Delicatese Literare
Top

Top 10 cărți de citit primăvara

Top 10 cărți de citit primăvara

Primăvara este anotimpul bucuriei și al noilor începuturi. Natura se trezește la viață, revin vestitorii primăverii, pământul se înverzește cu plante și flori. În aer se simte freamăt de viață.

Am ales pentru acest top 10 cărți din genuri literare diferite ale căror titlu, subiect, coperți sau decor ne-au dus cu gândul la primăvară și la sentimentele pe care aceasta le trezește – speranță, iubire, bucurie, împlinire și liniște.

1. Acolo unde cântă racii de Delia Owens (Where the Crawdads Sing – 2018)

Recomandare Tyna:

Acolo unde cântă racii este un roman memorabil, de o frumusețe aparte, fascinantă, care ne poartă până în inima naturii, ”acolo unde cântă racii”, adică acolo unde totul este perfect sălbatic – toate creaturile sunt sălbatice și încă se poartă ca niște sălbăticiuni. De altfel, ai senzația că mlaștina, locul unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii cărții, este unul dintre personajele cheie ale poveștii, hipnotizându-te cu jocul ei de lumini și umbre. Misterioasă, stranie și imprevizibilă, mlaștina poate fi blândă sau necruțătoare, leagăn sau mormânt, cel mai de nădejde prieten – ocrotindu-te și păstrându-ți pe veci secretele -, sau cel mai de temut dușman.

Cartea, plină de lirism și mister, merge pe două fire împletite – prezent și trecut -, care se unesc în final. Firul din prezent începe în anul 1969 cu descoperirea de către doi adolescenți, sub un foișor de foc, a cadavrului lui Chase Andrews, un tânăr ce se însurase de curând cu o fată de familie. Ce era însă de-a dreptul bizar era absența oricăror urme de jur împrejur, nici măcar a tălpilor lui Chase. Motive de a-l omorî aveau destui, ținând cont că Chase nu încetase să aibă aventuri amoroase după ce se însurase, fiind surprins chiar de curând de un soț încornorat. Erau murmure pe la colțuri care o pomeneau și pe Fata Mlaștinii – fata sălbatică ce trăia singură de ani de zile într-o colibă și cu care se bârfise cândva că Chase avea o aventură.

Firul din trecut începe în anul 1952, când facem cunoștință cu Kya, o fetiță brunetă cu ochi negri, bună și sensibilă, în vârstă de șase ani, care locuia într-o colibă din mlaștină alături de părinți și cei patru frați ai săi. Într-o zi, Kya a fost părăsită pe neașteptate de mama ei. Mămica, cea care îi spunea în fiecare zi ”fetița mea specială”, îi cânta și o învăța lucruri, a plecat într-o dimineață cu o valiză albastră în mână, încălțată cu pantofii ei buni din imitație de piele de aligator, fără să privească măcar o clipă în spate și să-i facă cu mâna, și dusă a fost. Degeaba a așteptat Kya zile, luni și chiar ani în șir ca mămica ei să se întoarcă. Rând pe rând, Kya a fost părăsită și de cele două surori și cei doi frați, inclusiv de Jodie, fratele ei preferat, cu șapte ani mai mare, cel mai apropiat de vârstă de ea, cel care o învățase tainele naturii și jocurile piraților. Kya înțelesese că plecaseră cu toții din cauza ”tăticului”, care era violent și abuziv, însă ceea ce nu înțelegea de niciun fel era de ce nu dorise nimeni să o ia cu el? Ți se rupe sufletul…

O vreme, Kya a locuit alături de tatăl ei, bețiv, cartofor și iresponsabil. Tatăl, al cărui singur venit era o pensie de veteran de război, îi arunca la începutul săptămânii câte un dolar pe masă, din care Kya trebuia să-și procure singură de mâncare, după care dispărea cu zilele. Tatăl nu își pusese nicio clipă problema educației fiicei lui, astfel că nu se îngrijise să o dea la școală. Totuși, pe când Kya avea șapte ani, fusese căutată de doi inspectori școlari, care o convinseseră să meargă la școală, promițându-i că va învăța lucruri noi și va primi un prânz gratis. Din păcate însă, prima zi de școală fusese un fiasco total. Kya fusese înscrisă în clasa a doua, conform vârstei ei, neținându-se cont că aceasta nu avea cunoștințele însușite de colegii ei în primul an de școală. Prin urmare, aceștia răseseră de ea și o ironizaseră și nimeni nu dorise să stea în preajma ei la masă. Umilită, Kya refuzase să se mai întoarcă la școală, ascunzându-se de câte ori inspectorii școlari mai veniseră să o caute, însă și aceștia renunțaseră destul de repede.

În vara următoare, Kya a petrecut o scurtă perioadă idilică alături de tatăl ei, care, înduioșat într-o seară venind acasă și găsind masa aranjată festiv și casa curățată lună, a fost de acord să o ia pe Kya de câteva ori cu barca și să o învețe să pescuiască. Au fost chiar și la restaurant o dată. Însă, ca un tipar dureros care se tot repetă, aceste momente plăcute aveau să se sfârșească brusc într-o zi când tatăl a primit o scrisoare de la mama Kyei. Fără a-i spune acesteia ce conținea, a rupt-o în bucăți și a ars-o, căzând ulterior și mai vârtos în patima băuturii și neglijând-o din ce în ce mai mult pe Kya până ce, într-o zi, a dispărut și el.

Pentru Kya – fetița părăsită pe rând de toți membrii familiei ei -, mlaștina i-a devenit o a doua mamă, înconjurând-o cu căldură și înțelegere, redându-i sentimentul că aparține cuiva.

”Auzea câteodată sunete de noapte pe care nu le știa ori tresărea la câte un trăsnet căzut prea aproape, dar, peste tot unde umbla, întinderea mlaștinii îi purta de grijă. Și apoi, în cele din urmă, într-un moment nedeslușit, durerea din inimă fu absorbită precum apa în nisip. Tot acolo era, dar în adânc. Kya își lăsă palma pe pământul ud, care scotea aburi ca de răsuflare, iar mlaștina îi deveni mamă.”

„Și deodată Kya țipă ascuțit când puterea apei să năpustește pe sub ea, îi cuprinde coapsele, îi intră între picioare, îi șerpuiește pe spinare, i se strecoară sub cap și-i desface părul în șuvițe ca de tuș. Se rostogolește mai iute în valul tot mai adânc, se pune stavilă șuvoiului de cochilii împinse către țărm, cu apa împresurând-o. Se împinge în corpul vânjos al mării și e înhățată, ținută locului. Nu e singură.”

Însă, pierzând și puținii bani pe care-i lăsa tăticul în fiecare săptămână, Kya a rămas în scurt timp fără chibrituri, fără lumină, nemaiavând kerosen, iar de mâncare trebuia să se mulțumească doar cu ce culegea sau prindea singură. În scurt timp, și combustibilul din barcă avea să se sfârșească, iar ea nu va mai putea pleca nicăieri. Disperată, Kya a avut un scurt moment în care a dorit să se predea pentru a fi dusă la orfelinat, însă a renunțat repede la idee. Fiind de atâtea ori abandonată la rândul ei, nu putea concepe măcar gândul de a-și părăsi coliba, mlaștina și pescărușii.

”- Nu, nu pot să las pescărușii, egreta, baraca. Balta asta-i familia mea.”

O adevărată luptătoare din fire, tenace și curajoasă, Kya a găsit o metodă ingenioasă de a face bani, culegând midii și vânzându-i-le lui Săltărețu’ – un negru cumsecade ce deținea o benzinărie. Mi-a plăcut mult de acest personaj, ca și de soția acestuia – Mabel. Într-o perioadă în care segregația rasială era încă pregnantă, negrii fiind fățiș discriminați de comunitatea albilor, acest cuplu a dovedit multă bunătate și înțelegere față de micuța fetiță albă, ostracizată de cei din comunitatea ei. Astfel, pe lângă banii pe care-i dădea Săltărețu’ pentru midii și pești, Mabel a făcut apel la organizațiile de caritate ale negrilor, dăruindu-i haine, încălțăminte și podoabe.

Pe când Kya avea paisprezece ani, în viața ei a pătruns Tate, mai mare cu patru ani ca ea. Tate fusese prietenul lui Jodie și o salvase pe Kya din calea furtunii, în prima ei expediție cu barca pe apă, pe când ea avea doar șapte ani. În plus, Tate dovedea aceeași dragoste ca și ea în privința naturii, petrecând ore întregi pe baltă pescuind sau examinând speciile de animale. Cu multă răbdare, Tate s-a apropiat încetul cu încetul de Kya, lăsându-i mici cadouri sub forma unor pene rare, reușind în cele din urmă să-i câștige încrederea. Tate a fost cel care a învățat-o să citească, deschizându-i astfel calea spre un întreg univers neștiut, fascinant și plin de culoare, dăruindu-i mai multe cărți.

„Singură timp de multe ore, la lumina lanternei, Kya citi cum se schimbă cu vremea animalele și plantele ca să se adapteze la condițiile mereu schimbătoare; cum celulele se divid și se specializează devenind plămâni sau inimi, în timp ce altele rămân nediferențiate, ca celule stem, în caz că e nevoie de ele mai târziu. Păsările ciripesc mai ales în zori, fiindcă aerul răcoros și umed le poartă cântecul și rostul său până mult mai departe. Văzuse de-o viață minunile astea, așa că-i era ușor să priceapă căile naturii.”

Pentru prima dată după mulți ani, Kya se simțea iubită și apreciată, simțind la rândul ei o afecțiune nesfârșită pentru Tate, fiind copleșită de atențiile lui. În plus, Tate dovedea aceeași dragoste ca și ea în privința naturii.

„— La mulți ani, Kya, zise. Ai cincisprezece ani.
Un tort de la cofetărie, etajat, înalt ca o cutie de pălării și decorat cu scoici de glazură roz, se ivi din coș. Cu numele ei deasupra. Kya rămase cu gura căscată, mută de uluire. Nu-i mai urase nimeni la mulți ani de când plecase mămica. Nu-i mai dăduse nimeni, niciodată, o prăjitură cumpărată de la prăvălie cu numele său pe ea. Nu primise niciodată daruri în ambalaj adevărat, cu funde.”

Tot Tate a fost cel care i-a făcut inima să bată mai repede, făcând-o conștientă de feminitatea ei. Deși momentele de dragoste dintre ei sunt pline de tandrețe și senzualitate, Tate nu a mers niciodată până la capăt, fiind mult prea conștient de vârsta ei fragedă și nedorind să-i întineze inocența.

„Nu mai râdeau. Tate o apucă de umeri, ezită o clipă și o sărută pe buze, în vreme ce frunzele curgeau și dansau în jurul lor la fel de tăcute ca neaua.
Ea nu știa nimic despre sărutat, așa că-și ținu capul încordat și buzele strânse. Se desprinseră apoi și se priviră, întrebându-se de unde venise asta și ce urma acum. El îi culese blând o frunză din păr și o lăsă să cadă.”

„Și Tate se apropie pe la spate și o cuprinse pe după talie. Fata își lipi ceafa de pieptul lui, cu ochii închiși. Încet-încet, degetele lui începură să se miște pe sub puloverul ei, tremurând peste stomacul neted și urcând spre sâni. Ca de obicei, Kya nu purta sutien, și degetele lui începură să dea rotocoale peste sfârcuri. Atingerile lui rămâneau acolo, însă senzația i se răspândi Kyei prin trup de parcă i-ar fi pus mâna între picioare.”

Însă blestemul Kyei părea să nu aibă sfârșit, fiind părăsită încă o dată de cineva pe care-l iubea, Tate plecând la facultate fără o vorbă de bun-rămas. De data aceasta, inima Kyei păru să se sfărâme în mii de bucăți… Din nou, doar mlaștina a fost cea care i-a oferit alinare.

”Pe la sfârșitul lui august, viața ei începu să capete noimă: Barcă, strâns eșantioane, pictat. Nu se mai ducea la Săltărețu’ decât dacă era silită, dar vorbea foarte puțin cu el.
Colecția ei căpătă maturitate, fu catalogată metodic după ordine, genuri și specii; după ani, potrivit uzurii oaselor, după mărime, după lungimea penelor sau după cele mai fragile nuanțe verzui. Știința și arta se împleteau, împrumutându-și puterea una alteia: culorile, lumina, speciile, viața alcătuiau o țesătură măiastră de cunoaștere și frumusețe care-i umplea cu totul căsuța. Lumea ei. Creștea cu ele – butucul pe care se înălța viața – singură, dar ținând laolaltă toate aceste minuni.

Dar, pe măsură ce îi sporea colecția, îi sporea și singurătatea. În piept îi sălășluia o durere mare cât inima. Și nimic n-o putea domoli. Nici pescărușii, nici splendoarea asfințitului, nici cea mai rară dintre scoici.

Trecu un an.

Singurătatea deveni mai cuprinzătoare decât putea îndura. Tânjea după vocea cuiva, după o prezență, după o atingere, dar și mai mult să-și apere inima.

Lunile trecură, încă un an trecu. Și încă unul.”

La nouăsprezece ani, în viața Kyei a pătruns Chase, băiatul de aur al orașului, popular, bogat și carismatic. Fascinat de aparența exotică a Kyei, a ținut neapărat să o cunoască.

„— Te-am văzut p-aici, știi, de-a lungu’ anilor, pe baltă. Cum îți zice?
Se gândi, o clipă, că fata n-o să poată vorbi; poate era surdă ori vorbea vreo limbă primitivă, cum auzise de la cineva. Un tip mai puțin sigur pe sine s-ar fi retras cu coada între picioare.
— Kya.”

Cu inima încă dornică de afecțiune, Kya a început să-l accepte tot mai des în preajma ei, vrăjită de cuvintele lui frumoase, care vorbeau despre căsătorie și mutatul împreună într-o casă frumoasă, aproape de mlaștină. Însă, spre deosebire de Tate, Chase considera balta doar un lucru ce putea fi exploatat, neînțelegând în niciun fel atașamentul Kyei față de mlaștină și vietățile de acolo.

„Ca majoritatea oamenilor, Chase cunoștea balta drept un lucru ce trebuia folosit. Se mergea cu barca pe ea, se pescuia, era secată pentru agricultură, așa că ce știa Kya despre lighioanele din mlaștină, despre curenți și păpurișuri îl nedumerea. Nu pricepea atingerile ei domoale, mersul cu viteză mică, trecutul în liniște pe lângă căprioare, șoptitul în apropierea cuiburilor de păsări. Nu-l interesa să învețe despre scoici sau pene și o lua la întrebări când o vedea notând în agendă sau colectând specimene.”

Apoi, s-a întors și Tate, copleșit de regrete, implorând-o pe Kya să-l ierte, fiind dispus să facă orice pentru a-și ispăși greșeala de a o fi părăsit, susținând că a iubit-o dintotdeauna. Mai mult, îi spune că sunt lucruri despre Chase despre care ea nu știe, anume că acesta iese și cu altele. Însă Kya nu era dispusă să-l ierte prea ușor.

”- Poate că nu-i perfect, dar tu ești mult mai jalnic.”

”- Și acum ce vrei, Tate?
– Vreau, dacă poți, să găsești o cale să mă ierți.
Trase aer în piept și așteptă.
Kya își privi degetele de la picioare. De ce să ducă povara iertării tot cei răniți, cei care sângerează încă? Nu răspunse.”

Însă acum Chase era mort, iar Kya era suspectă. Ce se întâmplase oare între timp?

Dacă prima parte a cărții este plină de lirism, delectându-ne cu descrieri încântătoare ale naturii, în a doua parte ritmul este alert, iar tensiunea atinge cote maxime și abia aștepți să afli ce verdict se va da în procesul cu jurați care are loc. Iar când ai impresia că nimic nu te mai poate surprinde, autoarea reușește să ne uimească din nou în final, cu o spectaculoasă răsturnare de situație.

Vă recomand cu căldură Acolo unde cântă racii – o carte emoționantă despre supraviețuire, singurătate, discriminare, acceptare, îndrăzneală, curaj, tenacitate, răzbunare, iubire și speranță, având în fundal o adevărată simfonie de sunete și culori.

Acolo unde cântă racii

Cartea Acolo unde cântă racii de Delia Owens poate fi comandată pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, librariadelfin.ro, dol.ro


2. Pârâul fermecat de Lynn Austin (Wonderland Creek – 2011)

Recomandare Oli:

O combinație minunată între aventură, istorie, romantism și învățături biblice, într-un ambalaj perfect: de la coperta superbă, titlu și sinopsis, până la povestea din paginile cărții, personaje, decor și stilul încântător de scriere, din care nu lipsește un umor fin, de calitate. Am citit foarte multe povești care s-au ridicat la înălțimea așteptărilor mele, iar unele dintre ele le-au depășit. Ei bine, „Pârâul Fermecat” e din această ultimă categorie. Mă așteptam să-mi placă, dar, mai mult de atât, a fost o adevărată încântare lectura ei. Nu sunt fan al literaturii creștine, dar în această carte învățăturile biblice sunt atât de firesc inserate în poveste, încât oferă teme de gândire, te fac să reflectezi asupra lor.

Un motiv pentru care mi-am dorit să citesc această carte a fost, precum bănuiți, ocupația personajului principal – bibliotecară – și faptul că stătea toată ziua cu nasul în cărți, după cum aflăm încă din sinopsis. Se mai recunoaște cineva?

Acțiunea este amplă – cartea are peste 400 de pagini – povestea are timp să înflorească în toată splendoarea, cititorul are timp să cunoască și să se „împrietenească” cu personajele, să intre în lumea acestora. O observație aș avea de făcut legat de o expresie care se repetă des și nu-mi sună prea firesc așa cum e tradusă: ”nu bine” în loc de ”nici bine nu…”. De exemplu: ”Nu bine am ajuns la poiană, că dulăul țâșni din spatele casei” în loc de nici bine nu am ajuns la poiană, sau nici nu am ajuns bine la poiană.

Îmi plac de asemenea cărțile documentate, din care aflu ceva nou, inedit. Acțiunea cărții se petrece in 1936, în timpul Marii Crize, în Blue Island, Illinois si apoi in Acorn, Kentucky, o micuță comunitate minieră din Munții Apalași. Am aflat despre programul de redresare economică New Deal lansat în 1933 de președintele Franklin Roosevelt pentru a contracara efectele crizei.
Unul din cele mai de succes proiecte a fost Proiectul Bibliotecari pe Cai, pentru care erau angajate în special femei care duceau cărți oamenilor din localitățile izolate din zonele rurale din Kentucky, contribuind astfel la lărgirea orizontului acestora, iar eroina cărții de față va face parte la un moment dat dintr-un grup de femei- bibliotecare pe cai.

Cred că deja v-am trezit curiozitatea. Să vă spun însă și câteva cuvinte despre poveste și personaje.

Alice Grace Ripley trăiește în Blue Island, Illionois cu părinții ei, fiind fiica pastorului din localitate. Are 22 de ani, este o tânără frumoasă și minionă ca un bibelou, visătoare și idealistă, iar cartea e scrisă la persoana întâi din perspectiva acesteia.

Stătea toată ziua cu nasul în cărți – avea și profesia ideală pentru așa ceva, fiind bibliotecară – spre disperarea iubitului ei, Gordon, care lucra la firma de pompe funebre a familiei lui și o acuza pe Alice că trăiește mai mult în cărți decât în realitate. Faptul că citea în timp ce mergea pe drum dând cu capul într-un stâlp și făcând ditamai cucuiul, sau că era să dea foc la bucătărie pe când gătea, dar tot cu un ochi în carte păreau să îi dea dreptate acestuia. Iar când Gordon o surprinde că citea, complet absorbită de carte, în timpul unei înmormântări, a pus capac puterii acestuia de înțelegere, dându-i papucii pe loc spre disperarea și nedumerirea lui Alice, care nu putea crede că i se poate întâmpla așa ceva. Nici măcar intervenția bunei ei prietene, Freddy, pe care Alice o rugase să acționeze ca intermediar, nu-l putuse răzgândi pe Gorgon. Și cum lucrurile rele nu vin niciodată singure, își pierde și slujba la bibliotecă datorită restructurărilor.

Așa se face că, pentru a scăpa pe de o parte de bârfele din oraș, iar pe de altă parte de nesfârșitele liste cu sarcini de îndeplinit întocmite de părinții ei, Alice se hotărăște să ducă personal o colectă de cărți în Kentucky. Corespondase cu Leslie MacDougal, bibliotecara din Acorn, Kentucky, și, deși aceasta nu o încurajase în nici un fel să vină personal să le aducă, nici nu credea că ar avea ceva împotrivă. Așadar, când află că mătușa și unchiul ei pleacă cu mașina la băi îi roagă să o ia cu ei și să facă un mic ocol s-o lase la Acorn. Zis și făcut! Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar Alice se trezește ajunsă într-un sătuc atât de izolat și rupt de civilizație, că nu-i vine să creadă. La clădirea pe care era inscripția ”Bibliotecă”, după ce bate îndelung cu pumnii în ușă, este întâmpinată de un bărbat morocănos și neîngrijit, păros ca un urs.

E fermecătoare și foarte captivantă povestea în continuare, oamenii pe care îi cunoaște sunt aspri, rezervați și ciudați, locurile sunt sălbatice și neprietenoase, iar Alice, care era o tânără răsfățată și visătoare, învățată cu confortul și fără să fi dat până atunci piept cu realitățile dure ale vieții și cu sărăcia lucie în care se zbătea mare parte a populației, deși știa bineînțeles despre toate acestea, e de-a dreptul șocată. Acorn era doar un mic cătun ca vai de lume, biblioteca era o amenajată într-o casă destul de dărăpănată, iar oamenii de aici abia aveau ce pune pe masă, după cum va descoperi ulterior… Iar, ca să fie situația de-a dreptul dezastruoasă, se dovedește că cea cu care corespondase, Leslie MacDougal, era de fapt… omul-urs care o întâmpinase!

– Sunteți drăguț să-mi spuneți unde o pot găsi pe doamna bibliotecară Leslie MacDougal?

– Eu sunt.

– Imposibil! Sunteți bărbat!

– După ce ți-ai dat seama, duduie? După barbă?

După așa o primire ”călduroasă”, Alice, realizând că făcuse o greșeală venind aici, nu are totuși de ales decât să încerce să se adapteze și să reziste două săptămâni, până vor veni unchiul și mătușa ei să o ia, după cum se înțeleseseră.

Domnul MacDougal, Mack, locuia împreună cu o negresă foarte bătrână, Miss Lillie, care fusese vraciul și tămăduitoarea micuței comunități. Chiar și acum, la cei peste o sută de ani ai ei, deși puterile o lăsaseră, locuitorii îi mai solicitau sfaturile. Miss Lillie era o fostă sclavă, iar povestea ei de viață, pe care o aflăm pe măsură ce i-o va povesti treptat lui Alice, e impresionantă. E o adevărată figură Miss Lillie, mi-a plăcut acest personaj!

Va afla în curând despre bibliotecarele ambulante, care erau așteptate să sosească de pe traseu. Era prima dată când auzea despre așa ceva! Se simțea ca Alice în Țara Minunilor, numai că, atunci când căzuse în vizuina iepurelui, sfârșise în Acorn, Kentucky, cu Pălărierul Nebun!

Însă nu doar că le va cunoaște pe Alma, Marjorie, Cora și Faye, cele patru femei călare care mergeau să împartă cărți oamenilor din zonele îndepărtate, dar va deveni și ea una din ele, mai mult de nevoie, după cum veți vedea, căci nu știa să călărească și era teribil de speriată de cai, însă va fi o experiență pe care o va aprecia la adevărata ei valoare, iar pe măsură ce va da piept cu viața de zi cu zi din Acorn, vom asista la maturizarea și evoluția ei ca om.

Ca și când situația nu era destul de rea, a doua zi după sosirea ei Mack este împușcat, și, deși acesta își revine, Alice e antrenată într-un adevărat scenariu pus la cale de Mack și Lillie, pentru a-i face pe toți să creadă că Mack nu supraviețuise, a-i înscena îngroparea și a-l ajuta să se ascundă într-o colibă izolată de pe munte, astfel încât acesta să aibă timp să afle cine îi dorește moartea înainte să îl omoare ”de tot”. Resentimente și secrete vechi ies la iveală, având legătură cu închiderea minei, cu abuzurile care fuseseră făcute pe seama muncitorilor și cu o explozie ce se soldase cu victime și care fusese catalogată drept accident de muncă, deși fusese un act de sabotaj, nedovedit însă. Care era legătura lui Mack cu toate acestea și cine îl ura atât de mult încât să încerce să-l omoare, veți vedea…

În plus, mergând călare pe coclauri și cunoscând din ce în ce mai multe persoane, legând chiar prietenii, Alice află poveștile de viață ale acestora și se trezește în mijlocul unui conflict între familii ce dura de zeci de ani, pe motivul unei averi îngropate. Și, bineînțeles, firea ei idealistă nu o va lăsa să stea deoparte, ci se va implica încercând să dea de capăt poveștii din trecut și să împace familiile dezbinate, mai ales că cea care avea cel mai mult de suferit era June Ann, o tânără soție – și mamă – abia ieșită din adolescență, de care Alice se atașează foarte mult. Dacă va reuși, rămâne de văzut…

De asemenea, Alice va fi chiar curtată și invitată la dans, căci peste tot oamenii se și distrează, cât ar fi viața de grea…

Nu vă spun mai multe despre acțiunea cărții, vă spun însă ce mi-a plăcut mie cel mai mult: felul în care Alice descoperă frumusețea acestei vieți simple și grele, adaptându-se fără prea multe fasoane și fără să se plângă sau să se dea în lături de la sarcinile gospodărești ce-i sunt repartizate, deși habar nu avea până atunci să adune ouă de sub găini, sau să aibă grijă de cal, sau să facă focul în sobă. De făcut pâine, nici vorbă! Îi ”reușeau” totuși niște pesmeți de-ți rupeai dinții în ei… Unele faze și replici sunt delicios de amuzante, iar umorul fin nu lipsește din poveste.

Dimineața de primăvară era cețoasă și rece, cu dealurile din jur adormite sub o pătură groasă de nori. Pârâul părea mai zgomotos ca ieri, curgând prin ograda din spate înspre pădurea de la marginea proprietății. M-am întrebat cum se numea. Până când am fugărit găinile și am reușit să adun câteva ouă, pantofii și șosetele îmi erau ude leoarcă de rouă. Ouăle nu erau nici pe departe atât de curate a ouăle cumpărate de mama de la magazin. (…) Mă îngrozeam la gândul că trebuia să fac pâine de casă. Tot ce știam despre pâine era că venea de la brutărie. Gata feliată.

Povestea are de toate: aventură, povești de viață, romantism, umor, învățăminte. E o poveste documentată, care surprinde în paginile ei realitatea acelei perioade grele de criză.

Mi-a plăcut foarte mult cartea, povestea în sine, felul în care e spusă, până la finalul, cum altfel, cu happy-end! O recomand din suflet tuturor romanticelor!

Oare nu-i ținusem eu prelegeri lui Freddy despre nevoia de a ne asuma riscuri în dragoste și de a sări în apă cu ambele picioare? Rațiunea îmi spunea că iubirea comună pentru cărți era un punct de pornire excelent pentru o relație… Ce pereche mai potrivită decât un bărbat căruia-i place să scrie și o femeie căreia-i place să citească?

Cărțile autoarei Lynn Austin pot fi comandate pe libris.ro, elefant.ro, librarie.net, librariadelfin.ro, carturesti.ro, emag.ro


3. Lumina unui nou început de Agnès Martin-Lugand(A la lumière du petit matin – 2018)

Recomandare Tyna:

Lumina unui nou început este o carte a căutării de sine, un drum deloc ușor, presărat cu multe frământări.

Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva lui Hortense, o profesoară de dans în vârstă de treizeci și nouă de ani, aflată într-un moment de cumpănă al vieții.

Hortense fusese pasionată de dans încă de mic copil. Părinții ei, care aveau ceva posibilități materiale, deținând și un conac într-o zonă rurală deosebit de pitorească, o ajutaseră să-și cultive pasiunea, amenajându-i o elegantă sală de dans într-o dependință a casei.

Anii tinereții trecuseră ca un fum, Hortense dedicându-se pasiunii sale și ducându-și la perfecțiune arta dansului, performând pe scene celebre din mai multe capitale. După ce devenise evident, datorită vârstei, că nu mai putea continua același stil de viață, Auguste, profesorul ei de dans, care dorea să se retragă din activitate, îi oferise marea șansă de a-i prelua școala lui de dans împreună cu alți doi dansatori, Sandro și Bertille, de aceeași vârstă cu ea.

Bertille era căsătorită cu Stephane, proprietarul unui restaurant și aveau împreună două fetițe gemene. Bertille era cea mai cerebrală dintre cei trei, fiind mereu preocupată de latura financiară. Sandro era pasional și un adevărat crai, schimbându-și în permanență iubitele.

Viața lui Hortense o luase la vale în urmă cu patru ani, când părinții ei, care se iubiseră nespus, se sinuciseseră simultan, după ce aflaseră că mama ei avea o boală degenerativă incurabilă, pierzându-și mințile încetul cu încetul, tatăl ei neconcepând să-și continue viața fără ea. Hortense avusese un adevărat șoc, care o marcase profund, în străfundurile minții reproșându-și cumva că nu recunoscuse semnele pentru a putea preîntâmpina tragicul deznodământ. După un an, Hortense era doar o umbră a celei care fusese cândva, forțându-se să meargă înainte, dar fără a-și putea regăsi pasiunea ce o însuflețea înainte.

În acel moment intrase în viața ei Aymeric, un bărbat foarte carismatic. Întâlnirea lor păruse să stea sub semnul destinului, Aymeric găsind pe stradă portofelul cu acte al lui Hortense și căutând-o să i-l înapoieze. Încă de la prima vedere, între cei doi fusese un adevărat ”coup de foudre”, ca și cum un fulger îi lovise pe amândoi simultan, electrizându-i și împingându-i unul în brațele celuilalt.

În mod normal, principiile morale ale lui Hortense i-ar fi interzis categoric să aibă o relație cu un bărbat însurat, care pe deasupra mai avea și doi copii, însă, când venea vorba de Aymeric, voința lui Hortense era ca și paralizată, fiindu-i imposibil să-i reziste. Hortense avusese o singură palidă încercare de a se despărți de Aymeric, însă când acesta o căutase și insistase să se împace, Hortense cedase imediat, surprinzându-se singură că avea o senzație de ușurare că el nu-i respectase decizia.

După trei ani, relația dintre ei intrase într-o rutină. Se întâlneau de două ori pe săptămână, marți și joi, luau masa la același restaurant, după care veneau în apartamentul lui Hortense, unde făceau dragoste cu pasiune, pentru ca mai apoi Aymeric să se curețe de orice urmă a legăturii lor fizice, plecând acasă la familia lui. În restul timpului, Hortense nu avea voie să-l caute sau să-i transmită mesaje, aflându-se în postura pasivă de doar a aștepta mesajele lui.

Faptul că Hortense se mulțumea doar cu rămășițele pe care Aymeric era dispus să i le ofere nu putea rămâne fără urmări.

Deși Hortense se mințea că este fericită, semnele depresiei se pot observa cu ușurință – tristețea, lipsa puterii de decizie, incapacitatea de a-și face planuri pe termen lung.

O măcina în permanență veșnica pendulare morală între dorința de a nu-i distruge familia lui, întrucât nu suporta gândul de a le provoca nefericirea soției și copiilor lui, și speranța firavă ca el să o aleagă totuși pe ea….

Mult prea îndrăgostită de Aymeric, disperată să nu îl piardă, Hortense se dedubla de fiecare dată în prezența lui, arătându-i mereu o față veselă și străduindu-se din răsputeri să fie o prezență agreabilă pentru el, nereproșându-i niciodată nimic, ce să mai – amanta perfectă!

Ca orice depresiv, Hortense avea nevoie de ajutor, dar refuza să îl accepte, deși striga în tăcere după el. Când Berille și-a exprimat, mai întâi voalat, apoi direct pe față, dezaprobarea față de relația clandestină și, mai ales, față de atitudinea lui Aymeric, Hortense i-a luat apărarea, respingând ideea că acesta ar fi avut un comportament incorect.

Evident că, deși Hortense părea să nu conștientizeze în acel moment acel lucru, relația era toxică și nu avea cum să conducă la un final fericit, indiferent de circumstanțe.

N-am putut să nu mă întreb la un moment dat cum ar fi procedat Hortense dacă Aymeric și-ar fi părăsit cu adevărat familia pentru ea. Nu cred că ar fi avut tăria să se opună, dar ar fi fost apoi nefericită, mult prea copleșită de remușcări…

Din fericire, câteodată soarta alege uneori în locul nostru, iar ceea ce poate părea un mare ghinion la un moment dat se poate transforma într-o șansă miraculoasă pentru viitor…

Un accident stupid i-a provocat lui Hortense o entorsă serioasă, care a trimis-o ”pe tușă” pentru cel puțin două luni, timp în care nu avea nevoie să facă eforturi fizice, trebuia să poarte o atelă o perioadă, după care era necesar să facă un tratament de recuperare la kinetoterapie.

Exact când Hortense avea cel mai mult nevoie de un sprijin moral, fiind îngrozită de gândul că exista posibilitatea să nu mai poată dansa niciodată, Aymeric a făcut un pas în spate, făcând-o să se simtă cumva și vinovată că stricase relația lor perfectă din cauza neglijenței ei!

Sâmburele îndoielii, care era de fapt plantat acolo de mult timp, stând mult timp în stare latentă, a început să încolțească din ce în ce în mintea lui Hortense, care a realizat că, pentru a putea decide în ce direcție dorește să o ia viața ei, trebuie să pună distanță între ea și Aymeric.

”Refuzasem să văd că timpul trecea, că timpul zbura, că timpul îmi scăpa printre degete, și uite în ce situație ajunsesem!”

Astfel, Hortence s-a reîntors în Provence, locul ei de baștină, unde a fost așteptată cu multă dragoste și căldură de Cathie, prietena ei din copilărie și de Mathieu, soțul acesteia, alături de care Hortense a început să simtă că începe să renască, încetul cu încetul…

”Credeam că trebuie să aștept să dansez din nou ca să mă regăsesc. Ei bine, nu. De când mă accidentasem, numai asta făceam, mă regăseam.”

La sugestia lui Mathieu, Hortense a redeschis conacul, transformându-l în casă de oaspeți, veniturile suplimentare obținute permițându-i să-l renoveze și să-l aducă la strălucirea de altădată.

Dependența de Aymeric funcționa însă precum o dependență de droguri, iar Hortense nu se putea elibera dintr-odată, având nevoie de mici doze periodice de Aymeric – mesaje, convorbiri telefonice sau întâlniri pe fugă, pentru a nu intra în sevraj. Totuși, pe măsura trecerii timpului, dozele necesare erau tot mai mici…

Mi-a plăcut această comparație dintre dependența de o relație toxică și dependența de substanțe interzise. Din ambele nu poți scăpa prea ușor sau dintr-odată.

Din nou, destinul i-a dat o mână de ajutor lui Hortense.

În zonă a apărut Elias, un bărbat foarte bun și muncitor, însă cu ochi triști și încercănați, care trădau multă suferință.

Povestea lui este una impresionantă, dar vă las plăcerea să o descoperiți singuri în carte.

Mi-a plăcut foarte mult povestea de dragoste dintre Hortense și Elias, două suflete rănite care se vindecă reciproc, ajutându-se să se redescopere și să-și regăsească speranța și pasiunea.

Cum se va termina povestea cu Aymeric? Va mai putea Hortense să danseze? Vor avea parte Hortense și Elias de un viitor împreună?

Veți afla răspunsurile în carte.

Vă recomand această carte sensibilă și emoționantă despre alegeri și consecințe, incertitudine și speranță, puterea vindecătoare a iubirii și curajul de a-ți lua soarta în propriile mâini.

”Lacrimile mi se amestecau cu râsul pentru că eram profund fericită, dansam în fața naturii, a soarelui, a copacilor bătuți de mistral, în căldura înăbușitoare de acolo, de-acasă. Nu mai eram chinuită de spaime, spaima de a pierde, spaima de a nu fi iubită. În ultimele săptămâni, îmi demontasem viața bucată cu bucată. Acum începeam să reclădesc. Să-mi clădesc viitorul.”

Cărțile autoarei Agnès Martin-Lugand pot fi comandate pe edituratrei.ro, elefant.ro, libris.ro, librex.ro, cartepedia.ro, librarie.net, emag.ro


4. Ana de Em Sava

Recomandare Oli:

Ana este una din cele mai frumoase cărți inspirate din viața satului românesc din veacul trecut pe care le-am citit, urmărind impresionantul spectacol al vieții dintre granițele unui sat transilvănean, locuit deopotrivă de români și de unguri, ce trăiau alături, dar nu împreună, fără a se amesteca unii cu alții. Aflăm despre tradiții, rânduieli și obiceiuri, despre sărbători, credințe și prejudecăți, rod al unei migăloase munci de documentare a autoarei.

Scrisă într-un dulce grai românesc (am apreciat foarte binevenitul glosar de termeni de la sfârșitul cărții), povestea se țese rând cu rând, prinzând în hora ei povești de viață cu bune și cu rele, cu suferință, dar și cu bucurie. Poate fi privită și ca o carte-document a acelor vremuri, surprinzând o ”felie” de istorie ce traversează cele două războaie, ajungând, generație după generație, până în prezent. Este povestea adevărată a străbunicii și bunicii autoarei. Ana a fost bunica ei.

De-a lungul timpului, am citit nenumărate cărți, dar despre câteva din ele am spus că le-am trăit, și nu doar citit. Ei, bine, Ana face parte din această categorie. O adevărată bijuterie literară pe care am citit-o cu sufletul și pe care am simțit-o scrisă cu sufletul. Am simțit, conectată la trăirile personajelor cărții, un tăvălug de sentimente: duioșie, nostalgie, dor, tristețe, neputință, dar și speranță și multă iubire. O lectură care mi-a transmis un prea-plin sufletesc greu de redat în cuvinte. Iar dintre rânduri am cules, presărate cu folos, perle de înțelepciune:

“Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să-l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”

Pășim în poveste intrând în Sava, un sat din județul Cluj, pe care îl vedem la început prin ochii entuziaști ai fetiței de patru ani venită în vacanță la bunici (am realizat astfel de ce autoarea a ales pseudonimul Em Sava – un nume deloc întâmplător).

”Când ajungeam în dealul Savei, bucuria mi se aduna în gât și mă ridicam pe vârfuri, întotdeauna nerăbdătoare să văd ulițele satului, înșirate cuminți ca într-un fund de căldare cu marginile întinse și împădurite până spre casa bunicilor, din spatele căreia grădina țâșnea îndrăzneață până sus pe deal, la morminte, unde nucul mare și bătrân stătea de pază. Cele două biserici, ca doi ochi de veghe, păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat. Cea românească, micuță și veche de multe sute de ani, era ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni ce o înconjurau, iar cea ungurească, albă, se înălța luminoasă, având în spate tufe mari de melin.”

Apoi firul poveștii se duce mult în trecut și o cunoaștem pe Maria și destinul ei mult încercat. S-a căsătorit din voia părinților, cu cel ales de ei, așa cum se cuvenea, chiar dacă ei acela ”nu-i mișcase inima”.

”Avea să se mărite, că asta era soarta femeii… Să-și ascundă coada sub năframă, să facă mâncare la bărbat, să asculte de soacră și să facă copii sănătoși.”

Femeie puternică, demnă, hotărâtă și neînfricată, Maria a iubit și a suferit. Și iubirea nu i s-a întors pe măsură. A născut și a crescut copii și a îngropat ființe dragi. A făcut sacrificii, a trudit și a dus poveri care ar fi frânt un spirit mai slab. Cartea de față e, totodată, un omagiu adus femeilor care au dus greul casei și al familiilor lor în vremuri de restriște, fără să plece capul.

Ana e rodul iubirii interzise a Mariei cu Sandor, singurul bărbat care i-a înfiorat inima. Dar Sandor era ungur…

”Cine îi plăcea ei nu putea spune la nimeni. Sandor îi plăcea. O făcea să râdă și simțea cum o furnică atunci când i se uita în ochi. Dar Sandor era ungur. I-ar tăia limba tatica dacă ar ști. Și-apoi, nici Sandor nu și-ar spurca neamul luându-și româncă.”

Am suferit, m-am întristat și m-am bucurat pe rând, citind povestea Mariei și povestea Anei, așa frumos spuse, cu gingășie și emoție. Ana e o femeie admirabilă, o ființă frumoasă și luminoasă, bună ca pâinea caldă. Ce mult au avut, fiecare din ele, de luptat cu obstacolele vieții!

Am urmărit personajele, interacțiunea și maturizarea acestora, curgerea vieții lor de zi cu zi, în paralel cu schimbările pe care le va suferi satul sub influența evenimentelor istorice, a războaielor, a ocupației străine, care își vor pune amprenta nemiloasă asupra tuturor. Țin să remarc excepționala galerie de personaje, foarte atent desenate, pe care le vom cunoaște pe parcurs. Oameni frumoși sau mai puțin frumoși, aspriți de viață, făcând față, așa cum au putut, cărților servite de soartă.

Ana este totodată un minunat roman de dragoste, o dragoste împărtășită și împlinită, despre care am citit cu lacrimi în ochi și zâmbetul pe buze.

”Dragostea lor nu a durat trei ani, așa cum spun astăzi specialiștii. Nu s-a topit și nici nu s-a schimbat în prietenie. N-au alungat-o nici nașterile Anei, nici ridurile ori firele de păr alb, nici colburile care s-au așezat la fel, în fiecare an pe ulițele Savei, purtând în miezul lor miros de struguri și de prune coapte.”

Nu vă dezvălui mai mult, ci vă invit să descoperiți singuri această superbă poveste profund românească. Începând de la titlu, subiect, decor, numele personajelor, limbaj și foarte inspirata copertă, totul este autentic și frumos.

O carte de păstrat în bibliotecă, de citit și recitit, pe care o recomand cu drag!

Cartea Anade Em Sava poate fi comandată de pe sionoeditura.com, libris.ro


5. Tot acest timp de Mikki Daughtry & Rachael Lippincot (All This Time – 2020)

Recomandare Tyna:

Tot acest timp este o foarte frumoasă și emoționantă carte young adult despre iubire și prietenie, speranțe și deziluzii, visuri și coșmaruri, dar și despre puterea de a renaște din propria cenușă…

Adolescența este o perioadă de mari frământări și neliniști, o vârstă a așteptărilor, dar și a incertitudinilor. Personalitatea nu este încă bine formată și până și cea mai mică schimbare de plan poate ușor să te destabilizeze…

Kyle era cândva, în liceu, vedeta echipei de fotbal, Kimberly, fata de care era îndrăgostit nebunește încă din generală devenise iubita lui, iar viitorul părea să i se deschidă luminos în față. Însă, o accidentare la unul dintre meciuri îi ruinase planurile de viitor, o carieră sportivă fiind definitiv exclusă. Îi rămăsese totuși o ancoră puternică: Kimberly, cea cu care avea o relație specială încă de când erau adolescenți și cu care planificase să studieze împreună la UCLA. Kimberly îi dă însă lovitura de grație în seara absolvirii, anunțându-l că ea fusese admisă la Berkeley încă de câteva luni! Lovitura este cu atât mai puternică cu cât Kyle descoperă că, în timp ce lui îi ascunsese acest lucru, Sam, prietenul cel mai bun al amândurora, era la curent!

Cu inima făcută fărâme, Kyle fuge la mașina lui, urmat de Kimberley. Disperată, aceasta se urcă alături de el, încercând să-i explice motivația ei.

”- (…) Nu încerc să scap de tine. Dar… chiar vreau să știu cum e să mă întorc și să nu te văd acolo.

Vocea i se frânge, dar își îndreaptă spatele. Chiar asta gândește. O gândește cu adevărat. Ochii ei mă privesc, calmi și plini de siguranță.

– Vreau să fiu eu, doar eu, fără tine.”

Emoții puternice, o vreme infernală, carosabil ud, mugetul unui camion și apoi… impact! Viața lui Kyle o cotește brusc la 180 grade, fără ca el să o poată controla în vreun fel. Imaginea lui Kimberly, plină de sânge, i se impregnează pe retină și îl bântuie…

”Am crezut că pierderea ei după despărțirea noastră era cea mai groaznică pierdere pe care o puteam simți vreodată, dar asta… asta n-o pot rezolva. Nu pot să scot din buzunar o brățară cu talismane și să îndrept lucrurile.

A dispărut pentru totdeauna. Îngropată în cimitirul local acum cinci zile, într-o ceremonie la care, din cauza stării fizice, nu am putut să particip.”

Rămas fără niciun punct de sprijin, Kyle plutește în derivă. Refuză să se gândească măcar la un plan de viitor, își evită prietenii și își minte mama, pentru a o menaja.

Iar ceea ce era cel mai îngrijorător era faptul că avea adesea vedenii, Kimberly apărându-i în față în cele mai neașteptate momente, dispărând în momentul în care încerca să o atingă… În plus, Kyle a avut la un moment dat o adevărată revelație, conștientizând că Sam, cel mai bun prieten al lui, fusese îndrăgostit profund, încă de mult timp, de Kimberly, ascunzându-și sentimentele doar pentru că era copleșit de vină pentru că nu-l protejase pe Kyle în momentul accidentului care-i ruinase acestuia cariera sportivă. Oare și Kimberly avusese aceleași sentimente pentru Sam și le ascunsese doar pentru a-l menaja pe Kyle? Întrebarea îl chinuia pe Kyle, cu atât mai mult cu cât nu avea cum să mai poată obține un răspuns la ea…

Apoi, în viața lui Kyle intră Marley, o adolescentă misterioasă, pe care o cunoaște în cimitir. Marley are propriile ei secrete și suferă cumplit după o tragedie pentru care se consideră vinovată, însă, pentru sufletul chinuit al lui Kyle, acționează întocmai ca un balsam. Poveștile lui Marley, inventate de ea, îl farmecă pe Kyle și, încetul cu încetul, o legătură extrem de sensibilă, dar solidă, se naște între cei doi, iar speranța reapare în viața lui Kyle.

Întorsătura spectaculoasă de situație care apare pe la jumătatea cărții te lasă mască. Cum ar fi să primești totul înapoi dar, în același timp, să pierzi totul? Pare paradoxal, dar exact asta i s-a întâmplat lui Kyle.

Ultima parte a cărții am citit-o cu sufletul la gură, intrigată de mister și extrem de curioasă de deznodământ, care mie mi-a încălzit sufletul, dar pe care vă las plăcerea să-l descoperiți singuri. Sunt convinsă că vă va ului!

Mi-a plăcut mult și nota de final de la una din autoare, Mikki Daughtry. Veți înțelege pe deplin cuvintele acesteia după ce veți citi cartea.

”Numiți-mă nebună. Numiți-mă plină de iluzii. Numiți-mă visătoare. E-n regulă pentru mine. Sunt doar recunoscătoare că ați ales să mă întâlniți aici, în lumea mea, și mi-ați îngăduit să vă împărtășesc poveștile mele, pentru că eu o să cred întotdeauna în basme. Întotdeauna o să cred în dragoste adevărată. Încercați doar să mă opriți.”

Cartea Tot acest timp de Mikki Daughtry & Rachael Lippincot poate fi comandată pe litera.ro, libris.ro, elefant.ro, carturesti.ro, cartepedia.ro, librariadelfin.ro, librarie.net


6. O să-nțelegi când o să fii mai mare de Virginie Grimaldi(Tu comprendras quand tu seras plus grande – 2016)

Recomandare Oli:

Un splendid roman cu povești în poveste țesute pe firul principal al acțiunii, povești de viață impresionante transmise într-un stil plin de sensibilitate și empatie, nelipsit însă de un delicios strop de umor și autoironie.

„O să-nțelegi când o să fii mai mare” este o poveste dulce amăruie, care m-a răscolit și mi-a trezit nostalgii, cu un final spectaculos și luminos.

O poveste despre pierdere și suferință, despre acceptarea și depășirea acestora și despre mecanismele pe care le folosește fiecare pentru a face față. Despre tinerețe și bătrânețe, despre viața în toată complexitatea ei, cu bune și cu rele.

Personajul narator al cărții este o tânără psiholog de profesie, Julie, care ne povestește o experiență traumatizantă din viața ei, decizia pe care a luat-o în încercarea de a-i face față, drumul pe care a purtat-o aceasta, oamenii pe care i-a întâlnit și lecțiile de viață învățate pe parcurs.

Julie lucra la o clinică de operații estetice, avea un prieten de care era îndrăgostită, Marc, iar viața ei curgea lin și frumos. Totul s-a schimbat într-o seară, cu un telefon de la mama ei, care a împărțit viața ei în „înainte” și „după”.

Tatăl ei, un bărbat încă tânăr și în putere, de care Julia era foarte apropiată, a făcut stop cardiac și a murit!

„Totul s-a dat peste cap într-o seară. Cea în care a murit tata.”

Suferința a dezechilibrat-o profund și, cum o supărare nu vine niciodată singură, Julie a mai avut parte de două șocuri în perioada următoare: s-a despărțit de Marc, căruia i-a văzut o latura superficială, insensibilă, tocmai atunci când avea cea mai mare nevoie de susținere și, pe deasupra, a trebuit să facă față și dispariției din viața ei a bunicii ei dragi. Despre asta vom afla amănunte în final.

Un anunț de muncă pe care l-a văzut în ziar i-a atras atenția și a simțit că o schimbare în acest moment al vieții ei ar fi binevenită.

”Tata era mort. Stăteam întinsă pe nisip, liniștită, și un val mă izbea cu toată puterea. Lunile care au urmat au fost o succesiune de valuri sparte. Tata, bărbatul meu, bunica. Mă înecam. Așa că, săptămâna trecută, citind anunțul ăsta de muncă, am văzut un colac de salvare. Un cămin de bătrâni din Biarritz căuta urgent o psihologă calificată pentru a o înlocui temporar pe cea plecată în concediu de maternitate. Se oferea cazare. Perspectiva de a lucra cu persoane în vârstă mă entuziasma cam ca aceea de a săruta un păianjen, dar era o chestiune de supraviețuire.”

Căminul de bătrâni era la Biarritz, localitatea ei natală, la doar câțiva km de casa ei părintească.

Am înțeles-o pe Julie că suferea și că acceptând acest post temporar – pentru opt luni -, era felul ei de a face față suferinței, detașându-se și luând o pauză de la viața ei, așa cum fusese până atunci. Am înțeles la final și mai clar de ce a luat această decizie, să se angajeze la acest cămin de bătrâni. Veți vedea despre ce e vorba. Ce nu am înțeles sau mai bine zis nu am aprobat în sinea mea a fost faptul că a ascuns mamei și surorii ei faptul că se află la o aruncătură de băț de ele, care o credeau în continuare la Paris. Lucrurile s-au lămurit în cele din urmă, dar mi s-a părut greșită această decizie a ei de a nu le spune adevărul. Dar asta a fost alegerea ei.

”Nu i-am spus nimic mamei. (…) dintr-un motiv absolut egoist îmi convine să nu știe că mă aflu la câțiva kilometri de ea. Am nevoie de timp ca să mă regăsesc, să-mi dau seama ce vreau să fac cu viața mea, fără nici o influență.

M-am pierdut într-un labirint, merg înainte, mă izbesc, fac cale întoarsă, nu știu încotro mă îndrept și trebuie să găsesc singură ieșirea, fără firul Ariadnei sau GPS.”

Perioada petrecută ca psiholog la Căminul de bătrâni Tamarisca este amănunțit descrisă. Ca structură, cartea este împărțită pe capitole, lună cu lună.

Facem cunoștință cu personalul căminului, între care Greg și Marine îi vor deveni prieteni Juliei. Îi cunoaștem de asemenea pe rezidenții căminului și aflăm, treptat, poveștile lor de viață. I-am îndrăgit pe Louise, Gustave, Maryline, Elisabeth și Pierre, Rosa, și, de fapt, pe toți ceilalți. Singurul antipatic era Leon, un bătrân pur și simplu răutăcios, căruia nu-i păsa de nimeni.

Louise ”pierduse” patruzeci de ani de viață, uitându-i complet. Însă memoria recentă era intactă și putea astfel ”funcționa” normal. Gustave își ascundea tristețea sub nelipsitele lui glume. Cocheta Maryline purta tot timpul o eșarfă cu ”Miss Bunica 2004” de care era tare mândră. Elisabeth și Pierre erau soț și soție și erau și acum, la bătrânețe, îndrăgostiți.

Rosa Goncalves e o rezidentă care sosește la Tamarisca după angajarea Juliei acolo, iar nepotul Rosei, Raphael, o ajută să se instaleze. Iar atracția pe care a simțit-o Julia față de Raphael de cum l-a văzut, a luat-o complet pe nepregătite. Iar când aceasta e și reciprocă, ceva începe să se înfiripe…

Am urmărit cu interes și emoție ședințele săptămânale pe care le avea Julie, ca psiholog, cu fiecare dintre aceștia, dialogurile fiind presărate cu mici perle de înțelepciune. Julie le oferea rezidenților căminului consiliere, dar era pe deplin răsplătită primind de la aceștia prețioase lecții de viață din experiența lor proprie.

”Avem două vieți. Cea de-a doua începe în ziua când ne dăm seama că nu avem decât una.” (Confucius)

Treptat, interacționând cu aceștia, participând la activitățile lor cotidiene, urmărindu-i cum apreciază viața, cu micile ei bucurii de zi cu zi, Julie începe să se vindece sufletește.

”În preajma lor, învăț să fiu rezistentă. Niciodată nu am apreciat atât de mult micile detalii decât de când știu că totul se va termina. Acum le cunosc valoarea. Cred din ce în ce mai mult că fericirea este făcută din bucățele adunate pe drum.

Încă nu reușesc să văd partea pozitivă din aceste încercări. Nici nu sunt sigură că vreau. Dar îmi dau seama de șansa de a înțelege valoarea vieții.

Asta mi-a oferit Tamarisca.”

Deși cartea nu este una romantică, avem totuși parte de romantism și, mai ales, de iubire și vom urmări nu unul, ci trei cupluri nou formate. Și bat clopote de nuntă. Căci iubirea apare de multe ori deodată, atunci când te aștepți mai puțin… Nu vă dau detalii, vă invit să descoperiți despre cine e vorba.

În final am avut parte de o revelație, o răsturnare de situație spectaculoasă, complet neașteptată!

Mi-au plăcut foarte mult citatele de la începutul fiecărui capitol, foarte atent alese, de reținut! În continuare, vă ofer câteva din acestea:

”Avem două vieți. Cea de-a doua începe în ziua când ne dăm seama că nu avem decât una.” (Confucius)

”Să fii fericit nu înseamnă că totul este perfect. Înseamnă că ai hotărât să privești dincolo de imperfecțiuni.” (Aristotel)

”Lungimea unei vieți este aceeași. fie că ți-o petreci cântând sau plângând.” (Proverb japonez)

”Viața nu înseamnă să aștepți trecerea furtunii. Înseamnă să înveți să dansezi în ploaie.” (Seneca)

”De fiecare dată speranța duce mai departe decât teama.” (Jünger)

O carte superbă, motivațională și inspirațională despre care pot spune cu sinceritate că m-a marcat și care mi-a oferit o lectură savuroasă, de neuitat. O carte din suflet pentru suflet. O recomand cu drag!

Cartea O să-nțelegi când o să fii mai mare de Virginie Grimaldi poate fi achiziționată pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro


7. Diavolul în primăvară de Lisa Kleypas(Devil in Spring– 2017)

Recomandare Tyna:

Diavolul în primăvară este o carte fermecătoare, deosebit de romantică, cu personaje fascinante, condimentată cu un umor dulce-acrișor, dar și cu momente de tensiune și pericol.

Chimia dintre cele două personaje principale este aproape palpabilă, aerul se încinge în jurul lor când sunt împreună. La prima vedere, Pandora și Gabriel păreau complet incompatibili, iar șansele ca drumurile lor să se intersecteze vreodată aproape inexistente. Cu toate acestea, destinul a hotărât astfel, dând șansa celor două suflete pereche să se găsescă și să descopere magia iubirii, sentiment pe care nici unul dintre ei nu credea că o să-l copleșească vreodată.

Pe Pandora am cunoscut-o deja destul de bine din primele două volume ale seriei – Frumos și cu inima de gheață și Vreau să fiu soția ta. Crescând alături de doi părinți iresponsabili și egoiști, preocupați mai mult de veșnicile lor aventuri extraconjugale și certuri interminabile, cu un frate arogant și impulsiv, Theo, ce avea adesea accese de furie, cu o soră mai mare, Helen, bună și diafană, care trăia mai mult în lumea ei, Pandora și sora ei geamănă Cassandra deveniseră sălbatice și lipsite de orice maniere.

Străduințele lui Kathleen, văduva fratelui lor, de a le cizela, angajând și o doamnă de companie în acest sens, dăduseră roade doar în cazul Cassandrei, Pandora rămânând un spirit liber, ce refuza orice constrângere, indiferent de consecințe.

Deosebit de inteligentă și ambițioasă din cale-afară, Pandora pusese bazele unei afaceri cu jocuri de societate inventate chiar de ea, încurajată în acest sens de Rhys Winterbourne, soțul surorii ei Helen, care o ajutase să pună bazele companiei, o pusese în legătură cu diverși oameni de afaceri și îi promisese desfacerea produselor ei în magazinele lui.

Afacerea ei începuse promițător, primele jocuri puse în vânzare având un succes fulminant, vânzându-se în timp record, Pandora fiind la un pas de a-și obține independența mult dorită. Însă, în timpul unui bal de caritate, o încurcătură de situație avea să-i răstoarne toate planurile întocmite cu atâta grijă. Dorind să-și ajute o bună prietenă să evite un potențial scandal, Pandora s-a dus sa-i recupereze un cercel pe care aceasta și-l pierduse într-un pavilion unde avusese o întâlnire ilicită. Din păcate însă, după ce s-a strecurat să-l ridice din spatele unei bănci, Pandora a constatat îngrozită că a rămas înțepenită într-o poziție ridicolă, cu capul în jos și fundul în sus, iar orice încercare de a se elibera o făcea tot mai captivă, rochia agățându-se în mai multe locuri.

În această poziție a găsit-o Gabriel, lord St. Vincent, un cuceritor celebru și unul dintre cei mai râvniți burlaci ai sezonului. Neputând să lase o domniță la ananghie, deși nu o cunoștea de nicăieri, Gabriel s-a aplecat deasupra ei să o ajute să se elibereze, moment în care au fost surprinși de lordul Chaworth, amfitrionul evenimentului. Poziția celor doi părea complet compromițătoare, iar lordul Chaworth l-a somat pe Gabriel să repare onoarea tinerei pe care o distrusese irevocabil.

Gabriel era primul născut al lui Evie și Sebastian St. Vincent, eroii principali din Diavolul în iarnă. M-am bucurat mult să-i reîntâlnesc în acest volum, la fel de îndrăgostiți ca la început. Cei doi avuseseră între timp cinci copii – Sebastian, Phoebe, Nathan, Seraphine și Michael Ivo. Acesta din urmă avea în prezent unsprezece ani și venise la mare distanță de ceilalți frați ai lui, spre stânjeneala lui Evie și mândria lui Sebastian, care nu se sfia să declare că ultimul copil era o reclamă adusă de către Evie potenței lui, mergând parcă mai țanțoș și petrecând cea mai mare parte din timp alături de ultima odraslă, un băiat vesel și vivace.

Pe umerii lui Gabriel, fiind fiul cel mare din familia Challon, apăsaseră mereu toate responsabilitățile, așteptările tuturor fiind uriașe. Nedorind să eșueze, conștient că mulți s-ar fi bucurat dacă ar fi dat greș, Gabriel luase numai note mari la Eton și Oxford și muncise din greu să-și depășească orice punct slab. După ce absovise se ocupase cu multă competență de finanțele familiei și făcuse câteva investiții inspirate din banii lui. Deși în cea mai mare parte din aspectele vieții lui se dovedise responsabil, disciplinat și muncitor, exista o latură sălbatică a firii lui pe care degeaba încercase să și-o înăbușe. Moștenind sângele fierbinte de la tatăl lui, care la rândul lui fusese un crai notoriu până să se însoare, Gabriel era dornic de experiențe erotice senzuale, pe care amanta lui, Nola Black, soția ambasadorului american, era mai mult decât dornică să i le ofere. Deși se simțea extrem de vinovat de această latură a sa, mai ales că avea o legătură ilicită cu o femeie măritată, Gabriel nu se grăbea să se însoare, temându-se că se va plictisi repede de o debutantă naivă și inocentă și nu-i va putea rămâne fidel.

Soarta îl pusese acum în fața unei alegeri imposibile. După ce ani de zile reușise să facă față unor seducătoare versate, fusese prins în capcană, e drept că fără voia ei, de o domnișoară excentrică și cam lunatică. Faptul că aceasta era fiica unui conte cerea ca onoarea ei să fie imediat reparată. Gabriel, un om responsabil, înțelegea pe deplin toate implicațiile și era gata să facă ceea ce se cuvenea, mai ales că micuța sălbatică îl fascinase ca nimeni alta.

”Părea să aibă o energie neobosită, ca un pur-sânge aflat la start, așteptând semnalul. Chiar și cele mai neînsemnate mișcări păreau să prefigureze o explozie de acțiune. Toate astea îi dădeau un sentiment de neliniște, dar în același timp îl făceau să dorească să capteze acel foc și să-i dea o bună întrebuințare, până ce ea va rămâne inertă, epuizată, sub trupul lui.”

Surprinzător sau nu, Pandora era cea care se opunea din răsputeri căsătoriei de conveniență pentru evitarea scandalului, simțindu-se încolțită din toate părțile. Deși nu ar fi vrut ca eventualul ei refuz să-i ruineze șansele surorii ei Cassandra la o căsătorie bună, Pandora era disperată să nu ajungă o marionetă la cheremul unui bărbat. Feministă din cale-afară, cu un spirit avangardist, militând pentru drepturile femeii la vot, Pandora era conștientă că în urma căsătoriei drepturile ei ar fi drastic limitate, iar afacerea ei i-ar reveni automat soțului, cu toate veniturile aferente.

Gabriel luase însă o decizie și nu era dispus să renunțe prea ușor. Pentru a o convinge, o invită pe Pandora să vină împreună cu familia ei și să stea o săptămână la domeniul tatălui lui, pentru a se cunoaște mai bine.

Rezistența Pandorei începe să se crape sub asediul neobosit al lui Gabriel, care o seduce încetul cu încetul prin îmbrățișări și sărutări, în același timp surprinzând-o cu convingeri largi și promisiunea de a face compromisuri după căsătorie pentru ca ea să nu simtă că libertatea îi era îngrădită prea tare. Îndrăgostindu-se de Pandora, cu felul ei exuberant și nonconformist de a fi, Gabriel a realizat că, dacă aceasta s-ar simți încorsetată în vreun fel, nu ar mai fi niciodată fericită iar lumina din privirea ei s-ar stinge cu totul.

Deosebit de înțelept, Gabriel nu a făcut marea greșeală pe care o fac mulți îndrăgostiți care încearcă să o schimbe pe persoana iubită ca, mai apoi, să nu le placă rezultatul. Până la urmă, aceasta reprezintă adevărata dragoste, să iubești necondiționat pe cineva, cu bune și cu rele, cu calități și defecte, fără a încerca să-l vâri într-un tipar care nu i se potrivește.

Toate strădaniile lui Gabriel au dat roade, iar Pandora începe să se simtă tot mai hipnotizată de el, pe punctul de a-și trăda principiile ferme de până atunci.

”- Am senzația că încearcă în mod deliberat să-mi facă viața cât mai grea. De asta nu voi înțelege niciodată de ce oamenii cred că diavolul este o bestie hidoasă cu coarne, gheare și coada despicată la vârf. Pe cine l-ar atrage o asemenea creatură?

– Vrei să spui că lordul St. Vincent este un diavol deghizat? A întrebat-o Kathleen, părând amuzată.

– Ar putea foarte bine să fie, i-a răspuns tristă Pandora. A făcut în așa fel încât totul să-mi fie confuz. Sunt ca un sticlete care se gândește: oh, ce colivie drăguță, cu bare de aur și leagăn de catifea. Și cu tavă plină de semințe! Parcă ar merita să-i las să-mi prindă aripile cu o clemă pentru toate astea. Iar mai apoi, când ușița se închide, va fi prea târziu.”

În ciuda temerilor ei, Pandora a realizat în curând că, indiferent de alegerea pe care o făcea, un lucru îi era foarte clar: nu-l putea pierde pe Gabriel.

”În clipa aceea, Pandora a înțeles că ar muri dacă Gabriel nu ar fi al ei. De inimă albastră. Cu el, ea devenea alta – amândoi deveneau altfel, alții. ”

Însă, după un început idilic în căsnicia lor, Pandora începând să capete tot mai multă încredere în Gabriel, soarta avea să-i pună la o grea încercare, preocupările Pandorei legate de afacerea ei aducând-o în mijlocul unui complot primejdios, viața ei fiind grav amenințată.

Noua provocare avea să-i apropie și mai mult, Gabriel realizând că Pandora devenise punctul central al vieții lui iar, fără ea, nici nu mai concepea să mai trăiască.

Mi-au plăcut mult ambii eroi, care m-au convins de tăria sentimentelor lor și că fiecare dintre ei era exact ce îi trebuia celuilalt pentru a fi pe deplin fericit.

O carte caldă și foarte romantică, pe care o recomand cu drag!

Cărțile autoarei Lisa Kleypas pot fi comandate pe elefant.ro, libris.ro, librariadelfin.ro, librarie.net, emag.ro, carturesti.ro


8. O speranță la capătul lumii de Sarah Lark(A Hope at the End of the World – 2015)

Recomandare Oli:

Cartea O speranță la capătul lumii, pe lângă decorul preferat al poveștilor scrise de autoare, respectiv Noua Zeelandă, reia o temă des întâlnită în cărțile sale: plecarea pe meleaguri îndepărtate, în căutarea unei vieți mai bune, a unor noi începuturi. Totodată, povestea este o continuare a trilogiei În țara norului alb – extraordinara saga de familie plină de culoare petrecută în minunatele ținuturi din Nouă Zeelandă -, deși nu face parte oficial din aceasta. Sunt multe referiri la Gwynera McKenzie, formidabilul personaj din volumul ”În țara norului alb”, iar James McKenzie, personajul principal masculin din cartea de față este strănepotul ei și fiul Gloriei și al lui Jack, a căror poveste de viață și iubire încheie trilogia, în volumul ”Strigătul păsării Kiwi”, și pe care avem bucuria să îi regăsim, la Kiward Station, ferma de oi pe care o conduc.

O speranță la capătul lumii este și de o întindere mai mică decât celelalte cărți ale autoarei, însă acțiunea este bine închegată și nu am simțit că ar lipsi ceva, din acest punct de vedere, deși recunosc că mi-ar fi plăcut o poveste mai amplă.

Ne aflăm la sfârșitul Celui de-al doilea război mondial, și facem cunoștință cu Helena, o tânără poloneză în vârstă de nouăsprezece ani, care se află, împreună cu sora ei adolescentă, Luzyna, într-o tabără de refugiați din Iran. Fuseseră deportate, împreună cu familia, din Polonia în Siberia, unde lucraseră în mină și cunoscuseră durerea pierderii ambilor părinți, iar la sfârșitul războiului fuseseră trimise în tabăra de refugiați din Iran. Și aici viața era grea, dar nu mai erau exploatate, scăpaseră de frigul cumplit din Siberia, iar mâncarea era suficientă.

Experiențele trăite, poate și propriile firi, au modelat cum nu se poate mai diferit cele două surori: pe când Helena e responsabilă, ambițioasă și muncitoare, Luzyna e superficială, egoistă și foarte comodă, având impresia că totul i se cuvine. Părinții o răsfățaseră pe cât le stătuse în puteri, iar ultima dorință a mamei către Helena a fost să aibă grijă de viitorul Luzynei. Astfel că, atunci când s-a ivit șansa plecării în Noua Zeelandă, într-o tabără de refugiați pentru șapte sute de copii și adolescenți, Helena face tot posibilul ca Luzyna să accepte să plece, deși era dezolată că nu putea pleca și ea, fiind prea mare (erau acceptați doar cei sub șaptesprezece ani). Însă, în momentul plecării, Luzyna, cu neseriozitatea caracteristică, întârzie, iar la ultima strigare la urcarea în autocar, Helena ia o hotărâre pe loc: nu va lăsa șansa să se irosească, așa că urcă ea în locul Luzynei, dându-se drept aceasta. A fost una din acele decizii schimbătoare de destin, ale cărei consecințe trebuie să ți le asumi, iar fata va fi mult timp bântuită de regrete și de sentimentul că își trădase sora mai mică.

Călătoria spre Noua Zeelandă va fi presărată cu aventuri și drame, tânăra fiind supusă unor abuzuri fizice și emoționale din partea unui personaj malefic, care chipurile era profesor, însoțind copiii. Șantajată cu demascarea, Helena a ”înghițit” nedreptatea care i se făcea, poate pe undeva considerând-o drept o pedeapsă meritată. În cele din urmă, Helena ajunge pe tărâmul Noii Zeelande, unde speră la mult visatul nou început, dar trecutul o ajunge din urmă într-un fel neașteptat, silind-o să ia o decizie radicală. Din fericire, de această dată, soarta nu i-a mai fost potrivnică. Nu vă dau mai multe amănunte, vă voi spune doar că soarta i-l va scoate în cale pe James McKenzie.

James McKenzie este pilot. Curajosul tânăr părăsise Noua Zeeleandă împotriva voinței părinților săi, mânat de înalte idealuri, pentru a lupta în Europa. Însă, la presiunea influentei lui familii, va fi trimis înapoi, spre dezamăgirea lui. Nici comandantul nu se opusese prea mult trimiterii lui acasă, având în vedere refuzul lui James de a trage în civili, chiar atunci când primise un ordin direct în acest sens. Mi-a plăcut mult de James, impulsiv, generos, idealist, cu un caracter puternic.

Mi-a făcut plăcere să urmăresc interacțiunea dintre cei doi, călătoria lor la Kiward Station, ferma de oi a familiei lui James, acomodarea lui Helen cu ”lumea nouă”, având în vedere uriașul șoc cultural pe care îl resimte din plin, dar și delicata lor poveste de iubire.

Ca și în celelalte cărți ale autoarei, cartea de față ne poartă în ținuturile populate de maori. Aflăm despre istoria, legendele și obiceiurile acestora și suntem încântați cu descrieri despre superbele ținuturi ale Noii Zeelande. Dragostea lui Sarah Lark pentru aceste meleaguri și pentru oamenii lor răzbate din fiecare rând, iar pe mine, ca cititor, m-a fascinat cu cele scrise, purtându-mă în atmosfera timpurilor respective, în acele îndepărtate și exotice locuri.

O poveste despre suferință, război, pierdere, sacrificiu, maturizare, prietenie, dragoste și regăsire. Despre prețul libertății, dar și al alegerilor pe care le facem în viață.

Dacă vă plac călătoriile, cărțile de aventură, cărțile de ficțiune istorică, dacă vă place să visați cu ochii deschiși la tărâmuri îndepărtate și la iubiri delicate, această carte va fi cu siguranță pe placul vostru! Mie mi-a plăcut, o recomand!

”Helena se lăsă furată de atmosferă. Câțiva oieri pakeha își aduseseră muzicuțe și chitare, iar maorii îi acompaniau la fluiere. Sunetul instrumentelor se combina cu behăitul oilor și sforăitul cailor care alergau în padocurile lor amenajate la repezeală. Aerul rece, dar curat, siluetele întunecate ale munților și cerul presărat cu stele o făcură pe Helena să se simtă aproape fericită. Dar, ca întotdeauna când începea să se relaxeze și să scape de griji, gândul ei se îndrepta către Luzyna și o năpădea un sentiment de vinovăție. Această fericire era una furată, nu ei i se cuvenea.”

”În timp ce își legăna bebelușul, în mină răzbătu o rază de lumină. Bărbații eliberară imediat intrarea. Lumina proiectoarelor mari ale acestora căzu pe chipul micuței. Aceasta clipi iritată, dar nu țipă.

Moana surâse.

– Acum are un nume. Turama. Lumină.”

Cărţile autoarei Sarah Lark pot fi comandate pe libris.ro, elefant.ro, librariadelfin.ro, carturesti.ro, cartepedia.ro, librarie.net, dol.ro


9. Britt-Marie a fost aici de Fredrik Backman(Britt-Marie Was Here – 2014)

Recomandare Tyna:

Britt-Marie a fost aici este o carte deosebit de frumoasă, foarte emoționantă și cu multe mesaje profunde! Fredrik Backman are incredibilul talent de a te face să râzi cu un ochi lși să plângi cu un altul. Au fost multe momente în carte care m-au făcut să pufnesc în râs, dar mi-au dat și lacrimile spre sfârșitul cărții pentru soarta nedreaptă a unui personaj pe care îl îndrăgisem…

Pe Britt-Marie am cunoscut-o pentru prima data în Bunica mi-a spus că îi pare rău, tipicară, ușor acidă și încorsetată în propriile reguli. În poveștile bunicii, ea era prințesa care furase inima a doi frați, însă tristul adevăr era că nu fusese nicidecum tratată precum o prințesă, iar cei doi frați îi frânseseră inima. Primul o înșelase și o părăsise, iar al doilea o înșelase și îl părăsise ea, în cele din urmă…

Vom avea acum ocazia să o cunoaștem cu adevărat pe Britt-Marie. Niciodată nu trebuie să judeci deciziile cuiva, dacă nu îi cunoști trecutul…

Britt-Marie este acel gen de femeie cactus, cu o mare sensibilitate la interior, dar pe care o maschează cu duritate și poate chiar agresivitate la exterior. Cactusul nu pare să aibă nevoie de atenție, cere puțină apă, se dezvoltă în medii aride și neprietenoase. Dar, în ciuda acestui fapt, cactușii au adesea cele mai spectaculoase flori.

Britt-Marie a fost însetată de iubire încă de copil, însă niciodată nu a avut parte pe deplin de ea. Având o soră mai mare pe care o adora și o admira, considerând-o apropiată de perfecțiune, Britt-Marie nu a reușit niciodată să-i atragă suficient atenția mamei ei, indiferent cât de mult s-a străduit să respecte toate regulile și să facă întruna curat pentru a-i face pe plac. Nici când sora ei mai mare a murit într-un tragic accident, Britt-Marie nu a primit mai multă afecțiune din partea mamei ci, din contra, a trebuit să suporte și suferința acesteia că Dumnezeu i-a salvat copilul greșit…

Cei doi frați, Alf și Kent, vecini de bloc cu ea, au încercat să-I câștige atențiile dintr-un spirit de competiție. După ce l-a ales pe fratele greșit, Alf, care i-a frânt inima înșelând-o și părăsind-o, a primit o a doua șansă din partea lui Kent, imediat după moartea mamei ei. De fapt, după cum s-a lămurit mai târziu, Kent, divorțat și cu doi copii, avea nevoie de o soție din rațiuni financiare, la sfatul contabilului său. Și pentru că el avea deja doi copii, nu își mai dorea încă unul iar Britt-Marie a acceptat, în ciuda dorinței ei. Era primul dintr-un lung șir de compromisuri, Britt-Marie renunțând încetul cu încetul la toate visele ei pentru a-l ajuta pe Kent să și le îndeplinească pe ale lui…

Balconul era singurul loc unde Britt-Marie își permitea să fie ea însăși, mai ales că îi aparținea în totalitate, întrucât Kent avea rău de înălțime. Deși îi spunea lui Kent că ea cumpăra acele plante pe care le aducea pe balcon, adevărul era că Britt-Marie le culegea de la gunoi și se încăpățâna să le readucă la viață. Dacă pe sora ei nu o pusese salva în momentul tragicului accident, măcar pe plante să reușească…

”Greu de spun când îmbobocește iubirea, dar, într-o bună zi, te trezești că deja a înflorit. La fel și când se ofilește – într-o zi e brusc prea târziu. Dragostea are multe în comun cu plantele de balcon.”

Ani de-a rândul, Britt-Marie a jucat la perfecțiune un rol, prefăcându-se, printe multe altele, că nu pricepe cum de cămășile lui Kent miroseau a parfum, în condițiile în care ea nu se dădea niciodată cu vreunul. Însă, pe când actorii sunt aplaudați la sfârșitul spectacolului la scenă deschisă, Britt-Marie nu primise niciodată nimic pentru prestația ei, nici măcar o floare. Însă, chiar și o actriță desăvârșită cum ajunsese ea nu se mai putea preface în continuare pusă în fața evidenței. Când amanta soțului te sună de la spital să te anunțe că soțul tău a suferit un atac de cord, nu mai poți pretinde că nu știi de existența acesteia.

”Orice căsnicie are și părți urate, pentru că orice om are și slăbiciuni. Orice om care își împarte traiul cu cineva învață să suporte slăbiciunile celuilalt cum poate. De pildă, poți să le consideri un soi de mobile grele și să faci curățenie pe lângă ele, pur și simplu. Să întreții iluzia. Știi, bineînțeles, că se adună Praful sub ele, dar înveți să te preface că nu e acolo, atâta vreme cât musafirii nu văd nimic. Și, într-o bună zi, cineva mută mobile fără să-ți ceară voie și totul iese la iveală. Murdăria și zgârieturile. Urmele permanente lăsate pe parchet. Și atunci e prea târziu.”

Astfel, Britt-Marie a luat decizia să-l părăsească pe Kent, trezindu-se brusc într-o lume necunoscută, fără nicio ancoră de care să se susțină. Îi lipsea rutina ei zilnică, balconul și tabieturile ei. Îi era dor de diminețile în care își bea cafeaua împreună cu Kent, neapărat într-o ceașcă de porțelan, pusă pe o farfurioară asortată. Dar cel mai mult îi era frică să nu moară și să fie descoperit acest lucru după multe zile doar din cauza mirosului. Așa că, pentru că nu dorea în niciun caz să-și deranjeze vecinii cu un astfel de incident neplăcut, Britt-Marie a hotărât să-și găsească o slujbă întrucât, dacă nu apari la serviciu, se găsește cineva să se întrebe de ce lipsești.

”- Vreau să am o slujbă pentru că nu mi se pare potrivit să deranjez vecinii cu miros urât. Vreau să știe cineva că am fost aici!”

M-au amuzat teribil conversațiile ei cu fata de la agenția de plasare a forței de muncă. În ciuda acidității lui Britt-Marie care susținea că nu judecă pe nimeni dar exact asta făcea, fata a prins drag de ea, reușind să privească dincolo de aparențe, și i-a găsit o slujbă temporară de administrator la o bază sportive dintr-un mic orășel, Borg, al cărui singur atu era faptul că era o localitate la șosea. Criza financiară își lăsase puternic amprenta asupra vieții tuturor locuitorilor săi, la fel cum se întâmplase de altfel în multe altele la fel. Borg avea un stadion închis, o școală închisă, o farmacie închisă, un magazine de băuturi spirtoase închis, un supermarket închis, o clădire de birouri închisă, iar toți cei care lucraseră cândva acolo erau acum șomeri, fără perspectiva unui loc de muncă în viitorul apropiat. Însă, pentru Britt-Marie, Borg însemna o ancoră, un prim punct de susținere.

”Uneori e mai ușor să trăiești fără să știi cine ești dacă măcar știi unde ești.”

Galeria personajelor este una extrem de pitorească, identificate mai ales prin porecle, care ne dezvăluie mult mai multe decât numele în sine: Cineva, Bancă, Vega, Omar, Sami, Țestosul, Piratul, Sven, Max, Dino.

Încetul cu încetul, Britt-Marie ajunge să fie tot mai prezentă în viețile lor, influențând practic destinul multora dintre ei.

Fotbalul, foarte prezent în a doua parte a cărții, nu reprezintă doar un joc ci o chintesență a multora din aspectele vieții.

”Iubim fotbalul pentru ca e instinctive. Vezi o minge rostogolindu-se pe stradă și îi dai un șut. Îl iubim din același motiv pentru care ne îndrăgostim – pentru că nu știm cum să ne împotrivim.”

”Fotbalul e un joc puternic pentru că oblige viața să meargă mai departe.”

Kent apare și el, hotărât să o recâștige pe Britt-Marie, însă Sven, polițistul din Borg, este decis să lupte pentru o șansă la o relație cu ea.

Vă las plăcerea să descoperiți singuri în carte toate întâmplările prin care trece Britt-Marie, alături de celelalte personaje. Veți savura dialogurile spumoase, vă veți distra, indigna, suferi, emoționa, dar cu siguranță nu o veți uita!

”Și orice s-ar întâmpla, oriunde ar fi, toată lumea știe că Britt-Marie a fost aici.”

Britt-Marie a fost aici

Cărțile autorului Fredrik Backman pot fi comandate pe elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, librarie.net, librariadelfin.ro, dol.ro, carturesti.ro


10. Florile pierdute ale lui Alice Hart de Holly Ringland (The Lost Flowers of Alice Hart – 2018)

Recomandare Oli:

O splendoare de carte, o adevărată bijuterie literară, un debut excepțional!

Florile pierdute ale lui Alice Hart e o carte de notă maximă, începând de la superba copertă, prezentarea grafică cu o mare atenție la detalii, titlul, sinopsisul, spectaculoasele decoruri australiene în care e plasată acțiunea și până la impresionanta poveste din paginile ei. Un mare plus îl constituie felul în care e ”ambalată” povestea, în care ne e oferită spre lectură. Cele treizeci de capitole poartă câte un nume de floare australiană și despre fiecare din acestea ni se spune ce reprezintă în limbajul florilor, unde anume crește și ne e oferită o scurtă descriere. În plus, pe pagină este schițată floarea respectivă într-un fin desen alb-negru.

O grădină de flori, un buchet de povești, un ocean de secrete în această carte ca un cântec, ca o poezie duioasă și tristă, dar cu un mugure de speranță.

Tema principală a cărții e violența domestică, iar dureroasele povești împletite pe firul principal al acțiunii ne sunt spuse într-un stil rafinat, presărat cu minunate descrieri, metafore, legende. E multă suferință în carte, sunt pagini care dor, dar magia florilor, cu limbajul lor secret, plin de simboluri, vine ca un balsam care alină.

La nouă ani, Alice Hart este o fetiță cuminte și sensibilă, martoră a felului violent de a fi al tatălui ei, care își abuza fizic și psihic atât soția, cât și fiica, pe care le ținea izolate de lume, la o fermă de pe malul oceanului. Singura bucurie a fetiței este să lucreze în grădină cu mama ei și să evadeze în lumea poveștilor pe care i le spunea mama ei, printre flori.

Când o tragedie lovește și Alice își pierde părinții, ea este luată de bunica ei, June, mama tatălui – despre a cărei existență fetița nu avusese habar până atunci -, care avea o fermă de flori în interiorul continentului, ferma Thornfield, ”acolo unde cresc florile australiene”.

Swainsona – Să ai curaj, să prinzi inimă

Ferma Thornfield era de câteva generații în familia lor și era, totodată, un refugiu oferit femeilor abuzate de soții lor, care își găseau aici un cămin, unde puteau să lucreze în siguranță și se puteau reface psihic. Acestea erau Florile, care își câștigau existența lucrând la ferma de flori.

Clopoțeii galbeni – bun-venit străinului

Acolo, Alice descoperă nu numai limbajul florilor, dar și o familie cu totul nouă. Astfel, copila va începe o nouă etapă din viața ei, într-un mediu cald și grijuliu, va învăța să zâmbească, deși o macină dorul de mama ei, va învăța să nu-i mai fie frică și își va regăsi vocea, căci din cauza suferinței copila intrase într-o muțenie autoimpusă. Anii au trecut, Alice a mers la școală și și-a făcut un bun prieten – băiatul uneia dintre Flori -, alături de care a cunoscut primii fiori ai dragostei.

Crinul de vanilie – mesager al dragostei

June, bunica lui Alice e o femeie dură, dintr-o bucată, o femeie fără îndoială generoasă, însă a făcut unele alegeri greșite, deși a fost bine intenționată. Din nefericire, Alice a fost foarte afectată de una din aceste alegeri, iar descoperirea faptului că June o mințise a făcut-o să fugă departe, fără nici o țintă, lăsând în urmă siguranța căminului ei și ajungând în cele din urmă în deșertul australian, angajându-se ca ranger la o rezervație naturală. Aici, descoperă frumusețea aspră a sălbaticului peisaj al deșertului roșu și, ca un floriograf ce era (persoană care cunoaște limbajul florilor, o îndeletnicire care atinsese o mare popularitate în epoca victoriană), se bucură să găsească plante noi.

Holly Ringland ne poartă într-o călătorie extraordinară de-a lungul continentului australian, dar, mai ales, o însoțim pe Alice într-o călătorie ce devine pe parcurs una inițiatică, de descoperire de sine.

Stejarul de deșert – renaștere

Pe măsură ce secretele familiei sale vor ieși la iveală, și pe măsură ce propriile experiențe de viață o vor marca, Alice va ajunge să facă pace cu trecutul, să accepte prezentul și să privească cu speranță în viitor. Nu am aprobat în sinea mea unele din deciziile sau alegerile lui June, și nici ale lui Alice, de altfel, dar le-am înțeles motivațiile. Femeile din familia lui Alice au avut de dus pe umeri grele poveri emoționale și multă durere, pe undeva ca un blestem sau ca o predestinare, dar Alice va reuși să rupă acest cerc, deși m-am temut la un moment dat că va accepta să se complacă într-o relație toxică. Nu vă spun mai multe, veți vedea despre ce este vorba…

„Viața este trăită pe măsură ce mergi înainte, dar e înțeleasă doar privind înapoi”.

Povestea beneficiază de o galerie de personaje cu caractere puternice, care au reușit să facă față, într-un fel sau altul, vitregiilor sorții. Le-am îndrăgit în mod deosebit pe Sally, ca și pe Twig și pe Candy, sunt genul de femei pe care mi-ar face plăcere să le cunosc. Am îndrăgit de asemenea personajele necuvântătoare, Toby, Harry și Pip, cei trei câini care îi vor fi alături lui Alice în diferite momente ale vieții ei și care îi vor oferi un sprijin emoțional neprețuit.

Roata de foc – culoarea sorții mele

M-a surprins foarte plăcut ideea cărții, de a transmite prin flori, prin limbajul acestora, emoții, trăiri, sentimente. Femeile din carte nu doar creșteau flori, ci vorbeau cu ele, iar, uneori, florile vorbeau în locul lor. E o poveste despre pierdere, dragoste și mântuire. Și speranță.

Cartea Florile pierdute ale lui Alice Hart de Holly Ringland poate fi comandată de pe libhumanitas.ro, elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro, dol.ro

 

Vă invităm să citiți și celelalte articole ale noastre din categoria TOP

 

 

 

 

15 Comments

Spune-ți părerea!