totul pierdut, soarta îți oferă suficiente motive să o iei de la capăt!
”Ea este absolut tot ce am sperat vreodată și tot ce nu am știut că aș putea avea.”

Cărțile autoarei K.A. Tucker, Editura Epica pot fi comandate pe librarie.net, elefant.rolibris.ro, librex.rocartepedia.ro, carturesti.ro, dol.ro

 

7. Taci și sărută-mă! de Rachel Gibson (Just Kiss Me)

Taci și sărută-mă! este o încântătoare carte romantică, foarte amuzantă dar și înduioșătoare! Personaje fascinante, replici spumoase, scene savuroase și pline de umor dar și momente deosebit de emoționante, secrete din trecut, legături complicate de familie, iubire și loialitate – toate se împletesc într-un amestec deosebit de captivant, oferindu-ți o lectură plăcută de la prima până la ultima pagină și lăsându-te cu o stare de bine la sfârșit.
În copilărie și adolescență, cei doi eroi ai cărții se antipatizaseră reciproc însă, în momentul în care s-au reîntâlnit, cincisprezece ani mai târziu, chimia dintre ei a fost de-a dreptul explozivă.
Mi-au plăcut mult ambii eroi ai cărții: Vivien – o adevărată luptătoare, caldă, optimistă, vivace și sensibilă, iar Henry – bun, loial, responsabil și inteligent, ambii capabili de multă iubire și afecțiune.
Vivien Leigh Rochet, o tânără cu nume predestinat celebrității, a fost în copilărie o fetiță ușor plinuță, care adora înghețata și care ținea un jurnal în care își consemna dorințele ei pentru când va fi mare. Vivien crescuse într-un cartier de bogătași, locuind de când era doar un bebeluș în garajul familiei Whitley-Shuler, pentru care Vivien și mama ei, Macy Jane, făceau curățenie în casă. Tatăl ei murise eroic înainte ca ea să se nască, fără a fi apucat măcar să se însoare cu mama ei. Asta dacă putea avea încredere în spusele mamei ei, care suferea de tulburare bipolară.
”Crescuse înconjurată de familii bune, dar nu se integrase niciodată. Ai ei nu aveau orașe, sau poduri sau terenuri de golf cu numele lor. Ai ei munciseră din greu ca să răzbată, iar arborele lor genealogic arăta mai curând ca o tufă crescută în toate direcțiile decât ca un stejar impunător.”
Doamna Whitley-Shuler le tratase cu multă răceală pe Vivien și mama ei, încă din prima zi când acestea se mutaseră în garajul din spatele casei, motiv pentru care Vivien o poreclise ”Călugărița”. Domnul Shuler murise un an mai târziu după ce acestea veniseră acolo, iar Vivien consemna în jurnalul ei că este convinsă că doamna Călugăriță îi mâncase capul și că îi e teamă că și pe al ei vrea să îl mănânce.
Vivien nu se înțelegea prea bine nici cu cei doi băieți ai familiei Whitley-Shuler – Henry, mai mare decât ea cu cinci ani, și Spence, mai mare decât ea cu un an, motiv pentru care și acestora le dăduse porecle pe măsură – Henry Cap-sec și Varza de Spence.
Povestea din trecut o aflăm, încetul cu încetul, atât din amintirile lui Henry cât și din mici fragmente din jurnalul de adolescentă al lui Vivien, inserate pe tot parcursul cărții.
Din jurnal, care te amuză dar te și înduioșează deopotrivă, aflăm cum și în ce fel s-a manifestat prima dată talentul de actriță al lui Vivien, în ce ritm își schimba mama ei iubiții, cât de tare se rușina ea când copiii de la școală spuneau despre mama ei că este nebună, dar și care erau relațiile ei cu colegii de clasă și cu frații  Shuler.
În ciuda schimbărilor bruște de dispoziție ale lui Macy Jane și ale planurilor nerealiste pe care aceasta și le făcea mereu, dar de care nu se ținea niciodată, Vivien nu considera că a avut o copilărie nefericită, iubindu-și nespus mama, care o iubea, la rândul ei, necondiționat. Paradoxal, tocmai felul visător de a fi al lui Macy Jane a ajutat-o pe Vivien în carieră, făcând-o să creadă că niciun vis nu este imposibil.
Pe de altă parte, lui Henry și Spence li se impuseseră reguli ferme încă de mici copii, iar mama lor le arătase mai degrabă exigență decât căldură. De altfel, cei doi frați nici nu petrecuseră prea mult timp cu mama lor, întrucât din momentul în care atinseseră vârsta de școală, fuseseră trimiși la diverse internate, iar în perioada vacanțelor de vară își petreceau timpul alături de bunicul lor în Hilton Head, fiind la curent cu sacul lui de expresii și eufemisme din sud. Bunicul Shuler încercase să-i învețe ceva important în viață. Lucruri precum vânătoarea, pescuitul și femeile. Femeile nu erau niciodată grase, ele erau ”grele ca smântâna”, iar ”părțile speciale” ale femeilor erau ”jeleuri” și ”prăjiturele”. Este lesne de înțeles că, în momentul în care li se oferea să guste așa ceva, cei doi băieți erau apucați de hohote incontrolabile de râs. Un astfel de moment amuzant este consemnat, de altfel, și în jurnalul lui Vivien.
”Dragă Jurnalule,
Dovada că Spence Whitley-Shuler e bolnav la cap. Chiar azi, eram cu mami în casa mare, cu doamnele de la biserică. Ele se rugau și vorbeau despre Biblie, și eu credeam că o să mor de plictiseală. Singurul lucru bun în legătură cu doamnele de la biserică e că aduc prăjiturele și ceai. Varza de Spence și Henry Cap-sec sunt acasă, în vacanța de primăvară, iar Nonnie le-a cerut să coboare și să le salute pe doamne. O țineau toate cu ”mă bucur de cunoștință” și ”ce face mama ta”. Toate prefăcute și politicoase, până când Louisa Deering i-a întrebat dacă vor să încerce câteva din prăjiturelele doamnelor. Spence a început să râdă atât de tare, încât am crezut că va face leziuni interne. Henry a mormăit ceva și l-a scos pe frati-su din cameră, ca să găsească probabil vreo cămașă de forță pe undeva. Ce-o fi atât de amuzant la prăjiturele? Eu le ador. Aș mânca zilnic dacă m-ar lăsa mami. Delicios!! 😊
Pe când avea doar zece ani, Henry fusese nevoit să se maturizeze brusc, descoperind, fără voia lui, un secret tulburător de familie în urma căruia, întocmai ca într-un joc de domino, ieșise la iveală și un altul, la fel de șocant. De atunci și până în prezent, Henry fusese nevoit să poarte povara celor două secrete, care îl marcaseră profund.
Henry nu o simpatizase deloc pe Vivien când era copil, în principal din cauza faptului că o surprindea deseori cotrobăindu-i prin lucruri, în timp ce, chipurile, făcea curățenie prin camera lui. Credea despre ea că are „mâini lipicioase” și „un caracter dezagreabil”.
”Ce-și amintea cel mai bine despre Vivien era că întotdeauna fusese o mică actriță. Nu mai întâlnise pe nimeni care să reușească să arate atât de nevinovat în timp ce mințea cu nerușinare, și cunoscuse câteva personaje dubioase la viața lui. Putea să fie prinsă cu fața plină de ciocolată și cu mâna în tava cu prăjituri, și tot ar fi convins pe toți că e o înscenare, o greșeală, că ea nu e vinovată câtuși de puțin.”
Animozitatea dintre ei atinsese cote maxime în momentul în care Henry o surprinsese în camera lui pe Vivien, în vârstă de treisprezece ani pe atunci, având în mână o cutie cu prezervative pe jumătate consumată, pe care o scosese din sertarul lui cu șosete. Departe de a fi intimidată de furia lui, Vivien l-a înfruntat cu mult curaj, spunându-i că știe secretul dintre el și Tracy Lynn. Totuși, în ciuda temerilor lui Henry, Vivien nu a spus nimănui ce descoperise, în principal deoarece și-a dat seama că dezvăluirea acelui secret i-ar fi făcut un mai mare rău lui Tracy Lynn decât lui Henry.
Drumurile celor doi se despărțiseră ulterior, Henry plecând să studieze la colegiu și venind foarte rar acasă, iar Vivien reușind să-și croiască cu multă ambiție și perseverență un drum în industria cinematografică, dând lovitura după ce a fost distribuită într-un film distopic ce obținuse un succes fulminant, Vivien câștigându-și foarte mulți fani. Din banii câștigați ca actriță, Vivien a putut să-și îndeplinească o parte din visurile din copilărie, cumpărându-i mamei ei ”casa ca o bomboană” pe care știa că aceasta și-o dorise cândva.
„Vivien avea o mulțime de fani aici în Charleston. Fata simplă care plecase din orașul natal devenise un mare star de cinema la Hollywood. Macy Jane fusese cea mai mare fană a ei și nu-și ascunsese mândria niciodată. Nu că ar fi încercat vreodată să își ascundă emoțiile. Era atât de mândră de singurul ei copil!”
Drumurile lui Henry și Vivien aveau să se intersecteze din nou, mult mai târziu, pe când Vivien avea 30 de ani iar Henry 35 de ani.
Moartea neașteptată a mamei lui Vivien, Macy Jane Rochet, a fost un adevărat șoc pentru Vivien, forțând-o să iasă din ritmul vieții trepidante de star de cinema pe care o ducea, provocând-o la introspecții în urma cărora a realizat cu durere că, în ciuda aparențelor, viața ei nu era una prea fericită sau împlinită.
„Deopotrivă ascuțită și surdă, tristețea lui Vivien era o constantă în sufletul și în inima ei”.
”Macy Jane Rochet încetase din viață, iar poveștile false din ziarele de scandal păreau atât de triviale. Atât de stupide. Fusese o vreme când nimănui nu-i păsa într-atât de Vivien Rochet încât să-i publice numele, cu atât mai puțin să inventeze întregi povești despre ea. O vreme în care ar fi dat orice să fie menționată în tabloide și să vadă poze cu ea tronând pe copertele revistelor. Mama ei nu mai era și dintr-o dată, viața lui Vivien părea stupidă și trivială.”
”Nu știa multe despre căsnicie însă îi plăcea ideea de a se îndrăgosti și de a-și împărți viața cu cineva. De a găsi un bărbat care să o susțină și care să nu fie intimidat de succesul ei. I-ar fi plăcut să încerce într-o zi dar existau o mulțime de probleme ce blocau acel drum.”
Reîntorcându-se în orășelul ei natal, Vivien a avut parte de mai multe surprize bulversante. Mai întâi, a constatat că mama ei nu locuise, de fapt, deloc în casa pe care ea i-o cumpărase cu doi ani în urmă, continuând să stea în vechiul garaj din spatele casei familiei Whitley-Shuler. Mai mult, se părea că mama ei și cu doamna Whitley-Shuler, Nonnie, deveniseră bune prietene între timp, Nonnie întâmpinând-o cu multă căldură și chiar tandrețe, în totală contradicție cu imaginea de monstru văzută de ea cândva cu ochi de copil.
„Nonnie puse mâna pe mâna lui Vivien și o strânse ușor. Atingerea neașteptat de tandră a femeii în vârstă o făcu pe Vivien să se piardă cu firea și nu mai putu să-și țină în frâu durerea. Din spatele ochelarilor de soare lacrimile începură să curgă și un hohot de plâns îi scăpă printre buze. Ce o să se facă fără mama ei?”
O altă surpriză neașteptată a fost să descopere că Henry, care cunoscuse succesul pe Wall Street și avusese o carieră înfloritoare, își reconsiderase toate prioritățile după ce suferise un atac de cord, revenind în orașul natal în urmă cu doi ani și încropindu-și un mic atelier de mobilă, activitate care îl făcea foarte fericit.
Trebuind să se ocupe de organizarea înmormântării, Vivien ajunge să se bazeze tot mai mult pe Henry, constatând cu surprindere că îl privea acum cu totul alți ochi, remarcându-i fizicul impresionant, ochii pătrunzători și surâsul ce-i lumina întreaga față, făcându-i inima să o ia razna.
Aceeași atracție neașteptată o simțea, la rândul lui, și Henry, care încerca să lupte din răsputeri cu propriile lui sentimente neașteptate.
”Să stea într-un bar sportiv, în loc să se afle într-un magazin de lenjerie intimă în timp ce Vivien se uita la chiloței, părea ca o grațiere de la un pluton de execuție. De la timpul petrecut cu o fată obraznică, care se transformase într-o femeie superbă și de la reacția tulburătoare la care nu se așteptase și pe care nici nu și-o dorea.”
Apariția lui Spence, fratele lui Henry, proaspăt divorțat de o femeie aleasă de mama lui, dar care se dovedise complet nepotrivită pentru el, avea să agite lucrurile. Nonnie, disperată la ideea că Spence, vulnerabil în urma divorțului, avea să cadă în mrejele lui Vivien și să aibă o aventură cu aceasta, i-a cerut lui Henry să împiedice cu orice preț acest lucru.
De fapt, nu solicitarea mamei de a o îndepărta pe Vivien de Spence, ci mai degrabă propria lui dorință inexplicabilă de a o consola pe Vivien și de a-i alunga tristețea l-a făcut pe Henry să o ia pe Vivien de la reuniunea de după înmormântare și să o aducă acasă la el, pentru a-i arăta piesele de mobilier pe care le fabrica. Un simplu sărut a fost scânteia care a declanșat o întreagă vâlvătaie, Henry și Vivien petrecând o incredibil de pasională noapte împreună.
Relația dintre cei doi a crescut rapid în intensitate în perioada următoare, fiecare căutând cel mai mic pretext pentru a petrece timpul împreună. Totul avea să se năruie în momentul în care Vivien a surprins, fără voia ei, o discuție între Henry și mama lui, în care aceasta din urmă îl soma să se despartă de Vivien și să o lase să se întoarcă în lumea ei, odată ce el și-a îndeplinit scopul de a o despărți de Spence. Rănită profund, Vivien a refuzat să-l creadă pe Henry când acesta a încercat să o convingă că era îndrăgostit de ea și că acesta fusese singurul motiv pentru care începuse o relație cu ea.
De ce oare Nonnie fusese disperată la ideea ca Spence să aibă o legătură amoroasă cu Vivien, dar nu fusese la fel de panicată de faptul că Henry putea cădea în aceeași ispită?
Vom descoperi că aproape toate personajele cărții dețin, sau încearcă să ascundă, câte un secret. Care fusese secretul lui Henry și al lui Tracy Lynn? Dar cel al lui Nonnie și al lui Fredrickk Shuler? Ce secret ascundea Macy Jane? Ce legătură exista între Vivien și Spence?
Vă las plăcerea să descoperiți dezlegarea tuturor aceste mistere în carte, precum și să vă delectați cu o frumoasă și complicată poveste de dragoste, cu multe suișuri și coborâșuri.
Din fericire, soarta avea să le întindă o mână de ajutor celor doi îndrăgostiți, producând un mic miracol exact la momentul oportun și oferindu-le șansa la o viață plină de fericire împreună.
”- Aș face orice pentru tine. Ți-aș da orice. Te vreau. Vreau să fim împreună. Vreau…
– Șșșt, Henry. Se ridică pe vârfuri. Taci și sărută-mă.
Iar Henry, ca un adevărat gentleman sudist, îi oferi doamnei ceea ce-și dorea.”

Cartea Taci și sărută-mă! de Rachel Gibson poate fi comandată pe elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, dol.ro, librariadelfin.ro

8. Doamna cu umbrela neagră de Mary Balogh (Lady with a Black Umbrella)

Mary Balogh este o maestră a cărților în care relația dintre cei doi eroi începe din rațiuni greșite, fie în urma unui scandal, fie să creeze o aparență necesară unui anumit statut, dar care se transformă în final într-o veritabilă poveste de dragoste, fiecare realizând că celălalt era sufletul lui pereche, persoana care îl întregea și îi îmbogățea viața.
De data aceasta, Mary Balogh a adăugat un condiment picant poveștii de iubire, delectându-ne cu un umor înțepător, de-a dreptul delicios, care te face să râzi în hohote la anumite pasaje.
În debutul cărții facem cunoștință cu Giles Fairhaven, viconte de Kincade, un bărbat de douăzeci și opt de ani, chipeș, bine făcut, elegant, foarte demn, care încerca să facă față cu mult curaj și o nonșalanță studiată unei situații de-a dreptul stânjenitoare. În drum spre Bath, unde părinții săi se aflau la tratament, Giles a poposit la un han, iar peste noapte i s-a furat portmoneul, lucru pe care l-a constatat dimineața devreme, când slujnica ce îl ”bucurase” toată noaptea venise să își ceară răsplata binemeritată. În momentul în care aceasta a realizat că orele ei de ”muncă grea” nu aveau să fie plătite pe loc, sau poate niciodată, a început să facă un tărăboi cumplit. Hangiul, alertat de țipetele acesteia, a venit imediat și, departe de a o potoli pe fată, a început și el să-și solicite plata serviciilor. Mai mult, Giles pierduse cu o seară înainte o sumă considerabilă la un joc de cărți în favoarea domnului Martin, iar acum trebuia să se justifice și față de acesta.
Giles dorea să plece cât mai repede către Londra, pentru a-și trimite servitorul să-i achite datoriile, iar el să uite situația de-a dreptul penibilă în care fusese pus. Din păcate, necazurile lui erau departe de a se fi terminat. Hangiul a considerat că trebuia să se asigure măcar de o metodă alternativă de plată, și a trimis trei bătăuși să-l cotonogească. La doi dintre ei, Giles a făcut față cu mult succes, dar a căzut la pământ în momentul în care a fost atacat mișelește din spate de al treilea. A fost momentul în care și-a făcut apariția formidabila doamnă cu umbrelă neagră, o femeie minionă, pe care fiecare dintre bătăuși ar fi putut s-o ridice cu o singură mână și să-i facă praf oasele. Totuși, în momentul în care tânăra, cu două cozi lungi ce-i atârnau pe spate, îmbrăcată într-o cămașă de noapte, cu fața acoperită de un ulei contra pistruilor, a început să țipe cu o voce ascuțită despre lași și bătăuși, înțepând cu vârful umbrelei rinichiul unui atacator, cei trei își luară călcâiele la spinare, năvălind în stradă fără să mai arunce o privire în urmă. După plecarea atacatorilor, tânăra a început să-l aline pe Giles, vorbindu-i ca unui bebeluș și liniștindu-l că totul o să fie bine și nimeni n-o să-l mai atace.
Totul părea desprins dintr-un vis ireal, grotesc, iar Giles nu-și dorea decât să se trezească la realitatea lui tihnită de până atunci. Refuzând oferta tinerei de a-i obloji rănile, și-a adunat din zdrențe demnitatea pierdută și a plecat înapoi spre casa lui din Londra.
Dar Daisy Morrison, cum o chema pe tânăra în vârstă de douăzeci și cinci de ani, nu putea să lase lucrurile neterminate. Din cale afară de voluntară, de mică fusese obișnuită să ia frâiele situațiilor în propriile mâini, iar cei din jur nu îndrăzneau să nu-i facă pe plac.
Tatăl lui Daisy făcuse o avere imensă din minele de cărbuni, dar fusese un om foarte cumpătat, care nu încuraja nicio cheltuială frivolă. După moartea lui, în urmă cu doi ani de zile, Daisy se dedicase scopului de a-i face o viață fericită surorii ei, care acum ajunsese la vârsta de nouăsprezece ani. Hotărâtă că venise vremea să-i găsească un soț eligibil, nobil, bogat și chipeș, Daisy pornise degrabă spre Londra, fără să aștepte răspunsul unchiului său, care locuia acolo, convinsă că vor fi bine primite.
Călătorind doar cu un servitor, într-o șaretă, nu au fost tratate cu prea multă considerație de către hangiu, care le-a dat o cameră dosnică, cu vedere la grajduri, motiv pentru care Daisy a văzut imediat atacul asupra chipeșului gentilom, ce putea fi un ipotetic pretendent la mâna surorii sale. Înflăcărată de spiritul dreptății, Daisy n-a mai ținut cont că era sumar îmbrăcată și s-a repezit ca un înger răzbunător asupra bătăușilor care, luați prin surprindere, au rupt-o la fugă.
După plecarea intempestivă a lordului Kincade, Daisy și-a manifestat revolta față de atitudinea hangiului, reproșându-i lașitatea. Auzind că acesta îl acuza pe tânărul lord că era un impostor, care își lăsase datoriile neplătite, Daisy a luat imediat atitudine, neputând suporta atâta nedreptate. Convinsă că bărbatul era victima unei împrejurări nefericite, Daisy a luat problema în propriile mâini, dornică să-i restaureze bunul renume, achitându-i toate datoriile, inclusiv cele față de slujnică, deși aceasta ceruse o sumă de-a dreptul exorbitantă pentru ”serviciile” sale. Încercarea surorii ei Rose de a o tempera era din start o cauză pierdută.
”Draga de Daisy! Implicată mereu într-o cruciadă pentru a sprijini străinii, oameni sau animale – și în jumătate din cazuri destinatarul era fie nedemn, fie nerecunoscător, fie ambele.”
Bineînțeles că și în acest caz efectul a fost cu totul contrar celui dorit de ea, reușind să-l umilească complet pe bărbatul căruia dorea să-i salveze reputația.
De fapt, Giles fusese victima uneltirilor unui vânător de zestre, Lord Powers. În momentul în care Giles își dăduse seama de planurile lui de a o prinde în capcana căsătoriei pe sora lui mai mică, Judith, o sechestrase pe aceasta în casă și pornise degrabă spre Bath, pentru a le cere părinților lui să se întoarcă acasă și să o împiedice pe aceasta să facă o prostie ireparabilă. Realizând pericolul, Lord Powers apelase la tatăl lui, cu care era în cârdășie, să-l împiedice să ajungă acolo, iar acesta, deghizat în jovialul domn Martin, trăsese toate sforile pentru a-l discredita și a-l face să se întoarcă la Londra. Intervenția domnișoarei Daisy venise ca o adevărată mană cerească pentru scopurile lor. În scurt timp, toată lumea din Londra era la curent cu modul în care Giles fusese salvat de o femeie, ajungând ținta tuturor bârfelor și glumelor ce circulau în toate saloanele, el fiind convins că numai domnișoara Daisy Morrison răspândise acele zvonuri, fiind singura ce știa toate acele amănunte sordide.
”- Detaliul cu ospătărița e cireașa de pe tort, spuse Lord Lancaster. Spune-mi, Giles,  măcar a meritat toți banii? Probabil aș putea închiria amanta unui duce pentru suma asta. Ai folosit-o măcar toată noaptea? Nu a adormit după prima sau a doua rundă, nu?”
Giles a hotărât că erau două moduri posibile de a reacționa în fața unei umiliri publice atât de evidente: fie să înfrunte scandalul pe față, sperând că în scurt timp va apărea o nouă victimă a bârfelor și scandalului, care să abată atenția opiniei publice de la cazul său, fie să se ascundă de privirile publicului și să apară în atenție după mai mult timp, sperând că totul va fi uitat până atunci. Curajos, Giles alesese prima variantă.
Întâlnirea cu însăși cauza necazurilor lui i s-a părut o pronie cerească, oferindu-i ocazia să-și plătească în sfârșit datoriile și să se reabiliteze. Din cu totul alte motive, și Daisy trepida de bucurie că îl reîntâlnise pe gentlemanul pe care îl ajutase. Convinsă că el îi era recunoscător până în adâncul sufletului, Daisy i-a cerut să o ajute să o introducă pe sora ei în societate, recomandându-i o rudă feminină care să facă acest lucru.
Giles este uluit de tupeul tinerei, simțind bruscul impuls de a o strânge de gât, dar este temperat imediat de fratele lui, reverendul Arthur Fairhaven.
”- Vorbește sfântul Arthur, spuse Lord Kincade, cu primul zâmbet sincer din ultimele zile. Și nu sunt sarcastic. Tu ai găsi ceva bun și la un criminal spânzurat, dragul meu frate.”
Încercând să deslușească misterul situației în care se aflau cele două tinere, Giles descoperă că unchiul și mătușa acestora erau plecați în Franța în momentul sosirii acestora.
”Lordul Kincade avea toată simpatia pentru mătușa care preferase să plece în Franța decât să se aleagă cu domnișoara Daisy Morrison pe cap pentru tot sezonul.”
Și totuși, de ce călătoreau singure, fără mama lor și doar un servitor? Giles și-a furnizat singur răspunsul.
”Unde era buna judecată a mamei care permisese o asemenea situație? Dar apoi, privind fețișoara hotărâtă din fața lui și amintindu-și de ce era în stare, simți o simpatie bruscă și profundă pentru mamă.”
Până să apuce Giles să le refuze, bunul lui frate Arthur a și sărit cu propunerea ca verișoara lor, Lady Hetty Parkinson, să le ia sub aripa ei și să le introducă în societate.
În drum spre reședința acesteia, Daisy a mai făcut încă o dată dovada spiritului ei profund justițiar, sărind din trăsură pentru a salva un cățeluș de sub roțile unei trăsuri iar apoi certându-se la cuțite cu proprietara acestuia, acuzând-o de neglijență. Degeaba încercase sora ei să o oprească, cu un protest timid.
”Lord Kincade văzu că fusese un protest simbolic, aproape o acțiune reflexă. Domnișoara Rose Morrison era obișnuită cu asemenea scene, înțelese el într-un moment de nedorită perspicacitate.”
După ce a aplanat cu greu conflictul, care era sigur că va reînsufleți bârfele suculente despre persoana lui, Giles a remarcat uluit că tot scandalul o făcuse deosebit de atrăgătoare pe ”mica diavoliță”.
”Se uită la Daisy, care stătea dreaptă, respirând întretăiat, cu obrajii încă îmbujorați, cu ochii strălucitori, și se gândi cât era de nedrept că demonstrația pe care o făcuse în scopul distrugerii bunului său renume o făcuse și mai drăguță decât înainte. Mica diavoliță!”
Speranța lui Giles ca Daisy și Hetty să se antipatizeze din prima clipă s-a dovedit a fi deșartă, spre crunta lui disperare.
”El și-ar fi dorit ca Hetty și domnișoara Morrison să nu se poată suporta din prima clipă, pentru ca vizita să se termine înainte de a începe, și Daisy Morrison să fie forțată să se întoarcă la țară, acolo unde îi era locul. Deși acolo existau probabil câteva sute de suflete, se gândi el cu oarecare compasiune, care ar fi dispuse să argumenteze cu tărie că locul ei era la oraș.”
Cu mult entuziasm, Hetty le-a luat pe cele două tinere sub ocrotirea ei și le-a făcut rost de invitații la următorul bal, Giles și Arthur urmând să le însoțească, bineînțeles.
Râzi în hohote citind despre gândurile lui Giles, care o considera pe Daisy de-a dreptul întruchiparea diavolului, trimisă pe Pământ pentru a chinui bietele suflete, în același timp el neputând nega atracția fizică pe care o resimțea față de ea.
”Ce se mai putea întâmpla ca să îl stânjenească și mai tare? Nivelul reputației lui coborâse atât de mult, încât nu mai putea decât să mai crească. Dar sorții care decretaseră un asemenea tipar de existență nu o cunoscuseră niciodată pe Daisy Morrison. Reputația lui nu avea să se îmbunătățească până când Daisy nu se întorcea la țară, să-și controleze familia așa cum decretase că făcuse toată viața. Și nici chiar atunci nu avea să se simtă sigur de demnitatea numelui său.”
”Îi fu grozav de milă de bietul colonel, care conversa cu ea și îi cerea probabil să îi rezerve un rând de dansuri. Nu își dădea seama că se afla în mai mare siguranță în toiul luptei, așteptând ropotul de tunet al cavaleriei inamice. Măcar acolo știa cine era dușmanul și de unde venea pericolul.”
Printr-un concurs de împrejurări, Daisy și Giles ajung singuri în aceeași încăpere, moment în care două dintre cele mai mari bârfitoare ale societății intră acolo. Disperat ca acestea să nu vadă cu cine era, Giles se repede să o sărute, neobservând decât prea târziu oglinda de pe perete care le permitea acestora să observe în voie toate detaliile.
Scandalul nu putea fi evitat, lucru de care Giles era mai mult decât conștient a doua zi dimineața, asistat de fratele lui și cel mai bun prieten, hotărât să ia singura decizie onorabilă în situația dată și anume să o ia în căsătorie pe tânăra a cărei reputație o distrusese.
”Lord Lancaster și Arthur Fairhaven stăteau de o parte și de alta a șemineului, arătând mai degrabă ca un judecător și un jurat, se gândi Lord Kincade – sau ca Dumnezeu și Sfântul Petru ori ca un călău și preotul care oferă ultima împărtășanie.”
În tot acest timp, Daisy, care nu sesizase scandalul în desfășurare și modul în care fusese izolată de societate după ce revenise în sala de bal, rememora tulburată scena sărutului cu Giles.
„Nu îşi amintea că sărutările puteau fi atât de tulburătoare şi că te apropiau atât de tare de un gentleman. Nu doar apropiere fizică – nu ştiuse că pieptul, coapsele şi umerii unui gentleman puteau fi aşa solide, splendide şi musculoase –, dar şi apropierea gurilor. Sărutul lui Lord Kincade nu fusese o simplă întâlnire a buzelor. Fusese mai degrabă o întâlnire şi o amestecare, şi o invadare, şi o gustare a gurii celuilalt.”
Giles are nesperata șansă să scape de pedeapsa divină ce și-o asumase, întrucât Daisy refuză cererea lui în căsătorie, nevrând să țină cont de prostiile convenționale ale societății. Totuși, Giles nu poate să o lase să îl învingă și de data aceasta, furnizându-i argumentul suprem că sora ei nu va mai avea nicio șansă reală să facă o căsătorie bună, fiind prea afectată de scandalul ce sigur se va împrăștia. Cei doi convin să facă o logodnă falsă, pe care să o mențină până în momentul în care sora ei se va căsători.
Giles se dovedește a fi un adversar pe măsura lui Daisy, reușind să o pună la punct și să o lase fără replică, lucru pe care nimeni nu îl reușise până atunci.
”- Dacă nu ții lumea pe umerii dumitale, cine o va scăpa de la prăpăd? Întrebă calm lord Kincade.”
”- Ești cea mai încrezută persoană pe care am cunoscut-o vreodată, spuse lord Kincade, îndreptându-se din nou și înfuriindu-se cu fiecare clipă.
– Încrezută? Eu? Spuse ea. Când fac tot ce pot pentru a avea grijă de nevoile altora?
– Crezi că soarele nu va mai răsări dimineața dacă nu te trezești ca să îl urmărești înălțându-se? Întrebă el.”
Deși chiar ea insistase ca logodna să nu fie reală, Daisy se trezește tot mai des că se gândea, plină de admirație, la Lordul Kincade, visând cu ochii deschiși.
”Lord Kincade era atât de chipeș, de elegant. Era ridicol să te gândești că ea era logodnica lui.”
”Plăcuta după-amiază de lectură a lui Daisy – era încă la prima pagină – fu întreruptă de sosirea lui Lord Kincade, care intră în salon după ce bătu rapid la ușă.”
Între timp, deși un lord perfect eligibil îi făcea curte, Rose nu era fericită. Dorințele ei erau cu totul altele decât ale surorii ei și îi mărturisește acest lucru lui Arthur, care îi punctează faptul că ar trebui să-și urmeze propria inimă, întrucât în caz contrar va fi nefericită, provocându-i în același timp și nefericirea surorii ei.
”- Da, spuse el cu un zâmbet, ai perfectă dreptate. Trebuie să-ți faci sora fericită. Dar eu cred – și iartă-mă că te critic – că nu știi ce ar face-o fericită. Fericirea ta ar face-o fericită. Ea crede că vei fi fericită cu un gentleman distins și elegant. Și poate că are dreptate. Dar trebuie să-ți alegi singură bărbatul. Dacă te căsătorești cu cineva doar ca să îi faci pe plac, atunci vei sfârși făcând din ea cea mai nefericită dintre doamne.”
În continuare, Daisy este de neoprit, continuându-și cruciadele. După o seară deosebit de plăcută la teatru, în care Giles n-a urmărit nimic din jocul actorilor, prea preocupat de propriile visuri erotice cu el și domnișoara Daisy în rolurile principale, a venit și momentul trezirii brutale la realitate. Revoltată că un lord se certa în stradă cu o prostituată, nedorind să-i dea acesteia suma cerută, Daisy a luat imediat atitudine, sărind în apărarea fetei și ocărându-l pe lord, exasperându-l pe Giles. Degeaba încerca Arthur să-i ia apărarea, subliniind cât de magnifică arăta ea în acel moment.
”- Magnifică! Lord Kinkade îi aruncă o privire dezgustată. Mi-aș fi dorit să se deschidă pământul de sub picioarele mele și un diavol prietenos să-mi facă semn cu furca. Aș fi sărit bucuros în ea.”
Încercarea lui Giles de a-i băga mințile în cap lui Daisy eșuează într-o îmbrățișare pasională.
„Şi naiba s-o ia de femeie, nici măcar nu avusese decenţa sau bunul-simţ să-şi împingă departe după ce îşi pusese prima dată buzele pe buzele ei şi de a-l pocni destul de tare ca să îi scuture toate celulele din creier şi să-l facă să-şi bage minţile în cap. Se lipise de el cu o şocantă lipsă de modestie – dar de ce să te aştepţi la o calitate atât de feminină ca modestia de la Daisy Morrison, oricum?”
Peripețiile continuă în perioada următoare, Daisy găsește noi motive de se implica în viețile celor din jur, provocând noi aventuri, unele pline de pericol, iar Giles realizează că, în ciuda tuturor șocurilor emoționale pe care Daisy i le provoca în permanență, nu își mai putea imagina viața fără ea, fiind dispus să riște orice pentru a o ști în siguranță, alături de el.
În final, trei povești romantice își găsesc finalitatea.
Judith, sora lui Giles, își dă seama că nu l-a iubit nicio clipă pe Lord Powers, găsindu-și împlinirea alături de un colonel cu doisprezece ani mai mare ca ea.
Rose realizează că sufletul ei pereche era blândul și generosul Arthur.
„…Ai face bine să mă salvezi de focul veşnic, Rose, şi să te căsătoreşti cu mine. Vrei?
– Ce întrebare nebunească, sir, spuse Rose, întorcându-şi capul ca să îl poată săruta din nou pe buze. Să ştii că nu îngădui altui bărbat să mă sărute, numai logodnicului meu. Acesta a fost primul meu sărut, Arthur, şi a fost mai încântător decât mi-aş fi putut imagina. Da, mă voi căsători cu tine. Bineînţeles că da. Mă săruţi din nou?”
Furtunoasa poveste de iubire dintre Daisy și Arthur își găsește și ea o binemeritată finalitate, fiecare dintre ei întregindu-l pe celălalt și făcându-l fericit.
Daisy, un personaj feminin cu totul remarcabil, altruistă, hotărâtă și neînfricată, realizează că, în ciuda intențiilor bune, nu trebuie să controlezi viața altei persoane, întrucât aceasta poate avea cu totul alte aspirații decât îți închipui. În același timp, soarta i-a oferit o miraculoasă șansă la dragoste, întâlnind un bărbat ce-i făcea inima să-i palpite, dar nelăsând-o să-l domine ca pe toți ceilalți din jurul ei.
Giles, la rândul lui, în a cărui viață de până atunci demnitatea fusese cuvântul de ordine, a găsit o sursă nesfârșită de fericire într-o existență plină de haos, dar în același timp plină de satisfacții.
”- Mă întreb dacă o să-ți epuizezi subiectele de conversație în pat după patruzeci sau cincizeci de ani. Sper că nu, Daisy, sper că nu.”

Cărțile autoarei Mary Balogh pot fi comandate pe libris.ro, elefant.ro, librarie.net, emag.ro, carturesti.ro, cartepedia.ro

 

9. Cucerește-mă din nou de Lorraine Heath (Once More, My Darling Rogue)

Cartea Cucerește-mă din nou este o carte deosebit de romantică, foarte caldă, care îți demonstrează cât de mult te pot înșela uneori aparențele și te convinge de puterea vindecătoare a dragostei.
Drake Darling, pe adevăratul lui nume Peter Sykes, crescuse în stradă. Viața îi dăduse multe lecții aspre și lovituri nemiloase. La vârsta de opt ani, tatăl lui o omorâse în bătaie pe mama lui și fusese condamnat la moarte prin spânzurătoare.  Drake asistase la execuția lui, cu sentimente amestecate. Pe de o parte îl ura și dorea să fie pedepsit pentru ceea ce îi făcuse mamei lui, pe de altă parte era sfășiat de durere, întrucât, în ciuda greșelilor pe care acesta le făcuse, își iubea tatăl…
Dar soarta îți oferă, câteodată, compensații neașteptate. A fost adoptat de Frannie Darling și de soțul ei, ducele de Greystone (a căror poveste o știm din În căutarea plăcerilor interzise)
De-a lungul anilor, Drake a încercat din răsputeri să-i mulțumească și să-i facă mândri de el, sperând să șteargă orice urmă din dureroasa moștenire lăsată de tatăl lui…
”Pentru că domnișoara Darling nu mai avea nevoie acum de numele de familie, l-am luat eu, într-o încercare de a mă curăța de păcatele trecutului meu.
Într-o seară, ducele mi-a arătat pe cer Constelația Draco și, acolo, între stele, am văzut formidabilul dragon pe care nimeni nu-l putea atinge. Și mi-am luat numele de Drake, încercând încă o dată să mă separ de trecut și de destinul pe care mi-l hărăzise tatăl meu. Împreună cu familia ducelui am călătorit prin lume, am văzut creaturi și creații fantastice, mituri ce depășesc orice imaginație.
Dar oricât de departe aș fi călătorit, nu puteam scăpa de originea mea dezgustătoare. Nu puteam fi nimic altceva decât ceea ce mă născusem să fiu.”

Lady Ophelia Lyttleton era o aristocrată stilată, cu maniere impecabile, blondă cu ochi verzi fascinanți, crescută într-o familie închistată în tradiții.
Când tatăl ei murise, îi lăsase o moștenire substanțială, în posesia căreia putea să intre doar la împlinirea vârstei de treizeci de ani sau dacă se căsătorea cu o persoană de același rang cu ea. În caz contrar, întreaga moștenire i-ar fi revenit fratelui ei, lordul Somerdale.
Lady Ophelia ascundea însă un trecut întunecat, care o făcea să fie reticentă față de orice bărbat. Însă Drake Darling, brunet și chipeș ca un diavol, trezea în ea senzații nedorite, făcând-o să se acopere instinctiv cu o armură de aroganță, neratând nici o ocazie de a-i reaminti originile sale modeste, tratându-l ca pe un servitor, în ciuda faptului că își făcuse un renume conducând un club faimos (Doger’s Club) și că ceilalți aristocrați îl tratau ca pe egalul lor.
”- Băiete! repetă ea, cu și mai multă aroganță în glas. Adu-mi un pahar de șampanie și vezi să te grăbești.”
Drake nu putea să îi riposteze, întrucât ar fi părut un necioplit și, în plus, lady Ophelia era cea mai bună prietenă a lui Grace, sora lui adoptivă. Deși nu era deloc imun la farmecele ei, Drake o considera pe Ophelia o ființă complet superficială, răsfățată, preocupată doar de nevoile ei.
”- Ești răsfățată pentru că toată lumea îți dă tot ce-ți dorești. Nu a trebuit să muncești niciodată pentru nimic. Nici măcar pentru atențiile unui gentleman.”
Cu toate acestea, Drake nu se poate abține să îi fure un sărut la un bal, care îi afectează în egală măsură pe amândoi.
În curând însă, blestemul trecutului o lovește din plin pe Ophelia. Unchiul ei apare pe neașteptate în ceas de noapte, cerându-i să îl însoțească la mătușa ei grav bolnavă.
În aceeași seară, plimbându-se îngândurat pe malul Tamisei, reflectând la sărutul împărtășit cu Ophelia, Drake are parte de șocul vieții lui în momentul când o pescuiește din apă chiar pe aceasta, inconștientă și plină de noroi!
Îngrijorat la culme, Drake o duce la el acasă, eliberând-o de hainele ude. Dar, în momentul în care ea își revine, Drake constată că, în ciuda atitudinii ei poruncitoare pe care și-o păstrase, Ophelia nu își mai amintea absolut nimic din viața de dinainte!
Ocazia era prea savuroasă pentru a fi ratată. Drake simte o adevărată plăcere de a se răzbuna, măcar un pic, pe desele ocazii în care ea îl umilise. În momentul în care ea solicită, pe un ton imperios, să vină fata din casă să o ajute, Drake o informează sec că tocmai ea era aceea, amuzându-se copios în sinea lui pe reacția ei.
”- Nu e posibil să fiu servitoare.
– De ce nu?
– Nu mi se pare… potrivit. Da, asta este. Pur și simplu nu mi se pare familiar. Care sunt îndatoririle mele, mai exact?
– Totul. Speli podelele, pregătești mesele, îmi lustruiești cizmele, îmi calci cămășile, îmi faci patul, îmi pregătești baia. Și faci ori altceva consider eu că trebuie făcut.
– Nu e de mirare că am sărit în Tamisa, mormăi ea.”
Drake nu intenționa să o țină mai mult de o zi, dar în momentul în care descoperă că ea avea coșmaruri noaptea, iar fratele ei se prezentase la club ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, decide să o mai păstreze încă o vreme, până se lămurește ce se întâmplase de fapt în acea noapte. Misterul se adâncește în momentul în care află că unchiul ei ajunsese acasă și se purta ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi petrecut.
În tot acest timp, eliberată de masca în spatele căreia se ascunsese, Ophelia se dovedește a fi o persoană foarte caldă, săritoare, plină de compasiune față de cei aflați în suferință și dornică să învețe cât mai bine mersul gospodăriei, dovedind un remarcabil talent în a face târguieli și a amenaja casa.
Drake este uluit de transformarea ce se petrecuse sub ochii lui și simte o nevoie impulsivă de a o proteja. Începe să-i facă cadouri costisitoare și să-i interzică să facă muncile grele. Sentimentele lui față de ea cresc din ce în ce în intensitate, iar Drake Își neglijează tot mai mult afacerile de la club, care însemnaseră centrul vieții lui până atunci, pentru a petrece tot mai mult timp cu Ophelia.
„Nu se simţise atât de ademenit niciodată în viaţa lui. Nu era dată cu parfum și totuși reușea să miroasă a orhidee. Coapsa, șoldul ei erau lipite de ale lui. Când loveau o piatră de pe caldarâm, braţul i se atingea de sânul ei. Când îi vorbise de nevoile lui, mintea lui o apucase pe o cale de care ar fi trebuit să se ferească. Aproape că apucase între buze lobul urechii lăsat la vedere – pentru că părul îi era împletit în coadă – ca să îl sărute până când o auzea gemând de plăcere, rugându-l să nu se oprească.”
La rândul ei, Ophelia făcea cu drag toate muncile, dorind să-i facă plăcere lui Drake, de care se simțea atrasă și pe care îl aprecia pentru bunătatea și grija lui față de ea.
„Nu făcea treburile din casă pentru că asta era obligaţia ei. Le făcea pentru că voia să-i facă lui plăcere. Voia să-l facă fericit. Voia să-l facă să vrea să se întoarcă acasă, la ea. Voia să-l întâmpine cu un zâmbet și cu un sărut. Voia să o cuprindă în braţele lui. Voia să se întoarcă în miez de noapte, se să strecoare în pat, lângă ea și să o ia în braţe. Voia să doarmă lângă ea, cu respiraţiile împreunate.”
Drake realiza însă că nu avea dreptul să o păstreze și era îngrozit de momentul în care ea va descoperi adevărul, în ciuda faptului că ea îi declarase, inocentă, că îl place foarte mult. Intenția lui de a se răzbuna se întorcea acum ca un bumerang împotriva lui.
”Intenționase să o umilească, să o pună să-l servească și să-i îndeplinească dorințele. Și iată că acum el era cel umilit să o vadă străduindu-se atât de mult să-i facă pe plac. Se așteptase să se lamenteze tot timpul, să-și ignore îndatoririle, să stea degeaba, frângându-și mâinile. Nu se așteptase să-și îmbrățișeze rolul cu entuziasm, să accepte provocarea de a învăța cum să aibă grijă de casa lui.”
Unele amintiri sunt atât de dureroase încât, chiar subconștient, nu vrei să le mai scoți la suprafață. Deși nu își recăpătase memoria, Ophelia simțea instinctiv că nu fusese niciodată mai fericită ca atunci, așa că își bloca memoria, complăcându-se în starea de bine pe care o simțea. Nu același lucru se putea spune despre Drake, care era în continuu măcinat de frământări, pe de o parte realizând că trebuie să-i spună adevărul și să o redea familiei ei, pe de altă parte fiind incapabil să renunțe la ea, îngrijorat în același timp de faptul că nu știa încă ce îi provocase accidentul.
Deși Drake încearcă să reziste eroic, Ophelia, eliberată de orice amintire și constrângere, i se oferă cu multă dăruire și fără rezerve, cei doi petrecând o noapte plină de pasiune, în urma căreia însă Drake și-a dat seama de o parte din secretul ei…
„Plăcerea crescu și crescu până când nu mai rămase pe lume decât el, decât această clipă și această senzaţie. Fără amintiri, fără alt bărbat, fără urâţenie. Doar frumuseţe. Doar adorarea lui. Doar bucurie. Doar dorinţă. Fără rușine. Doar acceptare. Trăia senzaţii de o incredibilă plăcere, pe care nu le bănuise, nu știuse că există. Era o amintire care le eclipsa pe toate celelalte, dar tot nu era de ajuns.”
Dar, tocmai când Drake luase hotărârea ca, indiferent de consecințe, să-i spună lui Ophelia adevărul și să o provoace să-și amintească trecutul, apare la ușa lui Grace, înnebunită de îngrijorare întrucât aflase că Ophelia a dispărut fără urmă. La vederea ei, memoria i-a revenit brusc lui Ophelia, în valuri succesive, creându-i sentimente amestecate, mai întâi bucurie că știa cine era, apoi furie dându-și seama de trădarea lui Drake, ca la sfârșit să rămână o durere surdă, a pierderii a ceva nedefinit, dar extrem de prețios…
Drake a sesizat imediat momentul în care frumoșii ei ochi ei verzi și-au căldura, aruncând fulgere de gheață, iar ea s-a înfășurat în vechea ei platoșă de aroganță.
Deși nu credea că va fi iertat vreodată, Drake era decis să descopere cine i-a făcut rău în trecut, să o răzbune și să o elibereze definitiv de fantomele care o bântuiau noaptea, chiar riscându-și propria lui viață și libertate.
Vă las să descoperiți singuri în carte ce anume se întâmplase în trecutul Opheliei și cum a reușit Drake să o răzbune.
Diferențele de clasă și educație dintre ei păreau de netrecut, dar amândoi se schimbaseră mult și fiecare îl vedea acum pe celălalt așa cum era cu adevărat, și nu masca pe care fiecare o arătau lumii. Iubirea dărâmă orice bariere și merită orice sacrificii, astfel că, în final, Ophelia va avea curajul luării unei decizii, reclamate de Drake cu un ordin imperativ.
”- Mărită-te cu mine!
Nu era o întrebare, era un ordin. Era felul lui. Ca și al ei. Nu întrebai, atunci când râspunsul ar fi putut fi nu. Deși nu înțelegea ce motiv pe lume ar fi putut avea să nu se mărite cu el.”
Un motiv ar fi fost totuși, anume că pierdea întreaga sa moștenire dacă se mărita cu un bărbat de rând și era o sumă considerabilă… Alternativa era să aștepte până împlinea ea treizeci de ani, când averea i-ar fi revenit fără condiții, dar Drake a avut grijă să tranșeze lucrurile.
”Drake clătină încet din cap.
– Nici dacă ar fi bijuteriile coroanei.”
Mi-a plăcut mult că autoarea ne-a oferit, ca și în celelalte cărți ale sale, un epilog foarte romantic, în care aflăm evoluția cuplului peste ani și o concluzie emoționantă despre puterea iubirii necondiționate, care vindecă răni și împlinește destine.
”Am crezut cândva că sunt legat de trecutul meu sumbru și că nu există nimic suficient de puternic ca să mă poată elibera. Am subestimat puterea iubirii. Iubirea unei mame pentru un copil pe care nu l-a născut ea. Iubirea unui tată pentru un fiu care nu era al lui. Iubirea fraților pentru cineva care nu are sângele lor. Iubirea unei surori pentru un frate care nu s-a născut în familia ei.
Iubirea unei soții pentru soțul pe care și l-a ales. Iubirea unei femei pentru un bărbat care îi apreciază în aceeași măsură punctele tari, dar și pe cele slabe. Iubirea lui Phee, centrul amintirilor mele cele mai de preț, inima vieții mele. Adevăratul meu dragon care mi-a ucis demonii, la fel cum i-am ucis și eu pe ai ei.”

Cărțile autoarei Lorraine Heath pot fi comandate pe libris.ro, elefant.rolibrarie.net, carturesti.ro, emag.ro

 

10.  Diavolul în primăvară de Lisa Kleypas (Devil in Spring)

Diavolul în primăvară este o carte fermecătoare, deosebit de romantică, cu personaje fascinante, condimentată cu un umor dulce-acrișor, dar și cu momente de tensiune și pericol.
Chimia dintre cele două personaje principale este aproape palpabilă, aerul se încinge în jurul lor când sunt împreună. La prima vedere, Pandora și Gabriel păreau complet incompatibili, iar șansele ca drumurile lor să se intersecteze vreodată aproape inexistente. Cu toate acestea, destinul a hotărât astfel, dând șansa celor două suflete pereche să se găsescă și să descopere magia iubirii, sentiment pe care nici unul dintre ei nu credea că o să-l copleșească vreodată.
Pe Pandora am cunoscut-o deja destul de bine din primele două volume ale seriei – Frumos și cu inima de gheață și Vreau să fiu soția ta. Crescând alături de doi părinți iresponsabili și egoiști, preocupați mai mult de veșnicile lor aventuri extraconjugale și certuri interminabile,  cu un frate arogant și impulsiv, Theo, ce avea adesea accese de furie, cu o soră mai mare, Helen, bună și diafană, care trăia mai mult în lumea ei, Pandora și sora ei geamănă Cassandra deveniseră sălbatice și lipsite de orice maniere.
Străduințele lui Kathleen, văduva fratelui lor, de a le cizela, angajând și o doamnă de companie în acest sens, dăduseră roade doar în cazul Cassandrei, Pandora rămânând un spirit liber, ce refuza orice constrângere, indiferent de consecințe.
Deosebit de inteligentă și ambițioasă din cale-afară, Pandora pusese bazele unei afaceri cu jocuri de societate inventate chiar de ea, încurajată în acest sens de Rhys Winterbourne, soțul surorii ei Helen, care o ajutase să pună bazele companiei, o pusese în legătură cu diverși oameni de afaceri și îi promisese desfacerea produselor ei în magazinele lui.
Afacerea ei începuse promițător, primele jocuri puse în vânzare având un succes fulminant, vânzându-se în timp record, Pandora fiind la un pas de a-și obține independența mult dorită. Însă, în timpul unui bal de caritate, o încurcătură de situație avea să-i răstoarne toate planurile întocmite cu atâta grijă. Dorind să-și ajute o bună prietenă să evite un potențial scandal, Pandora s-a dus sa-i recupereze un cercel pe care aceasta și-l pierduse într-un pavilion unde avusese o întâlnire ilicită. Din păcate însă, după ce s-a strecurat să-l ridice din spatele unei bănci, Pandora a constatat îngrozită că a rămas înțepenită într-o poziție ridicolă, cu capul în jos și fundul în sus, iar orice încercare de a se elibera o făcea tot mai captivă, rochia agățându-se în mai multe locuri.
În această poziție a găsit-o Gabriel, lord St. Vincent, un cuceritor celebru și unul dintre cei mai râvniți burlaci ai sezonului. Neputând să lase o domniță la ananghie, deși nu o cunoștea de nicăieri, Gabriel s-a aplecat deasupra ei să o ajute să se elibereze, moment în care au fost surprinși de lordul Chaworth, amfitrionul evenimentului. Poziția celor doi părea complet compromițătoare, iar lordul Chaworth l-a somat pe Gabriel să repare onoarea tinerei pe care o distrusese irevocabil.
Gabriel era primul născut al lui Evie și Sebastian St. Vincent, eroii principali din Diavolul în iarnă. M-am bucurat mult să-i reîntâlnesc în acest volum, la fel de îndrăgostiți ca la început. Cei doi avuseseră între timp cinci copii – Sebastian, Phoebe, Nathan, Seraphine și Michael Ivo. Acesta din urmă avea în prezent unsprezece ani și venise la mare distanță de ceilalți frați ai lui, spre stânjeneala lui Evie și mândria lui Sebastian, care nu se sfia să declare că ultimul copil era o reclamă adusă de către Evie potenței lui, mergând parcă mai țanțoș și petrecând cea mai mare parte din timp alături de ultima odraslă, un băiat vesel și vivace.
Pe umerii lui Gabriel, fiind fiul cel mare din familia Challon, apăsaseră mereu toate responsabilitățile, așteptările tuturor fiind uriașe. Nedorind să eșueze, conștient că mulți s-ar fi bucurat dacă ar fi dat greș, Gabriel luase numai note mari la Eton și Oxford și muncise din greu să-și depășească orice punct slab. După ce absovise se ocupase cu multă competență de finanțele familiei și făcuse câteva investiții inspirate din banii lui. Deși în cea mai mare parte din aspectele vieții lui se dovedise responsabil, disciplinat și muncitor, exista o latură sălbatică a firii lui pe care degeaba încercase să și-o înăbușe. Moștenind sângele fierbinte de la tatăl lui, care la rândul lui fusese un crai notoriu până să se însoare, Gabriel era dornic de experiențe erotice senzuale, pe care amanta lui, Nola Black, soția ambasadorului american, era mai mult decât dornică să i le ofere. Deși se simțea extrem de vinovat de această latură a sa, mai ales că avea o legătură ilicită cu o femeie măritată, Gabriel nu se grăbea să se însoare, temându-se că se va plictisi repede de o debutantă naivă și inocentă și nu-i va putea rămâne fidel.

Soarta îl pusese acum în fața unei alegeri imposibile. După ce ani de zile reușise să facă față unor seducătoare versate, fusese prins în capcană, e drept că fără voia ei, de o domnișoară excentrică și cam lunatică. Faptul că aceasta era fiica unui conte cerea ca onoarea ei să fie imediat reparată. Gabriel, un om responsabil, înțelegea pe deplin toate implicațiile și era gata să facă ceea ce se cuvenea, mai ales că micuța sălbatică îl fascinase ca nimeni alta.
”Părea să aibă o energie neobosită, ca un pur-sânge aflat la start, așteptând semnalul. Chiar și cele mai neînsemnate mișcari păreau să prefigureze o explozie de acțiune. Toate astea îi dădeau un sentiment de neliniște, dar în același timp îl făceau să dorească să capteze acel foc și să-i dea o bună întrebuințare, până ce ea va rămâne inertă, epuizată, sub trupul lui.”

Surprinzător sau nu, Pandora era cea care se opunea din răsputeri căsătoriei de conveniență pentru evitarea scandalului, simțindu-se încolțită din toate părțile. Deși nu ar fi vrut ca eventualul ei refuz să-i ruineze șansele surorii ei Cassandra la o căsătorie bună, Pandora era disperată să nu ajungă o marionetă la cheremul unui bărbat. Feministă din cale-afară, cu un spirit avangardist, militând pentru drepturile femeii la vot, Pandora era conștientă că în urma căsătoriei drepturile ei ar fi drastic limitate, iar afacerea ei i-ar reveni automat soțului, cu toate veniturile aferente.
Gabriel luase însă o decizie și nu era dispus să renunțe prea ușor. Pentru a o convinge, o invită pe Pandora să vină împreună cu familia ei și să stea o săptămână la domeniul tatălui lui, pentru a se cunoaște mai bine.
Rezistența Pandorei începe să se crape sub asediul neobosit al lui Gabriel, care o seduce încetul cu încetul prin îmbrățișări și sărutări, în același timp surprinzând-o cu convingeri largi și promisiunea de a face compromisuri după căsătorie pentru ca ea să nu simtă că libertatea îi era îngrădită prea tare.  Îndrăgostindu-se de Pandora, cu felul ei exuberant și nonconformist de a fi, Gabriel a realizat că, dacă aceasta s-ar simți încorsetată în vreun fel, nu ar mai fi niciodată fericită iar lumina din privirea ei s-ar stinge cu totul.
Deosebit de înțelept, Gabriel nu a făcut marea greșeală pe care o fac mulți îndrăgostiți care încearcă să o schimbe pe persoana iubită ca, mai apoi, să nu le placă rezultatul. Până la urmă, aceasta reprezintă adevărata dragoste, să iubești necondiționat pe cineva, cu bune și cu rele, cu calități și defecte, fără a încerca să-l vâri într-un tipar care nu i se potrivește.
Toate strădaniile lui Gabriel au dat roade, iar Pandora începe să se simtă tot mai hipnotizată de el, pe punctul de a-și trăda principiile ferme de până atunci.
”- Am senzația că încearcă în mod deliberat să-mi facă viața cât mai grea. De asta nu voi înțelege niciodată de ce oamenii cred că diavolul este o bestie hidoasă cu coarne, gheare și coada despicată la vârf. Pe cine l-ar atrage o asemenea creatură?
– Vrei să spui că lordul St. Vincent este un diavol deghizat? A întrebat-o Kathleen, părând amuzată.
– Ar putea foarte bine să fie, i-a răspuns tristă Pandora. A făcut în așa fel încât totul să-mi fie confuz. Sunt ca un sticlete care se gândește: oh, ce colivie drăguță, cu bare de aur și leagăn de catifea. Și cu tavă plină de semințe! Parcă ar merita să-i las să-mi prindă aripile cu o clemă pentru toate astea. Iar mai apoi, când ușița se închide, va fi prea târziu.”
În ciuda temerilor ei, Pandora a realizat în curând că, indiferent de alegerea pe care o făcea, un lucru îi era foarte clar: nu-l putea pierde pe Gabriel.
”În clipa aceea, Pandora a înțeles că ar muri dacă Gabriel nu ar fi al ei. De inimă albastră. Cu el, ea devenea alta – amândoi deveneau altfel, alții. ”
Însă, după un început idilic în căsnicia lor, Pandora începând să capete tot mai multă încredere în Gabriel, soarta avea să-i pună la o grea încercare, preocupările Pandorei legate de afacerea ei aducând-o în mijlocul unui complot primejdios, viața ei fiind grav amenințată.
Noua provocare avea să-i apropie și mai mult, Gabriel realizând că Pandora devenise punctul central al vieții lui iar, fără ea, nici nu mai concepea să mai trăiască.
Mi-au plăcut mult ambii eroi, care m-au convins de tăria sentimentelor lor și că fiecare dintre ei era exact ce îi trebuia celuilalt pentru a fi pe deplin fericit.

Cărțile autoarei Lisa Kleypas pot fi comandate pe elefant.rolibris.ro, librarie.netemag.rocarturesti.ro

Recenzii și prezentări cărți pline de umor

 

Vă recomandăm și celelalte articole ale noastre din categoria TOP, din care menționăm:

Top 10 cărți contemporane care m-au făcut să râd

Top 10 cărți romantice contemporane cu mult umor

Top 10 cărți historical-romance cu mult umor

Top 10 cărți romantic-erotice amuzante

 

Recenzii și prezentări cărți pline de umor

 

 

 

 

 

 

 

About Author

10 comentarii

  1. Carolina Bianca on

    Ce minunăție de top. Sunt cu vreo 3 cărți în urnă, dar recuperez eu! Felicitări!

  2. Doar vreo 2 am citit din topul tău: Diavolul în primăvara și Egomaniac. Restul… cu timpul. Felicitări pentru munca depusă în realizarea topului, Tyna! ❤️❤️❤️

  3. Daniela Balan on

    Un top de top, felicitări Tyna ❤️ doar cinci cărți am citite , restul urmează !

  4. Super top! M-a incantat si binedispus lectura lui, ca si cartile pe care le-am citit din ele si din care mi-am adus aminte cu multa placere. Doar doua am inca necitite, dar sunt pe lista mea de lecturi viitoare. Felicitari, Tyna!

  5. O idee foarte buna, acest top. Primele doua titluri le-am adaugat de curand pe lista de achizitii, iar Cartarescu ma tenteaza si el. Dupa cum stii, ador cartile cu umor spumos.

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: