Citim să ne destindem, să ne distrăm, să ne creăm o stare de bine. Sunt cărți și cărți… Între acestea, unele au puterea de a se strecura în suflet și de a rămâne acolo pentru totdeauna, marcându-ne.

Primele poziții din topul nostru le găsiți aici – Top 8 carti clasice care ne-au incantat, scrise de femei – partea I

Cărțile nu sunt așezate strict în ordinea preferințelor noastre, le-am împărțit în așa fel încât ambele părți să fie echilibrate.

5. La răscruce de vânturi, de Emily Brontë (Wuthering Heights)

Emily Brontë s-a născut în 1818, fiind al cincilea din cei șase copii ai soților Maria și Patrick Brontë. Sora ei Charlotte s-a născut în 1816, iar cealălaltă soră, Anne, s-a născut în 1820.

Pe Emily Brontë a zugrăvit-o fratele ei, Branwell, într-un portret ce se află la Galeria Națională din Londra. Branwell a reușit să surprindă însăși esența personalității ei – într-o atitudine de încordată tensiune, cu ochi mari, cenușii-albaștri, scrutând zări necunoscute, concentrată asupra unei viziuni, așteptând ceva nedefinit.

Slăbuți la trup, tăcuți și cuminți, copiii Brontë erau de o precocitate surprinzatoare. Citeau cu pasiune istorie și literatură, mai ales pe Shakespeare, Bunyan, Johnson, Walter Scott și Byron; dar citeau cu aviditate și ziarele vremii, fiind astfel la curent cu toate problemele de politică internă și externă, pe care le discutau cu aprindere și seriozitatea unor oameni maturi.

Trăind la răscruce de veacuri, într-un ținut aflat ”la răscruce de vânturi”, Emily nu se simțea în largul său decât în natură, hoinărind în lungi plimbări cotidiene de dealurile din Yorkshire, în prezența bunului său prieten, buldogul Keeper. Monotonia aparentă a vieții se compensează însă prin intensitatea gândurilor. Observarea și meditația asupra vieții dau roade: în anul 1847 Emily Brontë trimite spre publicare manuscrisul romanului La răscruce de vânturi, semnat cu pseudonimul Ellis Bell. Editura îl acceptă. Structura inovatoare a romanului îi nedumerește pe critici. Violența și pasiunea care răzbat din paginile sale face publicul victorian să creadă că romanul e scris de un bărbat. Potrivit istoricului Juliet Gardiner, ”pasiunea sexuală vie și puterea limbajului și imagisticii cărții i-a impresionat, i-a uimit și i-a șocat pe critici.”

În anul 1848 Emily moare de tuberculoză, tăcută și stoică, așa cum trăise.

În anul 1850 apare o nouă ediție a romanului La răscruce de vânturi, de astă dată cu numele real al autoarei, cuprinzând și o selecție de poezii scrise de Emily, precum și o prefață semnată de Charlotte.

La răscruce de vânturi este un roman uluitor, fascinant, o adevărată capodoperă a literaturii universale. Acțiunea romanului se desfășoară pe durata a douăzeci de ani, marcați de dragoste și ură, ambele ajungând la extrem, tensiune, ambiție și răzbunare. Toate evenimentele se desfășoară pe fondul unei naturi dezlănțuite. Fiecare dramă e punctată de o dezlănțuire a naturii, furtuna devine uragan, vânturile suflă cu putere, cad ploi interminabile, zăpezile rup orice cale de comunicare cu exteriorul, iar granița cu fantasticul este firavă.

Spre sfârșit, freamătul sălbatic și chinuit al romanului se potolește, apare speranța, veselia, iar natura se înseninează.

În anul 1801, domnul Lockwood, un gentleman liniștit și politicos, vine în provincia Yorkshire pentru a închiria o proprietate, Thrushcross Grange, un loc la adăpost de orice frământare omenească.

Pentru a-și cunoaște mai bine proprietarul – domnul Heathcliff, Lockwood se duce la reședința acestuia, Wuthering Heights (care înseamnă La răscruce de vânturi). Are parte de o primire cel puțin bizară. Locuitorii de acolo par sălbăticiți, ostili între ei și îl privesc cu dușmănie. Heathcliff se poartă necioplit, nora lui văduvă – Cathy, o tânără fermecătoare, îl privește cu indiferență, având pe chip o expresie de deznădejde, Hareton, un tânăr al cărui loc în familie nu l-a înțeles prea bine, îl tratează cu bădăranie, iar servitorul Joseph se poartă cel puțin ciudat. O furtună izbucnită pe neașteptate îl împiedică să plece și este nevoit să rămână peste noapte. Este găzduit într-o cameră unde polița era măzgălită în mai multe locuri cu un nume, Catherine, lângă care era adăugat fie Earnshaw, fie Heathcliff, fie Linton. Găsind un jurnal al lui Catherine, Lockwood nu s-a putut abține să nu îl citească, rămânând tulburat de descrierea torturii religioase la care era supusă tânăra, obligată să citească ore în șir, împreună cu prietenul ei Heathcliff, cărțile de rugăciuni. După această lectură, somnul lui Lockwood a fost extrem de agitat, având vedenii înfricoșătoare. La fereastră apărea o față de copil ce plângea și îl ruga să o lase să intre, spunându-i că e Catherine Linton și de douăzeci de ani nu își găsește locul. Îngrozit, Lockwood a început să urle, alertându-l pe Heathcliff, care a venit să vadă ce se întâmplă. După ce i-a povestit ce a visat, Lockwood a avut un șoc văzând reacția acestuia. Izbucnind în plâns, Heathcliff a smucit fereastra și a început să implore.

”- Intră! Vino, Cathy, oh, vino, Cathy… numai o dată! Oh! Iubita inimii mele! Ascultă-mă de data asta, Catherine, măcar acum!”

Din cale afară de stupefiat, bolnav și îngrozit, Locwood s-a întors la Thrushcross Grange. Nelly Dean, îngrijitoarea de acolo, cedează cuiozității lui și îi spune povestea familiei de la Wuthering Heights. Prin vocea lui Nelly, o naratoare înăscută, suntem imediat captivați de evenimentele petrecute în urmă cu mai bine de douăzeci de ani.

Domnul Earnshaw, un nobil ce deținea Wuthering Heights, într-o noapte brăzdată de fulgere, vine acasă aducând cu el un copil aproape sălbăticit, pe care-l găsise hoinărind pe străzile orașului și care nu știa nici câți ani are, nici de unde provine. Cedând unui impuls, domnul Earnshaw hotărâse să-l crească împreună cu copiii lui, Hindley și Catherine. Întrucât nu avea un nume, copiii l-au botezat sombolic Heathcliff – colț de plai înalt. În timp ce Catherine îl simpatizează spontan și definitiv, Hindley îl antipatizează imediat, simțindu-l ca pe un rival la afecțiunea tatălui. După moartea părinților, Hindley, care fusese trimis la studii și se căsătorise între timp, se întoarce ca stăpân. Are acum ocazia să se răzbune împotriva lui Heathcliff, pe care îl alungă în rândul servitorilor, dându-i muncă de rândaș. Cu cât Hindley îl tiraniza mai tare, cu atât creștea afecțiunea lui Catherine pentru Heathcliff, care îi arăta acestuia tot ce învăța ea și muncea și se juca adesea cu el pe câmp. În peregrinările lor, cei doi ajung la Thrushcross Grange, unde trăiau cei doi veri ai lui Catherine, Edgar și Isabella Linton, fragili, bălani și bine crescuți. Un accident o silește pe Catherine să rămână mai mult timp acolo. Confortul, civilizația și bunele maniere exercită o fascinează pe Catherine, care se întoarce complet schimbată. Anii trec, iar Catherine oscilează pe doua planuri. Pe de o parte, se simte legată spiritual de Heathcliff, cu care este compatibilă prin firea ei pătimașă, iar pe de altă parte vanitatea și nevoia de confort o împing către Edgar Linton, care o iubea nespus și o ceruse în căsătorie. Îi împărtășește dilema ei lui Nelly.

”- Dacă aș fi în cer, Nelly, aș fi din cale afară de nenorocită. Odată am visat că eram acolo.

– Ți-am spus că nu vreau să ascult visele dumitale, domnișoară Catherine. Mă duc să mă culc, o întrerupsei din nou.

Ea râse, reținându-mă, căci făcusem o mișcare pentru a mă ridica de pe scaun.

– Asta nu-i nimic! strigă ea. Voiam numai să-ți spun că cerul nu mi s-a părut un sălaș potrivit pentru mine și mi se rupea inima de plâns. Doream să mă întorc din nou în pământ, iar îngerii s-au mâniat pe mine și m-au azvârlit în mijlocul bălăriilor din vârful lui Wuthering Heights, unde m-am trezit plângând în hohote de fericire. Acest vis poate explica taina mea. Îmi place tot atât de puțin să mă mărit cu Edgar Linton, cât să fiu în cer, și dacă păcătosul din odaia aceea nu l-ar fi adus pe Heathcliff în starea în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să o fac. Acum însă, dacă m-aș mărita cu Heathcliff, m-aș simți degradată, așa că el nu va ști niciodată cât îl iubesc, nu pentru că nu-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu – eu însămi. Nu știu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar știu că al lui și al meu sunt la fel, iar între al lui Linton și al meu e o deosebire ca între o rază de lună și un fulger, sau între gheață și foc.”

Din păcate, ce nu știa Catherine era că Heathcliff era în odaie, iar în momentul în care a auzit-o zicând că s-ar simți degradată să se mărite cu el a ieșit, nemaiauzind restul conversației.

”În această lume, marile mele suferințe au fost suferințele lui Heathcliff: le-am văzut și le-am simțit pe toate de la început. Unicul gând al vieții mele este el. Dacă totul ar pieri și n-ar rămâne decât el, eu aș continua să exist; iar dacă totul ar rămâne și el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriașă lume străină mie și mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, așa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru  mine însămi, ci ca propria mea ființă.”

Durerea lui Catherine e imensă descoperind că Heathcliff a plecat. Ajunsă la capătul disperării, face o criză puternică, e doborâtă de febră și e la un pas de moarte, După ce își revine cu greu din convalescență, apatică și indiferentă, Catherine se trădează pe ea și pe Heathcliff și se căsătorește cu Edgar Linton. Existența ei e monotonă și pare împăcată, când explozia se produce. Heathcliff se întoarce, îmbogățit din surse obscure. Bucuria ei e imensă și îi cere imperios lui Linton să-l primească și să-l accepte pe Heathcliff. Reacția ei arată clar de partea cui se situează. Când Linton întreabă dacă dorește să îl primească în salon, Catherine ia imediat poziție, arătându-și poziția fără echivoc.

”Așterne aici două mese, Ellen: una pentru stăpânul dumitale și domnișoara Isabella, care sunt nobili, și alta pentru Heathcliff și pentru mine, care suntem oameni din popor. Așa ești mulțumit, scumpule? Sau trebuie să-mi fac focul în altă parte? Dacă da, dă dispoziții.”

Heathcliff se întorsese însă animat de sentimente de ură, hotărât să le distrugă viața celor ce îi răpiseră șansa la fericire – Hindley și Linton.

Văzând că Isabella, sora lui Linton, se îndrăgostise nebunește de el, se căsătorește cu ea, având grijă apoi să-i facă viața un iad. Pe Hindley îl ruinează încetul cu încetul, ajutat și de degradarea acestuia, care o ținea numai într-o beție de când îi murise soția, și îl influențează complet și pe fiul acestuia, Hareton, care îl privea ca pe un idol.

Moartea lui Catherine, în aceeași noapte în care a născut o fetiță, Cathy, îl îndârjește și mai tare, aruncându-l într-un abis fără sfârșit.

”Eu n-am decât o singură rugăciune… și-am s-o repet până-mi va înțepeni limba… Catherine Earnshaw, să n-ai liniște câtă vreme sunt eu în viață! Ai spus că eu te-am ucis… atunci vino și mă urmărește! Cei uciși își urmăresc ucigașii, cred. Rămâi cu mine întotdeauna… fă-mă sa înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul acesta unde nu te pot găsi. O, Doamne! Nu găsesc cuvinte! Nu pot trăi fără viața mea! Nu pot trăi fără sufletul meu!”

Înrăit complet, Heathcliff își continuă răzbunarea, revărsându-și ura asupra copiilor celor două familii, învrăjbindu-i complet. Cathy și Hareton reușesc însă într-un final să se înțeleagă și să se iubească, întorcându-se împotriva lui Heathcliff întocmai cum se răzvrătise și el cu Catherine împotriva lui Hindley. Este copleșit de revelația avută și, dintr-odată, ura lui pare fără sens. Obosit, cu nervii zdruncinați, având vedenii cu Catherine, Heathcliff își găsește eliberarea prin moarte. După moartea lui, mai mulți săteni au afirmat însă că l-au văzut umblând, iar câțiva s-au jurat chiar că l-au zărit pe dealuri împreună cu o femeie. Sfârșitul romanului ne face să credem că, în sfârșit, sufletul chinuit al lui Heathcliff și-a găsit liniștea după moarte.

”Am căutat și-am descoperit ușor cele trei pietre funerare pe povârnișul de lângă mlaștină. Cea din mijloc era cenușie și năpădită de buruieni, a lui Edgar Linton acoperită de iarbă și mușchi, iar a lui Heathcliff, încă goală.

Am zăbovit lângă ele, sub cerul acela binevoitor, dulce senin; am urmărit fluturii ce zburau printre ierburi și clopoței, am ascultat vântul suav ce adia prin iarbă, și m-am întrebat cum a putut crede cineva vreodată că cei ce odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn tulburat?!”

Romanul se încheie într-o notă de speranță și optimism, natura se îmblânzește, ieșind din peisajul acela deprimant, care parcă însoțea dramele oamenilor, asprimea unora și nevoia de dragoste și de căldură a altora.

Cathy și Hareton sunt veseli și încrezători, complet îndrăgostiți unul de altul, părând capabili să înfrunte orice obstacol ce ar fi stat în calea fericirii lor.

”În acel moment, poarta grădinii se deschise; hoinarii se întorseseră.

– Ăstora nu le e frică de nimic, am zis eu, urmărindu-i pe fereastră cum se apropiau. Împreună l-ar înfrunta și pe satana cu toate oștile lui!”

O ecranizare foarte frumoasă a cărții La răscruce de vânturi a fost realizată în 2009, având distribuția: Tom Hardy – Heathcliff, Rebecca Night – Catherine, Andrew Lincoln – Edgar Linton, Burn Gorman – Hindley, Charlotte Riley – Cathy, Tom Payne – Linton, Andrew Hawley – Hareton.

6. Jane Eyre de Charlotte Brontë (Jane Eyre)

Charlotte Brontë  (1816 – 1855) a fost o romancieră și poetă engleză, sora mai mare a celorlalte două scriitoare: Emily Brontë și Anne Brontë. Charlotte Brontë, care scria sub pseudonimul de Currer Bell, este cunoscută pentru cartea ei Jane Eyre, unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și cea universală.

Charlotte s-a născut la Thornton și și-a petrecut copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune ce li se oferea tuturor copiilor din familia ei. Un an petrecut la o școală ieftină pentru fiice de preot, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari Maria și Elizabeth, moarte la 10 și respectiv 11 ani, i-a oferit lui Bronte materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul ”Jane Eyre”.

În 1831 Brontë a fost trimisă la școala din Dewsbury. Corespondența cu prietenele cunoscute aici constituie sursa pentru cele mai multe informații biografice despre ea. După trei ani petrecuți acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la școală ca guvernantă pentru alți trei ani. În tot acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile ei literare au fost însă descurajate de editorul căruia îi trimisese un manuscris. În vederea deschiderii unei școli pentru fete, Charlotte a plecat împreună cu sora sa Emily la Bruxelles ca să învețe limbi moderne, petrecând un an ca elevă, iar un al doilea ca profesoară la pensionul Heger. După eșuarea proiectului și după decăderea definitivă a fratelui lor, surorile Brontë s-au concentrat din nou asupra activității literare, editându-și pe cont propriu poeziile și oferindu-și romanele la diferite edituri. În 1847 lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte un alt roman, „Jane Eyre” (1847),  care a cunoscut un mare succes.

În anul triumfului literar al lui Charlotte, fratele ei, Branwell, a murit, iar la înmormântare Emily a răcit și ulterior s-a îmbolnăvit de tuberculoză, murind la sfârșitul anului. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins și ea din viață, lăsând-o pe Charlotte singură. Aceasta a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, iar în 1855 s-a căsătorit cu vicarul tatălui său. A mai trăit încă un an și a murit de tuberculoză, în timp ce era însărcinată. (sursa Wikipedia)

Autoarea a avut o copilărie și o viață grea, plină de lipsuri și suferință, iar experiențele trăite vor fi evocate în scrierile sale, care nu au fost un prilej de evadare din realitate, ci tocmai o confesiune în care înfățișa realitatea așa cum o trăia ea. Năzuința spre libertate, spre o viață mai bună, spre dezvoltarea personalității sale, e cea care îi motivează acțiunile.

”Degeaba se crede că oamenii ar trebui să fie fericiți atunci când au liniște: lor le trebuie acțiune și dacă n-o au și-o creează. Milioane de ființe sunt condamnate la o viață mai monotonă decât a mea și milioane se răzvrătesc împotriva soartei. Nimeni nu-și închipuie câte revolte, afară de cele politice, dospesc în masa ființelor vii care populează pământul. Ne închipuim că femeile sunt tordeauna foarte potolite, dar femeile sunt ca și bărbații: au nevoie să-și folosească puterile ca și frații lor, le trebuie un câmp pe care să-și desfășoare strădaniile, întocmai ca și bărbații lor. Ele suferă din pricina constrângerii prea strșnice și a nemișcării prea absolute, exact așa cum ar suferi și bărbații. Frații lor mai fericiți dau dovadă de orbire când spun că ele trebuie să se mărginească la a face budinci, la a împleti ciorapi, a cânta la pian și a broda săculețe.”

În acest citat semnificativ se poate regăsi idea de bază a acestui roman, foarte inovatoare pentru vremea sa.

În Jane Eyre, eroina care își destăinuiește, frământările, umilințele, constrângerile și speranțele este însăși autoarea. Atmosfera cărții – descrierile locurilor, cu satele izolate și sărăcăcioase, casele bântuite, oameni cu secrete ascunse ce fac atâta rău prin nedezvăluirea lor,  ținutul mlăștinos și umed, bântuit de molime –  scoate și mai bine în evidență dragostea de viață, curajul și demnitatea eroilor cărții, în frunte cu Jane Eyre, iar caracterul lor puternic și mesajul transmis este demn de a fi un exemplu și pentru cititorii de acum, la mai bine de un secol de la apariția cărții.

Am recitit de curând cartea cu foarte mult drag, nostalgie și emoție, și m-a încântat și acum, ca de de fiecare când m-am pierdut în paginile ei. Este una din cele mai impresionante și emoționante povești de viață și de iubire pe care le-am citit. Romanul dezvăluie atâtea stări sufletești, are atâtea planuri pe care își desfășoară acțiunea, fiecare în parte reprezentând o etapă din viața eroinei, povestită cu detalii semnificative, într-o succesiune cursivă. Este o lectură captivantă,  sensibilă și plină de profunzime, iar povestea de dragoste din paginile ei e copleșitoare. În prima parte a cărții o cunoaștem pe micuța Jane, în vârstă de 10 ani, o făptură nefericită, rămasă orfană și crescută în casa mătușii sale, după ce unchiul său, fratele mamei, murise.  Era ținută din ”milă”, și i se aducea des aminte acest lucru, deși numai milos nu se purta nimeni cu ea, nici matușa, nici verișoarele ei, să nu mai pomenim de crudul ei văr, care o chinuia și umilea cu fiece prilej.

Soarta i se schimbă când este trimisă la o școală internat, ținută la rândul ei din mila publică, motiv pentru care elevelor de acolo li se spunea ”copii ai milei”. A stat acolo 8 ani, 6 ani ca elevă, și doi ca profesoară, până când, într-o bună zi – strivită de rutina zilnică –  a avut revelația că vrea mai mult, că viața trebuie să fie și să-i ofere mai mult de atât!

”Doream libertatea, după libertate tânjeam, pentru libertate înălțam ruga-mi cea mai fierbinte, dar se părea că vântul care adia ușor lua cu el și-mprpștia toate vorbele mele…Atunci, pe jumătate deznădăjduită, strigai: ”Hărăzește-mi, Doamne, cel puțin o nouă robie!”

Ruga îi este ascultată, și, în urma unui anunț dat la ziar, primește o cerere de angajare ca guvernantă din partea unei doamne Fairfax (care se va dovedi o femeie foarte cumsecade). Astfel, ajunge la Thornfield, și începe o nouă etapă a vieții sale. M-a impresionat atitudinea ei demnă, în care, conștientă că nu este o persoană atrăgătoare, încearcă printr-o ținută cât se poate de îngrijită, să facă o impresie bună:

”Nu aveam obiceiul să disprețuiesc aparențele și să nu mă, gândesc la impresia pe care aș putea-o face asupra celorlalți, dimpotrivă, dorisem totdeauna să par cât mai bine și să plac, atât cât putea îngădui lipsa mea de frumusețe…Simțeam că era trist să fii așa de mică, de palidă, să ai trăsături neregulate și așa de accentuate.”

Îl va cunoaște pe domnul Rochester, stăpânul domeniului, pe a cărui pupilă – Alice, în vârstă de opt ani – trebui să o învețe carte. Edward Rochester era un bărbat de aproape 40 de ani, foarte sigur pe el, ce deborda de masculinitate. Nu era un bărbat frumos, din contră, dar Jane s-a simțit atrasă de el din primul moment, atracție împărtășită, după cum se va vedea, în ciuda atitudinii arogante a acestuia. Discuțiile dintre ei sunt pline de miez, iar limba ascuțită a lui Jane îl încînta pe bărbat.

 „Nu cred ,domnule, că aveți dreptul să-mi porunciți numai pentru că sunteți mai bătrân sau pentru că ați cunoscut lumea mai bine decât mine. Dreptul de a vă aroga aceasta superioritate depinde de felul cum v-ați folosit timpul și experiența.”

În scurt timp, devine confidenta lui și între cei doi se leagă o relație de prietenie.

”Gelozia şi dragostea? O să încerci cândva aceste două sentimente; inima dumitale încă doarme şi aşteaptă pe cel menit s-o trezească. Îţi închipui că toată viaţa vei pluti pe valuri tot atât de liniştite ca şi acelea pe care a alunecat acum tinereţea dumitale. Te laşi legănată de unde, cu ochii închişi şi urechile astupate. Nu vezi stâncile ce se înalţă din valuri şi nici vâltorile ce le spumegă la picioare… Într-o zi vei ajunge la o strâmtoare presărată cu stânci primejdioase şi acolo întregul curent al vieţii ţi se va sfărâma între vârtejurile furioase, în spumă şi vuiet. Atunci, vei fi sfărâmată şi prefăcută în pulbere de vârfurile tăioase ale stâncilor, fie că te vei vedea ridicată de vreun val puternic şi aruncată pe ape mai liniştite.”

Această parte a cărții are pronunțate accente gotice, un râs straniu și înfricoșător se auzea uneori pe culoare, urlete ce păreau neomenești răsunau în noapte, iar o făptură ce părea demonică se apleca asupra somnului lui Jane, înspăimântând-o. Explicațiile pe care le primea erau neverosimile, fiind evident că i se ascunde ceva…

Un episod aparte al cărții e cel în care este chemată la mătușa ei, care avea să-i destăinuie ceva pe patul de moarte: un unchi al ei, celălalt frate al mamei ei,  se interesase între timp de ea, dorind să o înfieze, dar mătușa, dovedind o ticăloșie nemaipomenită, îi răspunsese că Jane murise! Acum dorea să-și izbăvească sufletul, conștientă de răul produs. Jane va trimite o scrisoare avocatului unchiului, neștiind dacă acum mai avea vreo relevanță…

Revenind la Thornfield, după câteva scene de gelozie la care o supune domnul Rochester, care invitase câțiva nobili împreună cu soțiile și fiicele lor bune de măritat,  acesta o cere în cele din urmă de soție, realizând că se potrivesc foarte bine și ca spirit, și ca sentimente ce îi leagă. Jane acceptă, dar vai!!!…în ziua nunții ceremonia este întreruptă de un nou-sosit ale cărui afirmații cad ca un trăsnet asupra celor din biserică: Edward era însurat, iar soția lui trăia, nefiind alta decât nebuna închisă în mansarda conacului, prezența demonică ce tulbura viața tuturor! Edward știa acest lucru și nu din josnicie încercase să-l ascundă, ci pentru că nu găsise altă cale să o aibă alături de el pe ființa iubită, dar realizează că a greșit cumplit. Suferința celor doi este de neimaginat.

Jane, ființă pasională, dar lucidă, duce cu sine o luptă crâncenă între sentiment și datorie, între iubire și demnitate, între realitate și aspirații.

„Dragă cititorule, sper să nu simţiţi niciodată ce simţeam eu atunci. Ochii voştri să nu verse vreodată lacrimi atât de tumultoase şi fierbinţi ca cele vărsate de mine. Să nu înălţaţi către cer rugăciuni pline de disperare şi agonie ca cele rostite de buzele mele. Să nu vă temeţi niciodată, ca mine, că sunteţi pricina nefericirii persoanei pe care o iubiţi din toată inima.”

Părăsește distrusă Thornfield-ul și pe bărbatul iubit și fuge în puterea nopții încotro vede cu ochii. Singură, fără nici un ban, ajunge să cerșească o bucată de pâine și să fie izgonită din ușă-n ușă! Ce degradare și ce chin e nevoită să îndure! Într-un final, ajunge la ușa pastorului Saint-John Rivers  și al surorilor sale, de care o va lega o afecțiune profundă, iar în cele din urmă se va dovedi că, printr-un capriciu binevoitor al sorții, erau chiar veri din partea mamei ei. Astfel, ea a câștigat o familie, dar a răsplătit bunătatea sorții împărțind în mod egal între ei patru moștenirea pe care o primește din partea unchiului de care am amintit mai înainte. Era acum o femeie liberă, independentă financiar. Liniștea ei sufletească redobândită cu greu este iar zdruncinată când vărul ei, pastorul St. John, un tânăr frumos de douăzeci și nouă de ani, hotărând să plece în India ca misionar, îi cere să îl însoțească, în calitate de…soție! Și asta nu din dragoste, căci era îndrăgostit de altcineva, ci dintr-un calcul făcut la rece: observase că e o tânără destoinică, hotărâtă și rezistentă și dorea să îl ajute în misiunea pe care și-o propusese, lucru pe care i-l spune în față.  Jane ezită în fața cererii făcute în aceste condiții. Simțea față de St. John sentimente frățești, îl admira și respecta, dar nu mai mult de atât. Cere un răgaz de gândire, iar în acest timp, se întâmplă ceva cu totul neobișnuit. Un strop de supranatural este strecurat în acțiune când, într-o seară, adusă de vânt, aude o voce care o striga disperată, ca de la mari depărtări: vocea lui Edward al ei, pe care nu-l uitase nici o clipă în lunile care trecuseră de la fuga ei. Atât de clar aude vocea, încât îi răspunde:

”Vin, așteaptă-mă! Oh, am să vin!”

A doua zi a plecat spre Thornton. Nu mai suporta despărțirea și incertitudinea, trebuia să afle ce s-a întâmplat cu omul iubit! Dar ceea ce a aflat…

Thornfield-ul arsese din temelii, nebuna reușise să-l distrugă în cele din urmă, găsindu-și ea însăși odihna în moarte. Iar domnul Rochester?

”A fost scos viu de sub dărâmături, dar era foarte greu rănit”. Se retrăsese la un domeniu izolat pe care-l avea în apropiere, singur…și orb!!

Credeți că Jane s-a descurajat, sau că iubirea ei a șovăit vreo clipă? Din contră, a izbucnit cu și mai mare forță.

Ultima parte a cărții e minunată și emoționantă, iar despre reîntâlnirea celor doi am citit cu lacrimi în ochi. E ca și cum un puzzle împrăștiat se reîntregește sub ochii noștri.

Mi-a plăcut că Jane a rămas credincioasă iubirii ei pentru Rochester, fără să fie în vreun fel atrasă de mult mai tânărul și frumosul St. John, mi s-a părut o dovadă de maturitate a ei și a sentimentelor sale. Cât despre Rochester, l-am simțit mai umanizat prin suferință, un personaj tragic și greu încercat alături de care Jane se va simți împlinită, iar amândoi își vor găsi fericirea în descătușarea dragostei lor, care în sfârșit putea fi liberă și demnă.

”- Ei bine, domnule, alege-o pe aceea care te iubește cel mai mult.

• Am s-o aleg pe aceea pe care o iubesc cel mai mult. Jane, vrei să fii soția mea?

• Da, domnule. (…)

• Oh, iubita mea! Dumnezeu să te binecuvânteze și să te răsplătească!

• Domnule Rochester, dacă am făcut vreo faptă bună, dacă am avut vreodată un gând bun, dacă am rostit vreodată o rugăciune sinceră și curată, dacă vreodată am avut o dorință nobilă, sunt răsplătită acum. A fi soția dumneavoastră înseamnă pentru mine a avea toată fericirea la care poate năzui cineva pe pământ.

• Fiindcă e te jertfi înseamnă pentru tine suprema fericire.

• A mă jertfi? Ce să jertfesc? Foamea pentru hrană, așteptarea pentru împlinire. Oare jertfă-i a avea dreptul să-l îmbrățișez pe cel care-l respect, să sărut buzele pe care le iubesc, să mă sprijin de cel în care am încredere? Dacă e așa, negreșit că în jertfă stă suprema mea fericire.”

7. Pasărea spin de Colleen McCullough (The Thorn Birds)

Colleen McCullough este autoarea a 25 de romane, din care ultimul a văzut lumina tiparului în 2013. Dintre acestea, în română au fost traduse: „Tim”, „Deschis. Închis”, „Antoniu și Cleopatra”, „Doamnele din Missalonghi”, precum și celebrul roman „Pasărea Spin”. Scriitoarea s-a născut la Wellington, dar şi-a petrecut copilăria la Sydney. Mama sa era neo-zeelandeză, de ascendenţă maori, iar tatăl ei era un imigrant irlandez angajat la muncile agricole. S-a stins din viaţă în ianuarie 2015, la vârsta de 77 de ani.

Pentru început, o să scriu câteva cuvinte și despre o altă carte a autoarei care m-a încântat: ”Doamnele din Missalonghi” (The Ladies of Missalonghi), o poveste plină de duioșie despre viața a trei doamne puternice (Drusilla și Octavia, care erau surori, și Missy, fiica nemăritată a Drusillei) care, în ciuda greutăților vieții, au ținut capul sus cu demnitate. Ele nu se complăceau într-o existență monotonă, ci își creaseră un univers al lor, apreciind fiecare compania celorlalte două și găsindu-și bucurii mărunte care să le coloreze viața: cântatul la orgă, croșetatul, vizitele la celelalte surori din familie. Cartea evocă un timp și un loc în care viața avea un alt ritm, fiecare moment fiind prețuit la adevărata valoare. Acțiunea se petrece în Byron, Australia, în apropierea Munților Albaștri și avem parte de frumoase descrieri ale peisajelor. În carte, asistăm la emanciparea lui Missy, care își iese treptat din cochilia ei cafenie și se transformă încet, dar sigur, dintr-o ființă ștearsă, ascultătoare și ușor de ignorat într-o tânără sigură pe ea, nostimă și cu mult spirit de inițiativă, calități care vor duce în final la schimbarea radicală atât a vieții ei, cât și a familiei ei devotate.

Citatul meu preferat din carte vă va da un indiciu în acest sens:

”Missy se opri la marginea luminișului și îl strigă pe nume de mai multe ori, cât putu de tare, dar nici urmă de John Smith. Se așeză pe o buturugă să aștepte. Nu așteptă mult, nu sosise cu mult înainte de ora unu, și el se întoarse la cabană, fluierând vesel, ca sa mănânce de prânz.

• Domnule Smith, strigă ea.

Se opri brusc și rămase un moment nemișcat, apoi se întoarse.

• Ei drăcia dracului! exclamă el.

Când ajunse în fața ei, se încruntă înfiorător, cu o expresie de nemulțumire în ochi.

• Ce cauți aici?

Missy înghiți în sec, apoi respiră adânc; acum ori niciodată:

• Vreți să vă căsătoriți cu mine, domnule Smith? Întrebă ea, rostind clar fiecare cuvânt.”

Grea decizie și grea întrebare de pus de către o femeie în acele vremuri, dar când e destinul tău în joc…

Vă recomand cu drag cartea, merită citită!

Revenind la ”Pasărea spin”, avem parte de o poveste de iubire, despre iubire – cu multiplele ei fațete – despre sacrificiu și destin, despre alegeri și asumarea consecințelor acestora. E o carte care m-a impresionat profund, m-a emoționat și contrariat. Am suferit pentru și alături de personajele ei.

Cartea a avut și o foarte bună ecranizare, cu Richard Chamberlain și Rachel Ward în rolurile principale, un film extraordinar de frumos, care, din punctul meu de vedere, s-a ridicat la înălțimea cărții.

Pe lângă acțiunea în sine, care ne povestește istoria familiei Cleary – întinsă pe o perioadă de aproape 60 de ani – romanul are în centru povestea de dragoste interzisă, dar copleșitoare dintre Meggie Cleary și părintele catolic Ralph de Briccassart, care ajunge în cele din urmă cardinal.

Acțiunea se petrece în îndepărtele și spectaculoasele ținuturi ale  Noii Zeelande – la moșia Drogheda – și avem parte de minunate și detaliate descrieri ale locurilor și locuitorilor ei.

Sunt prezentate şi aspecte din Al Doilea Război Mondial, tragedia celor implicaţi direct în război și a familiilor acestora, ca și traumele peste care majoritatea acestora nu mai reuşeau să treacă.

Personajele sunt puternice și bine conturate. Meggie este nepoata bogatei Mary Carson, stăpâna Droghedei. Mary Carson, ajunsă la o vârstă respectabilă, decide să îşi cheme fratele, împreună cu familia acestuia, la Drogheda, pentru a-i pregăti să devină stăpânul uriaşei sale averi. Așa a ajuns Meggie la moșia care îi va deveni cămin.

Ralph de Briccassart este un preot catolic exilat în Australia, care, fiind un apropiat al despoticei bătrâne, spera să o moștenească la moartea acesteia, lucru care chiar se va întâmpla. Moștenirea astfel căpătată îl va pune în situația de a alege între visurile sale de mărire – consistenta avere garantându-i o poziție importantă în cadrul bisericii – și devotamentul față de familia Cleary, în special față de Meggie. În cele din urmă, a ales cu mintea, nu cu inima.

Prima întâlnire dintre Ralph și Meggie, la sosirea acesteia împreună cu familia în Australia, s-a petrecut când ea avea doar nouă ani, iar el era un tânăr preot de 28 de ani. Practic, Meggie a crescut sub ochii lui, în același timp cu afecțiunea lui pentru ea, care s-a transformat din prietenie într-o imensă dragoste, dar care a ajuns în cele din urmă să valoreze 13 milioane de lire, la cât s-a ridicat moștenirea primită.

Meggie, la rândul ei, în încercarea disperată de a-l uita pe Ralph, și dorind în același timp să-și împlinească visul de a avea copii, s-a măritat cu Luke, un bărbat care ca fizic îi amintea de Ralph, dar care s-a dovedit un parvenit, ce s-a căsătorit cu ea doar pentru bani. Meggie dă naștere unei fetițe, Justine, dar Luke se arată în continuare complet dezinteresat de familie.

Dezamăgită, Meggie pleacă de una singură într-o vacanță pe o insulă izolată, unde își petreceau de obicei luna de miere tinerii căsătoriți, iar destinul îl aduce din nou în calea ei pe Ralph, care între timp cunoscuse o acscensiune fulminantă la Vatican, dar nu o putuse uita pe Meggie nici o clipă. Dragostea lor de această dată depășește granițele unei iubiri platonice, iar în urma scurtei, dar foarte intensei lor povești de iubire împărtășită, se va naște un fiu, Dane, dar Ralph nu va afla acest lucru decât…26 de ani mai târziu, mult prea târziu…

Când Dane, ajuns la vârsta maturității, alege calea bisericii, Meggie îi înmânează băiatului înainte de a pleca la Roma o scrisoare care îi era destinată lui Ralph. „Îți înapoiez ce ți-am luat acum câțiva ani. Să ai grijă de el„, scrie Maggie. Însă Ralph nu va înțelege din păcate mesajul din spatele ei.

Ultima parte a cărții închide ca un cerc povestea, acceptarea tacită a sorții – o regăsim pe Meggie la Drogheda, unde nu se vor mai naște vlăstare ale familiei Cleary…

În final, o fereastră deschisă spre o viață fericită este lăsată Justinei, fiica lui Meggie, care alege iubirea, în schimbul a orice altceva.

 Iar despre destinul protagoniștilor cărții, acesta se regăsește în legenda păsării spin:

“Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care-şi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit. Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în Paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda.”

8. Pânza de păianjen, de Cella Serghi

Cella Serghi (n. 22 octombrie 1907, Constanța, d. 19 septembrie 1992, București) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.

Născută la 22 octombrie 1907 în Constanța, într-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, dupa numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, scriitoarea va rămâne atașată toată viața de farmecul ținutului natal, așa cum de altfel și mărturisește, „M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen – în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră„.

Scriitoarea va continua să evoce marea, „marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să incinte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil”.

În 1916, familia Marcoff se refugiază din calea războiului la Brăila, apoi la Bucureşti. Cella studiază Dreptul şi se angajează secretară la un avocat. A fost căsătorită de două ori, cu inginerul Alfio Seni, apoi cu judecătorul Ion Bogdan, dar viaţa nu i-a fost deloc împăcată. Bărbatul care i-a marcat existenţa a fost scriitorul Camil Petrescu, pe care l-a cunoscut când abia depăşise pragul maturităţii, la ştrand. Iubirea pentru el a însoţit-o toată viaţa, dar relaţia lor n-a fost niciodată oficializată. Cella Serghi a devenit scriitoare doar ca să-i demonstreze lui Camil Petrescu că vorbeşte aceeaşi limbă cu el.

În 1937 apare în „Revista fundațiilor” primul fragment din romanul „Pînza de păianjen”, intitulat „Cele dintâi nedumeriri”. Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu și Alexandru Rosetti. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariția acestui roman. Așa se face că prima lucrare a autoarei a fost recomandată publicului de trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu și Mihail Sebastian. Romanul a apărut cu o banderolă pe care scria: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman”.

Elementele autobiografice sunt evidente în cartea ”Pânza de păianjen”, fapt recunoscut de autoare într-un interviu: «În ce mă priveşte, dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris, şi mă refer în primul rând la «Pânza de păianjen», n-aş fi ajuns scriitoare. Pe când scriam cartea eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care elementele autobiografice erau evidente, iar rolul lui, ingrat. El era totuşi singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest sprijin! Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecăţile m-am luptat ca un boxer de categorie muscă cu unul de categorie grea. Eu eram musca. Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas şi cartea mea, aş fi ales cartea, cu toate incertitudinile legate de apariţia ei. Nu m-am schimbat»”.

Romane: Pânza de păianjen, roman revizuit de autoare în trei ediții succesive (în 1938, 1946 și 1971) ; Cad zidurile, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul „Cartea Mironei” și în 1972 sub titlul „Mirona”; Cântecul uzinei, 1950 ; Cantemiriștii, 1954 ; Fetele lui Barotă, 1958, redenumit în ediția din 1974 Iubiri paralele ; Gențiane, 1970 ; Pe firul de păianjen al memoriei, 1977 ; Această dulce povară, tinerețea, 1983, cu o ediție a doua revăzută, apărută postum în 1993.

Mai toate eroinele sale au un destin tulburător și captivant, sunt firi complexe, parcurg drumuri deosebite în afirmarea lor socială. După cum apreciază critica literară, „ceea ce conferă originalitate scrisului Cellei Serghi este viziunea realistă a cărților sale”. (sursa Wikipedia)

”Pânza de păianjen” este o tulburătoare poveste de dragoste, cu puternice accente autobiografice, lucru care se reflectă în duioșia cu care sunt evocate locurile copilăriei, în intensitatea emoțiilor, speranțelor, dezamăgirilor și trăirilor eroinei. Autoarea și-a lăsat o fărâmă din suflet în acest roman, lucru care se simte și te face să vibrezi și să rezonezi cu gândurile eroinei.

Cartea începe prin a fi povestită la persoana întâi de către Ilinca Dima, o tânără de douăzeci și doi de ani, a cărei bună prietenă este Diana Slavu, de aceeași vârstă cu ea. Încă de la primele pagini simțim admirația și fascinația Ilincăi față de Diana și neplăcerea pe care o resimte în fața bârfelor despre aceasta. Strălucitoare, cochetă și aparent frivolă, Diana atrăgea necontenit atenția asupra ei, fiind deopotrivă adulată și criticată.

”Ce fel de om este această Diană, de unde își trage forța aceasta ciudată, seva asta bogată, care-i grăuntele de mister ce alimentează și irită lumea dimprejurul ei de atâția ani?”

Adevărata față a Dianei o descoperim din jurnalele ei, pe care aceasta i le predă Ilincăi. Departe de aparența de bunăstare și fericire pe care cei din jur i-o atribuiau, descoperim o tânără sensibilă, cu multe vise, frământări și dorințe, nefericită dar demnă, care s-a zbătut în lipsuri și nevoi, pe care le-a ascuns însă cu multă grijă de cei din jur, dorind să-și mascheze mizeria sub o aparență strălucitoare.

”Am avut o copilărie tristă.

Fără jucării.

Niciodată nu mi-a adus cineva o jucărie. Nimeni n-a luat în seamă existența mea. Doar rar de tot observa mama că-mi curge nasul, și atunci mi-l ștergea, fără pricepere, fără milă, și frecătura mă ustura.

Mănușile – de cele cu câte un singur deget – le purtam trecute cu un șiret pe după gât, să nu le pierd. Și cum șiretul mi-l nimerise prea scurt de la început, am umblat așa, cu mâinile atârnânde, un an întreg, după aceea multă vreme am continuat să le țiu ca un cățel care face sluj.

Aveam cu mine numai închipuirea. Cu ea mi-am plăsmuit personaje și complicații, o viață pe care o alimentam după voia mea, până ce căpătam dureri de cap și febră.”

Deși copilăria Dianei a fost marcată de nevoi, evocarea locurilor natale e făcută cu multă duioșie. Din paginile jurnalului răzbate și dragostea pe care a simțit-o față de ambii părinți. Mama, de o frumusețe sculpturală, era devotată complet soțului și copiilor, îndurând cu stoicism toate greutățile, fără să se plângă vreodată. Tatăl avea un temperament vulcanic, era idealist și lipsit de orice simț practic. Avea zeci de idei inovatoare, începea multe afaceri din care nu reușea niciodată să obțină vreun profit, deoarece participa doar cu ideile și munca, iar când totul era pus pe roate, cei care puseseră capitalul găseau un motiv să se scape de el, întrucât avea gura mare și spunea lucrurilor pe nume. Fără un contract care să îl apere, era nevoit să o ia de la capăt, iar și iar, timp în care toată familia se zbătea într-o sărăcie lucie. Anii primului război mondial au aruncat și ei o umbră neagră și întunecată asupra copilăriei Dianei, care a suferit de foame și era speriată că tatăl nu avea să se mai întoarcă de pe front. După război și întoarcerea tatălui, lucrurile au continuat în aceeași notă de sărăcie și lipsuri.

La șaisprezece ani, Diana avea să-și întâlnească marea dragoste, care avea să o marcheze pentru totdeauna. Aflată la mare, la Mangalia, într-un peisaj mirific, se îndrăgostise puternic și fără speranță de Petre Barbu, un pictor. De altfel toate femeile din grupul lor păreau îndrăgostite de el, de ochii lui triști și misterul ce părea că îl înconjoară. Se despart la sfârșitul verii, Diana neavând curajul să-i spună ce simțea pentru el, iar el îi spune că a fost singura rază de bucurie pentru el în acea vară.

”Ai fost singura rază de bucurie pentru mine in vara asta. Eşti făcută să te joci, să râzi, să dansezi şi oamenii să sufere pentru dumneata.”

Revenită în București, îi face confesiuni lui Puiu, un bun prieten ce avea optsprezece ani, foarte idealist ca și tatăl ei și care părea îndrăgostit de ea. Puiu o ascultă cu multă atenție și îi atrage atenția că este posibil ca ea să se fi îndrăgostit de ideea de iubire, împrumutându-i lui Petre Barbu însușiri pe care, poate, nici nu le avea.

”E destul de grav, Diana, fiindcă îmi dau seama că omul acesta nu are însușiri deosebite, poate, nici cusururi supărătoare. De fapt, nici nu-l cunoști. Și eu, cu atât mai puțin. Dar poezia pe care i-o atribui, și care e poate mai curând reflexul peisajului, înțeleg că-i foarte atrăgătoare. Și înțeleg că vei confunda totdeauna dragostea de mare și de soare cu sentimentul straniu pentru Petre Barbu, și, în felul acesta, nu te vei lecui ușor. Acest Petre Barbu va fi un rival foarte tare pentru oricine te va iubi, Diana… Uneori mă întreb dacă există cu adevărat. Dacă nu este un fel de fata morgana…”

Tot Puiu o încurajează când ea, deprimată, îi spune că viața nu e frumoasă și tare ar vrea să se sfârșească.

”Tu ai atâta sensibilitate, Diana! Nu-nţelegi că merită să trăieşti pentru ca să vezi cum cad frunzele şi apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?…”

Paradoxal, tocmai Puiu care o încurajase atâta avea să se sinucidă în curând… urmat, la nici două săptămâni, de un alt bun prieten, Georges… aruncând-o pe Diana într-un noian de întrebări fără răspuns.

”De ce s-a sinucis Puiu? Mă întrebam iar și iar. Care e vina mea? Dar Georges? De ce s-a omorât? Dacă n-au avut ei curaj să înfrunte viața, dar eu? Totuși, pentru ei era mai ușor. De ce n-au vrut să trăiască?… Cum ar fi fost viitorul lor? Care e viitorul meu?”

La înmormântarea lui Georges l-a cunoscut Diana pe Michi Ioanescu, un tânăr cumpătat, greoi ca un urs, fiul unui locotenent-colonel ieșit la pensie, care făcuse facultatea de chimie la Paris.

Deși simte că nu poate avea față de el sentimente intense și încearcă să îl respingă, Michi nu se dă bătut.

“- Nu se poate să nu te mai văd, Diana.
– De ce? am întrebat, curioasă și ironică.
– Nu știu… ești altfel. N-aș putea să-ți spun cum ești. Nu m-aș pricepe. Îmi placi cum nu mi-a mai plăcut nimeni. Ești singura fată lângă care nu mă plictisesc. Poate că te iubesc… nu știu. N-am mai iubit niciodată. Și nu vreau să folosesc cuvinte pe care nu le înțeleg. Am avut câteva întâlniri cu fete… Aș fi vrut să întâlnesc o femeie. Înțelegi? Tu ești și femeie, și fată, și fetiță… și copil…”

Diana se simte prinsă ca într-o pânză de păianjen din care, indiferent cât se zbate, nu poate să scape.

“Vezi, așa îmi închipui eu viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă, undeva păzește carnivorul: păianjenul…”

Când Michi o cere în căsătorie, Diana acceptă, sperând că, astfel, va scăpa de destinul cenușiu, de viața de acasă, de ”pânza de păianjen”.

”Îmi doream o casă luminoasă și înțelegerea cu Michi. Nu am avut nici una, nici alta.”

În vacanța ce a urmat după căsătorie, Diana și cu Michi au ajuns la Balcic, într-un peisaj de vis: ”m-am pomenit între dealuri cretoase, într-o lumină orbitoare, de parcă oglinzi ascunse adunau soarele și-l răspândeau apoi cu forțe gigantice, iar în depărtare, cu marea albastră, ca o revărsare a cerului pe o parte din uscat”.

La vârsta de douăzeci de ani, istoria pare să se repete întocmai ca la șaisprezece ani. Diana îl întâlnește acolo pe Alex Dobrescu, un fost student la medicină, pe care n-o terminase însă. Asemănarea în gesturi și privire cu Petre Barbu o fac pe Diana să se îndrăgostească de el, în căutarea acelor senzații nedefinite, tulburătoare, care-i marcaseră acea vară la Mangalia. Faptul că Michi este obligat să plece mai devreme cu o săptămână la București le înlesnește celor doi apropierea, ajungând să se sărute pasional. Întorși la București, cei doi ajung să se întâlnească tot mai des ajungând în final să fie amanți. Conștiința Dianei nu o lasă să se împace prea ușor cu această situație. Față de Michi simte o afecțiune caldă, multă recunoștință și n-ar vrea să îl rănească, fapt ce îi întârzie mereu hotărârea de a-i spune adevărul și a se despărți de el. Față de Alex simte o iubire pasională, deși nu neapărat latura erotică e cea predominantă în relația lor, ci nevoia de fericire, de iubire împărtășită, de euforie a simțurilor.

”Dar câtă nevoie aveam să fiu fericită! De unde să ştiu că fericirea nu e euforia, vârtejul, beţia, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelişuri poleite de o poezie falsă?!”

Încercând să se autoanalizeze, Diana încearcă să-și dea seama ce o atrăgea ca un magnet la Alex, astfel că întreaga ei existență ajunsese să graviteze în jurul lui, iar gândurile să-i fie obsedate de el.

“Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent in viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă.
Dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc”

Deși Alex îi face declarații de dragoste pasionale, îi spune că nu poate să trăiască fără ea, ba chiar o cere în căsătorie la un moment dat, comportamentul lui e cel puțin bizar, de la prea cald la prea rece.  Se afișează cu alte femei, după care își cere scuze, face promisiuni pe care apoi le încalcă, derutând-o complet pe Diana și aducând-o într-o stare de permanentă confuzie.

”Un bărbat abil se ascundea sub această înfăţişare modestă, un bărbat care a ştiut să facă din prezenţa lui o otravă plăcută, pe care mi-o dădea şi mi-o refuza capricios, ca s-o doresc din ce în ce mai mult.”

”Se pricepea să chinuie cu prea mult rafinament acest A… Văzusem un film în care un nevinovat era torturat şi apoi stropit cu apă, ca să se trezească, să fie torturat din nou. Aceasta era metoda pe care A… o folosise cu mine. De câte ori i s-a părut că mă trezesc, a luat-o de la început. La rândul meu, simţeam nevoia să-i răspund cum se cuvine… Înţelegeam, în sfârşit, ce înseamnă ura. Omul acesta m-a făcut să cunosc toate sentimentele omeneşti.”

Încercând să se elibereze din acest nod de contradicții, Diana ia hotărârea să îl părăsească pe Michi și să plece la Paris, unde să practice dreptul pe care îl terminase între timp. Acesta a fost și momentul în care i-a dat jurnalul său Ilincăi.

Interesant e și momentul în care îi vedem pe protagoniști prin ochii Ilincăi, care îi sesizează cu totul altfel decât Diana. Michi i se pare un om gol și sec, fără căldură, iar Petre Barbu și Alex doi bărbați banali, lipsiți de strălucire.

”Eu sunt între toți, ca un chibiț, care se uită la cărțile fiecăruia și se amuză de toate combinațiile, de toate cacealmalele. Cu cât mai atent îi observ, obișnuită să tac și să ascult, cu atât îmi dau seama că Diana a însuflețit cu închipuirea ei bogată o lume destul de banală.”

Diana nu ajunge însă la Paris. Își dă seama că e doar o fugă de realitate, care o va prinde până la urmă, așa că ia hotărârea să se întoarcă.

”Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!… Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.”

Din scrisorile trimise Ilincăi ne dăm seama că Diana s-a trezit parcă dintr-un vis, observând realități pe care până atunci le ignorase, prea prinsă în propriile ei frământări. Câștigă un caz social, în care apără un om sărac, acuzat pe nedrept. Acest lucru o ajută să se simtă legată din nou de tatăl ei, care murise între timp, și pe care idealismul îl animase întreaga viață. Un întreg univers pe care îl ignorase până atunci ia naștere în jurul ei, iar Diana este vindecată și optimistă, pentru prima dată după mult timp.

”Mi-e rușine că am stat atâta timp departe de tot ce se întâmplă în lume. Parcă am trăit singură, într-o odaie cu toți pereții de sticlă și m-am văzut pe mine, numai pe mine, și iar pe mine, în mii de exemplare.”

”Când mă gândesc la A…, mi se pare ca mi-am rupt stupid piciorul alunecând pe o coajă de pepene şi în jurul acestei meschine întâmplări mi-am adunat toată energia, toate gândurile, toate emoţiile… Dar iată-mă vindecată. Umblu pe stradă ca un om întreg și parcă am mai crescut în timpul bolii.  Văd acum totul altfel, de la o altă înălţime, cu alţi ochi…”

“O rază de soare trece pieziș printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide. O văd reflectată într-un ochi de apă care anunță dezghețul. Adulmec primăvara. E poate prea devreme, dar simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit…”

Recenzii și prezentări cărți clasice

Vă recomandăm și celelalte articole ale noastre din categoria TOP