Delicatese Literare
Top

Top 8 cărți clasice care ne-au încântat, scrise de femei

Top 8 cărți clasice care ne-au încântat, scrise de femei

Citim să ne destindem, să ne distrăm, să ne creăm o stare de bine. Sunt cărți și cărți… Între acestea, unele au puterea de a se strecura în suflet și de a rămâne acolo pentru totdeauna, marcându-ne.

1. Pe aripile vântului de Margaret Michell (Gone with the Wind)

Nu greșesc cu nimic și nu exagerez dacă spun că ”Pe aripile vântului” este cartea care mi-a marcat adolescența și m-a făcut să visez ca nici o alta de atunci, m-a fermecat și emoționat, purtându-mă pe aripile ei ori de câte ori am recitit-o. Pentru mine, e unică și inegalabilă. Cartea a fost încununată imediat după apariție cu premiul Pulitzer, fiind reeditată mereu și tradusă în aproape toate limbile.

Ecranizarea acestui roman e la rândul ei de referință, fiind unul din cele mai premiate și vizionate filme din toate timpurile, fiind primul film color de asemenea proporții, realizat prin folosirea procedeului Technicolor. „New York Herald Tribune” scria la vremea apariției filmului că este „Un spectacol cinematografic monumental”, iar „New York Times” că este „Cea mai mare înscenare cinematografică văzută până azi și cel mai ambițios film de acțiune din istoria spectaculoasǎ a Hollywoodului”. A primit zece premii Oscar un record deținut timp de douăzeci de ani. Filmul i-a avut în rolurile principale pe Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland și Leslie Howard,  a căror interpretare extraordinară a dat viață atât de veridic personajelor cărții, încât păreau desprinși direct din paginile ei.

Margaret Michell  (1900-1949) s-a născut și a trăit în Atlanta – Georgia. A început să scrie romanul în 1926 și a lucrat zece ani la el. A fost primul și singurul roman pe care l-a scris. Sudistă prin naștere și educație, s-a format în mijlocul povestirilor despre eroismul confederaților, al evocărilor unui război care pentru cei ce luaseră parte la el nu se terminase niciodată, neizbutind să-și mai găsească locul în lumea de după război.

Farmecul sudului, cu istoria, valorile și tradițiile sale, se stinge treptat, făcând loc frământărilor și transformărilor de după război, iar noi, cititorii, trăim prin ochii personajeor tragedia dispariției unei lumi. O alta se instaurează, dar nimic nu mai e ce-a fost, și nici nu va mai fi…

Eroii cărții m-au cucerit: pe de o parte fascinanta, strălucitoarea și neîndurătoarea Scarlett O’Hara, cea admirată, curtată și iubită de atâția bărbați, dar nereușind să-l cucerească pe singurul pe care îl dorea – Ashley Wilkes, nobil, blond și frumos ca un prinț care rămâne credincios blândei, credincioasei și iubitoarei sale soții, Melanie, iar pe de altă parte puternicul, cinicul și controversatul Rhett Butler, pentru care Scarlett a fost singura femeie pe care a iubit-o, însă fără să-și declare vreodată dragostea. Gesturile lui însă, vorbeau de la sine…

Căsătorită de două ori, fără iubire din partea ei, rămânând văduvă de fiecare dată, Scarlett se căsătorește în cele din urmă cu Rhett – interes din partea ei, dragoste nemărturisită din partea lui.

”Te-am dorit întotdeauna, Scarlet, din prima zi când te-am văzut la Doisprezece Stejari, atunci când ai aruncat cu vasul acela şi ai înjurat, dovedind că nu eşti o doamnă. Te-am dorit întotdeauna şi mi-am zis că într-o zi într-un fel sau altul, te voi avea. Dar întrucât Frank şi cu tine aţi făcut ceva avere, îmi dau seama că persoana mea nu te mai atrage pentru eventualitatea de a-ţi împrumuta bani sau a-ţi oferi garanţii. Aşa încât îmi dau seama că va trebui să te iau în căsătorie.

-Rhett Butler e vreuna dintre glumele tale mârşave ?

Eu îmi deschid inima şi tu vii cu bănuieli! Nu, Scarlett e o declaraţie de cea mai bună-credinţă…. Plec mâine pentru mai mult timp şi mă tem că, dacă aştept până mă întorc, te măriţi între timp cu altcineva care are ceva bani. Aşa încât mi-am spus: De ce să nu mă ia pe mine împreună cu banii mei ? Zău, Scarlett, nu pot s-o duc aşa toată viaţa, aşteptând să te prind între doi soţi.”

Pasiunea izbucnește între ei, iar povestea lor de iubire zbuciumată și intensă, cu urcușuri și coborâșuri, mi-a înflăcărat în  adolescență imaginația.

Ştiam că nu mă iubeai când m-am însurat cu tine. Dar smintit cum eram, credeam ca te pot face să ţii la mine. Poţi să râzi, dacă vrei, dar mă gândeam să am grijă de tine, să te răsfăţ, să-ţi dau tot ce voiai. Voiam să mă căsătoresc cu tine şi să te ocrotesc, să te las să faci tot ce pofteşti ca să fii fericită. Trecuseşi prin atâtea. Nimeni nu ştia mai bine ca mine prin câte ai trecut, şi voiam să lupt eu în locul tău. Voiam să te joci ca un copil, un copil curajos, încăpăţânat şi neînţelegător.”

”Era aşa limpede că eram făcuţi unul pentru altul. Era limpede că eram singurul bărbat dintre toţi cei din jurul tău care te putea iubi. Cunoscându-te aşa cumm eşti în realitate – dură, lacomă de bani şi fără scrupule, ca mine. Te-am iubit şi am riscat. Am încercat totul şi nimic n-a folosit. Te-am iubit atât de mult, Scarlett! Dacă m-ai fi lăsat, aş fi fost cu tine iubitor şi apropiat cum e un bărbat când iubeşte o femeie. Dar nu puteam să-ţi arăt dragostea mea, pentu că m-ai fi crezut slab şi ai fi încercat s-o foloseşti împotriva mea. Şi veşnic era el! Era îngrozitor să stau în fiecare seară în faţa ta, la masă, ştiind că ai fi vrut să fie el în locul meu. Şi seara, când te luam în braţe şi ştiam…”

”În seara aceea când te-am luat în braţe şi te-am dus sus… m-am gândit… am sperat… am sperat atâtea, încât mi-a fost frică să te văd a doua zi dimineaţă, de teamă să nu fi greşit şi să văd că nu mă iubeşti. Mi-era aşa frică să nu râzi de mine, încât am plecat şi m-am îmbătat. Iar când m-am întors, tremuram tot şi, dacă-ai fi făcut atunci un pas spre mine, un semn măcar, cred că ţi-aş fi sărutat picioarele. Dar n-ai făcut nimic.”

”Te-ai gândit vreodată că şi cea mai puternică dragoste poate să se sfârşească?”

”Te-am iubit atât cât un bărbat poate iubi o femeie!”

Iar în final, revelația lui Scarlett e copleșitoare:

””Alergam, alergam…ca o nebună”, se gândi ea, și tot trupul îi tremura, pe măsură ce teama o părăsea, iar bătăile inimii i se potoleau. ”Dar încotro alergam?”

Acasă! Acolo voise să se ducă. Într-acolo fugise. Acasă, la Rhett!

Acum știa care era adăpostul pe care îl căutase în vis, locul acela cald și sigur ce-i fusese ascuns în ceață. Nu era Ashley – nici vorbă de Ashley! În el nu găseai mai multă căldură decât într-o stafie, nici mai multă securitate decât în nisip. Era Rhett – Rhett, cu brațele lui puternice care s-o țină, cu pieptul lui lat pe care-și putea rezema capul obosit, și cu râsul lui batjocoritor care- făcea să vadă totul într-o lumină bună.”

” Îl vedea pe Rhett la bazar, citind nerăbdarea din ochii ei și invitând-o la dans, Rhett ajutând-o să scape de servitutea doliului, Rhett călăuzind-o prin foc și explozii în noaptea când căzuse Atlanta, Rhett împrumutându-i banii cu care pornise afacerile, Rhett consolând-o când se trezea țipând de groază din visul acela cumplit – nici un bărbat nu face asemenea lucruri dacă nu iubește la nebunie o femeie!”

”O să mă gândesc la asta mâine, la Tara. O să fiu mai liniștită atunci. Mâine voi face un plan ca să-l aduc înapoi. La urma-urmelor, e și mâine o zi.”

colaj pe aripile vantului

Cartea Pe aripile vântului de Margaret Mitchell se poate comanda pe elefant.ro, libris.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

 

2. Rebecca, de Daphne du Maurier (Rebecca)

Daphne du Maurier (n. 13 mai 1907 – d. 19 aprilie 1989) a fost o scriitoare britanică. Multe dintre operele sale au fost adaptate în filme, inclusiv romanele Rebecca (adaptarea cinematografică a câștigat Premiul Oscar in 1941) Hanul Jamaica si povestirile scurte Păsările și Nu privi acum. A mai scris Verișoara mea RachellGeneralul Regelui și Golful Francezului. Primele trei adaptări au fost regizate de către Alfred Hitchcock iar ultimul de Nicolas Roeg. Bunicul ei a fost scriitorul George Du Maurier iar tatăl ei actorul Gerald Du Maurier. Sora ei mai mare Angela a devenit și ea la rândul ei scriitoare iar sora mai mică Jeanne a fost pictor. (sursa Wikipedia).

428188

Publicat pentru prima dată în 1938, Rebecca este un roman clasic gotic, plin de mister, care amintește de opere celebre cum ar fi Jane Eyre – Charlotte Brontë și La răscruce de Vânturi – Emily Brontë. În anul 2000 romanul ”Rebecca” de Daphne du Maurier a câștigat premiul Anthony (care se acordă pentru cele mai bune romane de mister) pentru Cel mai bun roman al secolului. De asemenea, lucrarea figurează în Top 10 romane de suspans din toate timpurile, publicat în SUA.

Rebecca este una dintre cele mai bune opere de ficțiune, de mare profunzime psihologică, ce combină laolaltă suspansul, romantismul, misterul, ținând cititorul în priză până la ultima pagină, gradând magistral tensiunea, indiciile fiind dezvăluite pe rând, încât nu poți ghici deznodământul până la final.

Personajele sunt bine conturate, iar pe măsură ce evoluează acțiunea ne dăm seama de motivațiile ascunse ale fiecăruia. Autoarea dovedește un talent excepțional în a da personalitate unui loc. Misteriorul castel Manderley este descris prin atât de multe detalii semnificative, încât este  perceput ca un caracter aparte al poveștii, care reușește să influențeze destinele celor implicați.

Intriga poveștii începe la Monte Carlo, când o tânără de douăzeci și unu de ani (căreia, ca un amănunt interesant, nu îi aflăm numele până la sfârșitul cărții), silită de greutățile vieții și de faptul că rămăsese singură pe lume, era companioana doamnei Van Hopper, o doamnă bătrână, bârfitoare și pisăloagă, pentru suma de nouăzeci de lire sterline. Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva tinerei, astfel că vom putea afla cele mai ascunse gânduri ale ei, încercând, prin ochii ei, să ghicim adevărul despre ceilalți.

Snobismul doamnei Van Hopper urma să-i schimbe destinul pentru totdeauna.

”Mă întreb cum ar fi fost viața mea de azi, dacă doamna Van Hopper n-ar fi fost o snoabă.”

Dorința ei era de a pretinde că este prietenă personală cu cei mai distinși vizitatori ai Monte Carlo, chiar dacă se întâlnise doar tangențial cu aceștia. Astfel, într-una din zile doamna Van Hopper îl vede pe Maxim de Winter, proprietarul faimosului castel Manderley, rămas văduv în urmă cu un an, în urma unei tragedii în care soția lui se înecase în lacul din apropierea castelului, și îl agață imediat, dornică să obțină o invitație din partea acestuia.

Tânăra este imediat fermecată de bărbatul de patruzeci și doi de ani, al cărui aer misterios o duce cu gândul la un decor medieval.

”Locul lui era într-un oraș fortificat din secolul al XV-lea, o citadelă cu străzi înguste, pietruite și turle subțiri, unde locuitorii purtau pantofi cu vârfuri ascuțite și pantaloni bufanți. Chipul lui era frapant, sensibil, cu un inexplicabil aer medieval, amintindu-mi de portretul văzut într-o galerie, nu mai știam unde, al unui anumit Gentleman Necunoscut.”

Doamna Van Hopper cade țintuită la pat de o gripă, dându-le astfel celor doi ocazia de a petrece multe clipe împreună, făcând plimbări lungi, iar tânăra deschizându-și sufletul în fața lui ca față de nimeni altcineva și îndrăgostindu-se nebunește de el.

Într-una dintre zile, fericită și destinsă, tânăra afirmă că și-ar dori să se inventeze ceva care să conserve amintirile, la care să poți să revii, iar și iar.

”- Numai de s-ar putea inventa ceva care să conserve amintirile, ca pe niște parfumuri, am spus eu, pradă unui impuls. Să nu se învechească niciodată, să nu-și piardă prospețimea. Iar atunci când ți se face dor de-o amintire, să poți scoate dopul sticlei și să retrăiești aievea acel moment.”

Dar, din păcate, de multe ori amintirile nu sunt plăcute și ne dăm seama, pentru prima dată, că Maxim este chinuit de demoni interiori.

”Mă tem că sunt de altă părere. Toate amintirile sunt amare și prefer să nu mă gândesc la ele. Acum un an s-a întâmplat un lucru care mi-a schimbat întreaga viață și vreau să uit toate perioadele existenței mele de până atunci. Acele vremuri au luat sfârșit. Nu mai există. Trebuie să-mi iau viața de la început. În prima zi când ne-am întâlnit, doamna Van Hopper a dumitale m-a întrebat de ce venisem la Monte Carlo. Vin pentru că pune capacul peste acele amintiri pe care dumneata vrei să le reînvii. Nu merge întotdeauna, desigur, uneori mirosul e prea puternic ca să rămână în sticlă, și prea intens pentru mine. Și atunci, diavolul lăuntric, ca un iscoditor furișat, încearcă să scoată iar dopul.”

Lucrurile se precipită brusc în momentul în care doamna Van Hopper se hotărăște pe neașteptate să plece la New York. Disperată că nu o să-l mai vadă niciodată pe Maxim, tânăra aleargă în camera lui pentru a-și lua rămas bun. Urmează o neașteptată cerere în căsătorie, e drept nu dintre cele mai romantice.

”- Deci, doamna Van Hopper s-a săturat de Monte Carlo, spuse el, iar acum vrea să se ducă acasă. Și eu vreau să plec. Ea la New York, eu la Manderley. Pe care din două îl preferi? Alege.

(…)

– Vrei să spui că ai nevoie de o secretară sau așa ceva?

– Nu, te cer de soție, prostuțo.”

După nuntă, cei doi petrec o perioadă idilică în Franța și Italia, în care ea se mulțumea doar să îl iubească, nepunând nici o întrebare despre trecut sau viitor, mulțumită doar cu mica fericire a prezentului viu.

”Căci Maxim era mai vesel decât mă așteptasem, mai tandru decât visasem, cu un spirit viu și arzător într-o sută de moduri plăcute, nu mai era acela pe care-l cunoscusem la început, străinul care stătea singur la masa din restaurant, cu privirea înainte, închis în viața lui tainică. Maxim al meu râdea și cânta, arunca pietre-n apă, mă lua de mână, nu i se mai brăzda fruntea între sprâncene, nicio povară nu mai purta pe umeri. Îl descopeream ca iubit și ca prieten, și în timpul acelor săptămâni uitasem că avea și el o viață personală, ordonată, metodică, o viață la care trebuia să se înapoieze, ca să și-o continue la fel ca înainte, făcând ca ultimele câteva săptămâni de fericire să devină doar o scurtă vacanță, rămasă numai o amintire.”

Din păcate, lucrurile s-au schimbat brusc odată cu întoarcerea la Manderley. Imaginea castelului o copleșește de la prima vedere, iar în holul de la intrare era o mulțime de oameni, angajați ai castelului, aliniați să o întâmpine. Dintre ei se remarcă de la început doamna Danvers, menajera castelului, un personaj malefic, după cum vom vedea ulterior.

”Cineva se desprinse din mulțimea de chipuri, o persoană înaltă și slabă, îmbrăcată complet în negru, căreia pomeții proeminenți și adânciți în cap, îi dădeau o înfățișare de hârcă, având pielea albicioasă ca pergamentul, întinsă pe oase.”

În continuare tânăra doamnă de Winter încearcă să-și găsească propria identitate, copleșită de prezența fantomatică a Rebeccăi, care este extrem de vie în amintirile tuturor.  Maxim se poartă inexplicabil de rece cu ea, iar conform informațiilor primite în special de la doamna Danvers se părea că el și-a adorat soția și nu va fi capabil să o uite niciodată. Tensiunea atinge cote insuportabile și tânăra femeie ajunge aproape de colaps, în pragul sinuciderii.

Dar cum lucrurile nu sunt de multe ori ce par a fi, apar indicii noi, autoarea surprinzându-ne cu mai multe întorsături dramatice de situație și dezvăluiri de secrete, având o ultimă surpriză chiar la final.

V-aș recomanda, după ce citiți finalul, să recitiți primele pagini ale romanului, care se petrec în prezent. Le veți vedea într-o cu totul altă lumină.

”Nu avem secrete unul față de altul. Împărtășim totul.”

”Iar încrederea este o calitate pe care o prețuiesc, deși am avut parte de ea mai târziu. Cred că dependența lui față de mine este aceea care m-a făcut în sfârșit îndrăzneață. În orice caz, mi-am pierdut sfiala, timiditatea, nesiguranța în fața străinilor. Sunt foarte diferită de acea femeie care a venit la Manderley pentru prima oară, plină de nerăbdare și speranță, handicapată de o stângăcie de-a dreptul deznădăjduită și pătrunsă de cea mai intensă dorință de a mulțumi pe toată lumea.”

”Lumina lunii poate juca farse ciudate asupra fanteziei, chiar și fanteziei cuiva care visează. În timp ce stăteam acolo, tăcută și nemișscată, puteam să jur că acea casă nu era doar o cochilie goală, ci trăia și respira, la fel de vie ca odinioară.”

Pentru mine, Rebecca este o carte magistral scrisă, cu o mare încărcătură psihologică, despre puterea destinului, zbuciumuri interioare, lupta pentru găsirea propriei identități, aparențe înșelătoare, minciuni, intrigi, secrete, iar în final despre încredere și puterea vindecătoare a dragostei.

rebecca 1

Cărțile autoarei Daphne du Maurier pot fi comandate pe litera.ro, elefant.ro, libris.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

3. Rațiune și simțire de Jane Austen (Sense and Sensibility)

Jane Austen s-a născut în Steventon, comitatul Hampshire, pe data de 16 decembrie 1775, fiind cel de-al şaptelea copil al reverendului anglican George Austen și al soției acestuia, Cassandra. Educația și-a primit-o în mare parte acasă, de la tatăl ei, o persoană foarte cultivată. Cu excepția câtorva ani petrecuți la Bath (oraș care va fi scena multor episoade din cărțile sale) și Southampton, a trăit toată viața la țară. De altfel, acest mediu a constituit izvorul său de inspirație, personajele din operele sale fiind oameni simpli, a căror existență este cât se poate de banală. A început să scrie încă din adolescență, pentru amuzamentul familiei, parodii după literatura vremii. Primul său roman, First Impressions (Primele impresii), definitivat în 1796, este refuzat un an mai târziu de editor. De-abia în 1811 îi apare prima operă, Sense and Sensibility (Rațiune și simțire). Cu siguranță că succesul acesteia a înlesnit publicarea în 1813 a manuscrisului refuzat în 1797, având de data aceasta titlul Pride and Prejudice (Mândrie și prejudecată), care, de altfel, va deveni cea mai apreciată și mai cunoscută scriere a autoarei, primind multe critici pozitive. Mansfield Park a fost publicat în 1814, iar în 1816 a urmat romanul Emma, care a fost dedicat prinţului regent.

1265

La începutul anului 1817 starea sănătăţii autoarei a început să se înrăutăţească.  Se presupune că Jane Austen a fost bolnavă de maladia lui Adinson, o afecţiune pentru care nu exista leac la vremea respectivă. Autoarea s-a stins din viaţă în luna mai a anului 1817, lăsând lumii întregi opere de mare valoare. Romanele Persuasiune şi Mănăstirea Northanger au fost publicate postum în 1818. Romanul Sanditon, început în 1817, a rămas neterminat, fiind publicat de-abia în anul 1925.

Întrucât despre Mândrie și prejudecată, una din cărțile mele de suflet, am pomenit în Top 10 cupluri romantice din cărțile historical, am ales de data aceasta Rațiune și simțire, o altă carte a autoarei care mi-a plăcut foarte mult.

Ca și în celelalte cărți ale sale, și în Rațiune și simțire Jane Austen a abordat viața burgheziei clasei mijlocii, a scris despre moravurile și obiceiurile oamenilor din timpul în care trăia, despre căsătoriile din interes, iar idilicul și realismul, prezente amândouă în anumite proporții, formează un mixt deosebit de interesant.

Intriga cărții e destul de simplă. Domnul Dashwood moare, lăsându-și fiicele și soția în grija fiului său din prima căsătorie, John Dashwood. Din păcate, acesta era complet sub influența soției sale, astfel că nu își onorează promisiunea de a le asigura acestora o siguranță financiară.

Cele două fiice mai mari ale domnului Dashwood, Elinor și Marianne, deși foarte inimoase, sensibile amândouă și extrem de devotate una alteia, se deosebesc radical prin modul cum își stăpânesc sentimentele. În timp ce Elinor întruchipează rațiunea, bunul simț în orice situație, Marianne întruchipează simțirea, lăsându-se condusă de pasiune.

”Elinor, fiica ei cea mare, ale cărei sfaturi avuseseră atâta efect, avea o putere de înțelegere și o judecată rece care o îndreptățeau, deși avea numai nouăsprezece ani, să fie sfătuitoarea mamei sale, dându-i deseori posibilitatea să stăvilească, în folosul tuturor, înflăcărarea doamnei Dashwood, care, în general, ar fi dus la nechibzuință. Avea o inimă de aur; era sensibilă din fire și avea sentimente puternice, dar știa să și le stăpânească, lucru pe care mama ei îl mai avea de învățat și pe care una din surorile ei hotărâse să nu-l învețe niciodată.

În multe privințe, însușirile lui Marianne erau întru totul egale cu cele ale lui Elinor. Era sensibilă și deșteaptă, dar năvalnică în toate cele; tristețile, bucuriile ei nu cunoșteau moderație. Era generoasă, caldă, interesantă; avea toate calitățile în afară de prudență.”

Elinor se înțelegea foarte bine cu Edward Ferrars, fratele cumnatei sale, căruia îi aprecia mult inteligența și bunul simț. Mama ei nutrea mari speranțe într-o căsătorie intre cei doi, deși Marianne nu era de acord că Edward ar fi potrivit pentru sora ei, părându-i-se lipsit de pasiune.

”- Poate că mă surprinde oarecum, spuse Marianne. Edward este foarte plăcut și îl iubesc din toată inima. Și totuși… nu e genul de tânăr… îi lipsește ceva… înfățișarea lui nu e izbitoare, nu are nimic din acea grație la care m-aș fi așteptat de la bărbatul care se putea atașa serios de sora mea. Ochilor lui le lipsește acea însuflețire, acel foc care trădează imediat inteligența și destoinicia.”

Cu toată inocența celor șaptesprezece ani ai săi, Marianne declară că ea nu crede că își va găsi vreodată bărbatul potrivit pentru ea, întrucât are așteptări atât de mari de la el!

”Mamă, cu cât cunosc mai mult lumea, cu atât sunt convinsă că n-am să întâlnesc un bărbat pe care să-l pot iubi cu adevărat. Cer atât de mult!”

Elinor, căreia Marianne îi mărturisește temerile sale cu privire la Edward, îi ia apărarea acestuia, dovedind un spirit practic și rațional.

”M-am văzut mult cu el, i-am studiat sentimentele și i-am auzit părerile în materie de literatură și gust; și, una peste alta, mă aventurez să spun că este instruit, că îi place să citească și are o imaginație vie, un spirit de observație corect, gusturi fine și pure. Pe măsură ce îl cunoști, îi apreciezi mai mult calitățile, precum și manierele și persoana. La prima vedere, sigur că purtarea lui nu impresionează, iar persoana lui cu greu poate fi numită frumoasă, până îi percepi expresia ochilor, care au o bunătate neobișnuită, și blândețea înfățișării. În prezent îl cunosc atât de bine încât îl consider cu adevărat frumos, sau, cel puțin, aproape frumos.”

Din păcate, cumnata lui Elinor nu vedea cu ochi buni afecțiunea celor doi și câteva insinuări și remarci răutăcioase aruncate au determinat-o pe doamna Dashwood să accepte oferta lui John Middleton, o rudă a sa înstărită și de condiție bună din Devonshire, care i-a oferit o vilă micuță drept locuință.

John Middleton s-a dovedit a fi un om deschis, prietenos și amabil, spre deosebire de soția sa, care le-a tratat cu răceală. În schimb, doamna Jennings, mama acesteia, era foarte volubilă și mai mult decât dornică să facă pe Cupidonul pentru tinerele fete.

La John Middleton acasă, tinerele l-au cunoscut pe colonelul Brandon, un burlac de treizeci și cinci de ani, tăcut și serios, având o ținută de adevărat domn. Totuși, pentru cei din jur a fost evidentă atracția lui față de Marianne, iar doamna Jennings nu s-a putut abține să nu o tachineze in acest sens, dornică să înlesnească o uniune între cei doi. Cu candoarea specifică vârstei, Marianne a respins categoric ideea, spunându-i-se că i se pare prea bătrân și, în plus, mai suferă și de o infirmitate, făcând aluzie că acesta se plânsese de reumatism la un umăr într-o zi.

”- Dar cel puțin, mamă, nu poți să negi absurditatea acuzației, deși poate nu crezi că a fost făcută cu rea intenție. Colonelul Brandon este cu siguranță mai tânăr decât doamna Jennings, dar e destul de bătrân să-mi fie tată; și dacă a fost vreodată suficient de însuflețit pentru a se îndrăgosti, toate sentimentele de genul acesta trebuie să fi murit de mult. E prea caraghios! Dacă nici vârsta, nici infirmitatea nu-l apără, când o să fie un bărbat la adăpost de astfel de glume?”

Destinul i-l scoate în cale lui Marianne pe tânărul Willoughby. Într-o zi, aflată la plimbare cu sora ei Elinor, s-a pornit din senin o ploaie puternică și, alergând spre casă, Marianne a alunecat și și-a scrântit glezna. A apărut un tânăr care a luat-o în brațe și a dus-o în casă. Tinerele au aflat despre el că este un băiat strașnic și are un mic domeniu al lui în Somersetshire.

Willoughby, la rândul lui, părea a nutri sentimente puternice pentru Marianne. Prin ochii lui vedem o descriere a celor două surori.

”Domnișoara Daswood avea un ten delicat, trăsături regulate și o siluetă deosebit de frumoasă. Marianne era și mai frumoasă. Formele ei, deși nu atât de desăvârșite ca ale surorii sale, erau mai impresionante, beneficiind de avantajul înălțimii; iar fața ei era atât de fermecătoare încât, atunci când se folosea limbajul laudelor și se spunea despre ea că era frumoasă, adevărul era mai puțin insultat decât se întâmpla de obicei. Pielea îi era foarte oacheșă, dar datorită transparenței ei, tenul era strălucitor; trăsăturile ei erau frumoase toate; zâmbetul ei era dulce și atrăgător, iar ochii ei foarte negri aveau o vrajă, o inteligență și o nerăbdare care nu puteau să nu te încânte.”

În ciuda temerilor că nu-și va găsi niciodată un tânăr potrivit pentru ea, Marianne se îndrăgostește până peste cap de Willoughby, care în ochii ei părea fără de cusur, iar mama ei îi împărtășea cu mult entuziasm părerea. Doar Elinor avea propriile ei rezerve referitoare la modul în care acesta spunea tot ce gândea, fără a se cenzura în vreun fel.

”După părerea doamnei Dashwood, ca și după a lui Marianne, el nu avea cusur; iar Elinor nu vedea nimic de criticat la el în afară de înclinația, care îl făcea să semene mult cu sora ei și care o încânta în mod deosebit pe aceasta, de a spune prea mult ce gândește cu orice prilej, fără a ține cont de persoane sau de împrejurări.”

Un exemplu în acest sens este o conversație între el și cele două surori, în care el a făcut o remarcă răutăcioasă la adresa colonelului Brandon, fiind susținut întrutotul de Marianne, care s-a arătat perfect de acord cu el.

”- Brandon este exact genul de om despre care toată lumea vorbește de bine și de care nimănui nu-i pasă; pe care toți sunt încântați să-l vadă, dar cu care nimeni nu-și aduce aminte să vorbească.”

Rațională și cu mult bun simț, Elinor i-a luat imediat apărarea, subliniind calitățile acestuia.

”- Protejatul meu, cum îl numești tu, e un om inteligent; și inteligența mă va atrage întotdeauna. Da, Marianne, chiar și la un bărbat de treizeci și cinci de ani. A umblat prin lume; a fost în străinătate, a citit și are o minte iute. Am constatat că e în stare să-mi dea multe informații pe teme diferite, întotdeauna mi-a răspuns la întrebări cu promptitudinea pe care ți-o dau buna creștere și caracterul.”

Evenimentele se vor precipita în continuare, vor apărea noi personaje, iar fiecare soră va trece prin mica ei dramă. Aparențele înșeală de multe ori, iar Willoughby se va dovedi un caracter slab, iar Marianne va suferi enorm din cauza lui, îmbolnăvindu-se grav și ajungând la un moment dat într-o stare critică. La rândul ei, Elinor va suferi și ea, dar în tăcere, neputând-o încărca pe sora ei și cu propria durere. Edward se va dovedi că era logodit în secret cu Lucy, o tânără cu un spirit îngust. Logodnă fusese încheiată în urmă cu patru ani, când Edward era prea tânăr și nu avea mult discernământ. Când însă mama lui află despre acest logodnă și îi cere imperios să o desfacă, altfel îl va dezmoșteni, simțul onoarei îi impune să-și apere logodnica, deși acum o iubea profund pe Elinor.

Ițele se vor descâlci în final, când vom avea parte de un surprinzător happy-end, ce părea neverosimil să se mai întâmple la un moment dat, și asistăm și la maturizarea lui Marianne.

”În loc să se sacrifice pe altarul unei pasiuni irezistibile, așa cum îi plăcuse odată să creadă că s-ar putea întâmpla, în loc să rămână de-a pururi lângă mama ei și să-și găsească singurele plăceri în izolare și studiu, la nouăsprezece ani se pomeni supunându-se unui nou atașament, asumându-și noi îndatoriri, instalată într-o nouă casă, stăpână a unei familii și protectoare a unui sat.”

Dialogurile bine construite, personajele bine conturate, puterea sentimentelor, limpezimea rațiunii, ironia fină și sarcasmul ușor înţepător al lui Jane Austen fac din operele ei adevărate bijuterii literare, la care te întorci iar și iar, delectându-te de fiecare dată.

O ecranizare de excepție a cărții Rațiune și simțire a fost realizată în anul 1995, cu Emma Thompson – Elinor, Kate Winslet – Marianne, Hugh Grant – Edward Ferrars, Alan Rickman – colonelul Brandon, Greg Wise – John Willoughby.

Ratiune

Cărțile autoarei Jane Austen se pot comanda pe litera.ro, libris.ro, elefant.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

 

4. Vânt de Răsărit. Vânt de la Apus de Pearl S. Buck (East Wind. West Wind)

Pearl S. Buck (1892 – 1973) s-a născut la Hillsboro, în Virginia de Vest, într-o familie de misionari ai austerei biserici prezbiteriene, dar a crescut și s-a maturizat în China unde a petrecut mai bine de patruzeci de ani. Părinții săi, după cum își amintește Pearl Buck, „se mutau foarte des dintr-o localitate într-alta, până ce, la un moment dat, când eram încă foarte mică, s-au statornicit la Tsingkiang, un oraș de pe malul fluviului Yangtze. Acolo, maica-mea m-a învățat carte și m-a pregătit ca să pot fi admisă la școala secundară. Dânsa mi-a dezvăluit puterea cuvintelor și a înțelesurilor ce pot fi împărtășite cu ajutorul lor.” Primii scriitori pe care i-a citit au fost Mark Twain, Dickens, Thackeray și George Eliot și clasicii literaturii chineze.

La șaptesprezece ani, împreună cu părinții, vizitează Europa și Anglia, după care merge în America, unde rămâne la Randolph Macon College ca să-și încheie studiile (liceul il facuse la Sanhai). După absolvire se întoarce în China unde aproape doi ani îngrijește de mama sa. Se căsătorește cu John Buck, un tânar misionar american specializat în agronomie. Se stabilesc la Nanking, unde predă istoria literaturii engleze atât la Universitatea Nanking cât și la Universitatea Chinei de Sud-Est. În 1932, soțul său obține o bursă de studii la Universitatea Cornell și revine în America.

Opera sa cuprinde: East Wind, West Wind (Vânt de Răsărit, Vânt de la Apus), 1930; The Good Earth (Ogorul), 1931; Sons” (Feciorii), 1932; The Mother (Mama), 1934; A House of Earth (Casa de lut), 1935; Fighting Angel și The Exile, 1936, acestea din urmă fiind cărți biografice, inspirate din viața părinților ei. Doi ani mai târziu aceste scrieri biografice împreună cu romanele ei despre satul chinezesc cuceresc sufragiile Academiei Suedeze, care-i acordă Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1938.

pearl s. buck

Prima carte a acestei autoare, ”Vânt de Răsărit, Vânt de la Apus” ne spune o poveste minunată, desfăşurată într-un decor exotic, povestea unei lumi de demult, cu tradiţii şi obiceiuri străvechi, lumea Chinei începutului de secol XX. În carte sunt puse faţă în faţă concepţiile Orientului şi ale Occidentului, iar protagoniştii cărţii sunt prinşi între concepţiile rigide ale societăţii chineze şi cele originale şi inovatoare ale Lumii Noi.

 Kwei-lan este o tânăra chinezoaică dintr-o familie nobilă, crescută în spiritul vechilor tradiţii, conform cărora menirea unei femei este de a sluji familia soţului şi de a-i dărui un fiu, trebuind să fie ascultătoare, cuminte şi supusă. De opinii sau păreri proprii nici nu putea fi vorba! După căsătorie, chinezoaicele încetează să aparţină propriei familii, trecând în proprietatea soţului şi a familiei acestuia. Căsătoriile sunt aranjate între familii, cei doi soţi cunoscându-se de cele mai multe ori chiar în ziua nunţii, situaţie în care se va află şi Kwei-lan.

Cel sortit să-i fie soţ era un tânăr chinez care studiase medicină în America, de unde venise cu idei şi principii moderne, occidentale.

În faţă atitudinii umile şi servile a soţiei sale, i-a spus acesteia, profund întristat:

 “Este exact aşa, cum m-am temut întotdeauna că va fi. Tu nu vrei şi nu poţi să-mi mărturiseşti gândurile tale adevărate. Nu îndrăzneşti să renunţi la tot ce te-au învăţat să spui şi să faci în acesta clipă. Ascultă-mă: – nu-ţi voi cere să-mi răspunzi cu vorbe. Dar te rog, dacă primeşti să faci ceea ce-ţi voi spune, fă-mi un semn cât de mic. Dacă vrei să mergem alături pe drumurile noi ce ni se deschid, pleacă-ţi capul ceva mai în jos, şi eu voi înţelege.”

Iar ea a dorit să-i facă pe plac, împotriva celor ce fusese învăţată:

Nu ştiam ce să fac. Şi în deznădejdea şi inocenţa mea, mi-am plecat capul.”

Sunt foarte bine şi detaliat descrise diferenţele dintre cele două culturi, uimirea lui Kwei-lan (care era exemplul tipic de soţie tradiţională) în faţa a orice inovaţie sau schimbare adusă de soţul său modului lor de a trăi şi gândi. În acelaşi timp, aflăm lucruri interesante şi despe modul în care chinezii tratau diferite boli, mai mult decât primitiv, şi până unde puteau merge cu inflexibilitatea în gândire, refuzând să accepte lucrurile ”dăunătoare şi otrăvitoare” aduse de învăţămintele moderne. Totodată, am aflat cu uimire că familiie chineze erau poligame, fiecare bărbat având mai multe soții. Era foarte dureros pentru cele care își iubeau soțul!

Foarte interesant mi s-a părut episodul cu dezlegarea picioarelor. Fetiţelor chinezoaice, de mici copii li se legau picioarele pentru a rămâne foarte mici, lucru considerat un criteriu de frumuseţe, astfel încât, la maturitate, tălpile picioarelor arătau ca nişte cioturi (de unde şi mersul mărunt, specific), iar  la bătrâneţe, nu mai puteau merge decât ajutate, iar de multe ori labele piciorelor se mortificau şi cădeau! În urmă rugăminţii soţului, bazată pe argumente medicale, Kwei-lan îşi dezleagă picioarele, îndurând chinuri cumplite la început, pentru ca în cele din urmă să fie recunoscătoare că în sfârşit putea merge liber şi chiar alerga!

Povestea de dragoste dintre cei doi este foarte frumoasă, încărcată de duioşie, iubire şi admiraţie reciprocă, fiind ei singuri împotriva tuturor!

Gestul suprem a fost acela de a refuza să-și dea primul născut părinților pentru a fi crescut în casa lor. Conform tradiției, trebuiau să renunțe la acesta în favoarea părinților, dar el s-a opus! Îmi închipui prin ce treceau tinerele mame care se despărțeau de primul lor născut, neputând să-l vadă crescând sub ochii lor!

De asta data soțul meu m-a răsplătit pentru toate. Mulțumesc zeilor că au rânduit, ca eu să mă căsătoresc cu un om modern. Îmi lasă pe fiul meu, să rămână în casa mea și numai pentru mine. Nu voi fi niciodată în stare să-l răsplătesc pentru ceea ce mi-a făcut acuma.”

În partea a doua a cărții avem parte de încă o impresionantă poveste de dragoste, cea dintre fratele lui Kwei-lan, care la rândul sau a plecat în America pentru a studia – şi cea pe care a adus-o drept soţie, o americancă get-beget, ”un diavol cu ochi spălăciţi”, cum îi numeau chinezii pe străini.

” – Femeile străine sunt atât de urâte. Cum ar putea un bărbat de rasa noastră să se căsătorească cu o femeie străină? Bărbații de rasa lor, nu au altă posibilitate, dar…”

 O iubire frumoasă şi profundă a doi oameni dispuşi să sacrifice fiecare o întreagă lume pentru a fi unul cu celălalt!

– Nu trebuie să te gândești la altceva, decât la fericirea pe care a pricinuit-o nașterea lui. El a reușit să lege pentru totdeauna inimile părinților lui. Două inimi, cu toată deosebirea de naștere și de educație dintre ele – deosebiri care secole de-a rândul i-au ținut despărțiți.”

colaj china

 Cărțile autoarei Pearl S. Buck pot fi comandate de pe: elefant.ro, libris.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

 

5. La răscruce de vânturi, de Emily Brontë (Wuthering Heights)

Emily Brontë s-a născut în 1818, fiind al cincilea din cei șase copii ai soților Maria și Patrick Brontë. Sora ei Charlotte s-a născut în 1816, iar cealălaltă soră, Anne, s-a născut în 1820.

Emily_Brontë_cropped

Pe Emily Brontë a zugrăvit-o fratele ei, Branwell, într-un portret ce se află la Galeria Națională din Londra. Branwell a reușit să surprindă însăși esența personalității ei – într-o atitudine de încordată tensiune, cu ochi mari, cenușii-albaștri, scrutând zări necunoscute, concentrată asupra unei viziuni, așteptând ceva nedefinit.

Slăbuți la trup, tăcuți și cuminți, copiii Brontë erau de o precocitate surprinzatoare. Citeau cu pasiune istorie și literatură, mai ales pe Shakespeare, Bunyan, Johnson, Walter Scott și Byron; dar citeau cu aviditate și ziarele vremii, fiind astfel la curent cu toate problemele de politică internă și externă, pe care le discutau cu aprindere și seriozitatea unor oameni maturi.

Trăind la răscruce de veacuri, într-un ținut aflat ”la răscruce de vânturi”, Emily nu se simțea în largul său decât în natură, hoinărind în lungi plimbări cotidiene de dealurile din Yorkshire, în prezența bunului său prieten, buldogul Keeper. Monotonia aparentă a vieții se compensează însă prin intensitatea gândurilor. Observarea și meditația asupra vieții dau roade: în anul 1847 Emily Brontë trimite spre publicare manuscrisul romanului La răscruce de vânturi, semnat cu pseudonimul Ellis Bell. Editura îl acceptă. Structura inovatoare a romanului îi nedumerește pe critici. Violența și pasiunea care răzbat din paginile sale face publicul victorian să creadă că romanul e scris de un bărbat. Potrivit istoricului Juliet Gardiner, ”pasiunea sexuală vie și puterea limbajului și imagisticii cărții i-a impresionat, i-a uimit și i-a șocat pe critici.”

În anul 1848 Emily moare de tuberculoză, tăcută și stoică, așa cum trăise.

În anul 1850 apare o nouă ediție a romanului La răscruce de vânturi, de astă dată cu numele real al autoarei, cuprinzând și o selecție de poezii scrise de Emily, precum și o prefață semnată de Charlotte.

La răscruce de vânturi este un roman uluitor, fascinant, o adevărată capodoperă a literaturii universale. Acțiunea romanului se desfășoară pe durata a douăzeci de ani, marcați de dragoste și ură, ambele ajungând la extrem, tensiune, ambiție și răzbunare. Toate evenimentele se desfășoară pe fondul unei naturi dezlănțuite. Fiecare dramă e punctată de o dezlănțuire a naturii, furtuna devine uragan, vânturile suflă cu putere, cad ploi interminabile, zăpezile rup orice cale de comunicare cu exteriorul, iar granița cu fantasticul este firavă.

Spre sfârșit, freamătul sălbatic și chinuit al romanului se potolește, apare speranța, veselia, iar natura se înseninează.

În anul 1801, domnul Lockwood, un gentleman liniștit și politicos, vine în provincia Yorkshire pentru a închiria o proprietate, Thrushcross Grange, un loc la adăpost de orice frământare omenească.

Pentru a-și cunoaște mai bine proprietarul – domnul Heathcliff, Lockwood se duce la reședința acestuia, Wuthering Heights (care înseamnă La răscruce de vânturi). Are parte de o primire cel puțin bizară. Locuitorii de acolo par sălbăticiți, ostili între ei și îl privesc cu dușmănie. Heathcliff se poartă necioplit, nora lui văduvă – Cathy, o tânără fermecătoare, îl privește cu indiferență, având pe chip o expresie de deznădejde, Hareton, un tânăr al cărui loc în familie nu l-a înțeles prea bine, îl tratează cu bădăranie, iar servitorul Joseph se poartă cel puțin ciudat. O furtună izbucnită pe neașteptate îl împiedică să plece și este nevoit să rămână peste noapte. Este găzduit într-o cameră unde polița era măzgălită în mai multe locuri cu un nume, Catherine, lângă care era adăugat fie Earnshaw, fie Heathcliff, fie Linton. Găsind un jurnal al lui Catherine, Lockwood nu s-a putut abține să nu îl citească, rămânând tulburat de descrierea torturii religioase la care era supusă tânăra, obligată să citească ore în șir, împreună cu prietenul ei Heathcliff, cărțile de rugăciuni. După această lectură, somnul lui Lockwood a fost extrem de agitat, având vedenii înfricoșătoare. La fereastră apărea o față de copil ce plângea și îl ruga să o lase să intre, spunându-i că e Catherine Linton și de douăzeci de ani nu își găsește locul. Îngrozit, Lockwood a început să urle, alertându-l pe Heathcliff, care a venit să vadă ce se întâmplă. După ce i-a povestit ce a visat, Lockwood a avut un șoc văzând reacția acestuia. Izbucnind în plâns, Heathcliff a smucit fereastra și a început să implore.

”- Intră! Vino, Cathy, oh, vino, Cathy… numai o dată! Oh! Iubita inimii mele! Ascultă-mă de data asta, Catherine, măcar acum!”

Din cale afară de stupefiat, bolnav și îngrozit, Locwood s-a întors la Thrushcross Grange. Nelly Dean, îngrijitoarea de acolo, cedează cuiozității lui și îi spune povestea familiei de la Wuthering Heights. Prin vocea lui Nelly, o naratoare înăscută, suntem imediat captivați de evenimentele petrecute în urmă cu mai bine de douăzeci de ani.

Domnul Earnshaw, un nobil ce deținea Wuthering Heights, într-o noapte brăzdată de fulgere, vine acasă aducând cu el un copil aproape sălbăticit, pe care-l găsise hoinărind pe străzile orașului și care nu știa nici câți ani are, nici de unde provine. Cedând unui impuls, domnul Earnshaw hotărâse să-l crească împreună cu copiii lui, Hindley și Catherine. Întrucât nu avea un nume, copiii l-au botezat sombolic Heathcliff – colț de plai înalt. În timp ce Catherine îl simpatizează spontan și definitiv, Hindley îl antipatizează imediat, simțindu-l ca pe un rival la afecțiunea tatălui. După moartea părinților, Hindley, care fusese trimis la studii și se căsătorise între timp, se întoarce ca stăpân. Are acum ocazia să se răzbune împotriva lui Heathcliff, pe care îl alungă în rândul servitorilor, dându-i muncă de rândaș. Cu cât Hindley îl tiraniza mai tare, cu atât creștea afecțiunea lui Catherine pentru Heathcliff, care îi arăta acestuia tot ce învăța ea și muncea și se juca adesea cu el pe câmp. În peregrinările lor, cei doi ajung la Thrushcross Grange, unde trăiau cei doi veri ai lui Catherine, Edgar și Isabella Linton, fragili, bălani și bine crescuți. Un accident o silește pe Catherine să rămână mai mult timp acolo. Confortul, civilizația și bunele maniere exercită o fascinează pe Catherine, care se întoarce complet schimbată. Anii trec, iar Catherine oscilează pe doua planuri. Pe de o parte, se simte legată spiritual de Heathcliff, cu care este compatibilă prin firea ei pătimașă, iar pe de altă parte vanitatea și nevoia de confort o împing către Edgar Linton, care o iubea nespus și o ceruse în căsătorie. Îi împărtășește dilema ei lui Nelly.

”- Dacă aș fi în cer, Nelly, aș fi din cale afară de nenorocită. Odată am visat că eram acolo.

– Ți-am spus că nu vreau să ascult visele dumitale, domnișoară Catherine. Mă duc să mă culc, o întrerupsei din nou.

Ea râse, reținându-mă, căci făcusem o mișcare pentru a mă ridica de pe scaun.

– Asta nu-i nimic! strigă ea. Voiam numai să-ți spun că cerul nu mi s-a părut un sălaș potrivit pentru mine și mi se rupea inima de plâns. Doream să mă întorc din nou în pământ, iar îngerii s-au mâniat pe mine și m-au azvârlit în mijlocul bălăriilor din vârful lui Wuthering Heights, unde m-am trezit plângând în hohote de fericire. Acest vis poate explica taina mea. Îmi place tot atât de puțin să mă mărit cu Edgar Linton, cât să fiu în cer, și dacă păcătosul din odaia aceea nu l-ar fi adus pe Heathcliff în starea în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să o fac. Acum însă, dacă m-aș mărita cu Heathcliff, m-aș simți degradată, așa că el nu va ști niciodată cât îl iubesc, nu pentru că nu-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu – eu însămi. Nu știu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar știu că al lui și al meu sunt la fel, iar între al lui Linton și al meu e o deosebire ca între o rază de lună și un fulger, sau între gheață și foc.”

Din păcate, ce nu știa Catherine era că Heathcliff era în odaie, iar în momentul în care a auzit-o zicând că s-ar simți degradată să se mărite cu el a ieșit, nemaiauzind restul conversației.

”În această lume, marile mele suferințe au fost suferințele lui Heathcliff: le-am văzut și le-am simțit pe toate de la început. Unicul gând al vieții mele este el. Dacă totul ar pieri și n-ar rămâne decât el, eu aș continua să exist; iar dacă totul ar rămâne și el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriașă lume străină mie și mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, așa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru  mine însămi, ci ca propria mea ființă.”

Durerea lui Catherine e imensă descoperind că Heathcliff a plecat. Ajunsă la capătul disperării, face o criză puternică, e doborâtă de febră și e la un pas de moarte, După ce își revine cu greu din convalescență, apatică și indiferentă, Catherine se trădează pe ea și pe Heathcliff și se căsătorește cu Edgar Linton. Existența ei e monotonă și pare împăcată, când explozia se produce. Heathcliff se întoarce, îmbogățit din surse obscure. Bucuria ei e imensă și îi cere imperios lui Linton să-l primească și să-l accepte pe Heathcliff. Reacția ei arată clar de partea cui se situează. Când Linton întreabă dacă dorește să îl primească în salon, Catherine ia imediat poziție, arătându-și poziția fără echivoc.

”Așterne aici două mese, Ellen: una pentru stăpânul dumitale și domnișoara Isabella, care sunt nobili, și alta pentru Heathcliff și pentru mine, care suntem oameni din popor. Așa ești mulțumit, scumpule? Sau trebuie să-mi fac focul în altă parte? Dacă da, dă dispoziții.”

Heathcliff se întorsese însă animat de sentimente de ură, hotărât să le distrugă viața celor ce îi răpiseră șansa la fericire – Hindley și Linton.

Văzând că Isabella, sora lui Linton, se îndrăgostise nebunește de el, se căsătorește cu ea, având grijă apoi să-i facă viața un iad. Pe Hindley îl ruinează încetul cu încetul, ajutat și de degradarea acestuia, care o ținea numai într-o beție de când îi murise soția, și îl influențează complet și pe fiul acestuia, Hareton, care îl privea ca pe un idol.

Moartea lui Catherine, în aceeași noapte în care a născut o fetiță, Cathy, îl îndârjește și mai tare, aruncându-l într-un abis fără sfârșit.

”Eu n-am decât o singură rugăciune… și-am s-o repet până-mi va înțepeni limba… Catherine Earnshaw, să n-ai liniște câtă vreme sunt eu în viață! Ai spus că eu te-am ucis… atunci vino și mă urmărește! Cei uciși își urmăresc ucigașii, cred. Rămâi cu mine întotdeauna… fă-mă sa înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul acesta unde nu te pot găsi. O, Doamne! Nu găsesc cuvinte! Nu pot trăi fără viața mea! Nu pot trăi fără sufletul meu!”

Înrăit complet, Heathcliff își continuă răzbunarea, revărsându-și ura asupra copiilor celor două familii, învrăjbindu-i complet. Cathy și Hareton reușesc însă într-un final să se înțeleagă și să se iubească, întorcându-se împotriva lui Heathcliff întocmai cum se răzvrătise și el cu Catherine împotriva lui Hindley. Este copleșit de revelația avută și, dintr-odată, ura lui pare fără sens. Obosit, cu nervii zdruncinați, având vedenii cu Catherine, Heathcliff își găsește eliberarea prin moarte. După moartea lui, mai mulți săteni au afirmat însă că l-au văzut umblând, iar câțiva s-au jurat chiar că l-au zărit pe dealuri împreună cu o femeie. Sfârșitul romanului ne face să credem că, în sfârșit, sufletul chinuit al lui Heathcliff și-a găsit liniștea după moarte.

”Am căutat și-am descoperit ușor cele trei pietre funerare pe povârnișul de lângă mlaștină. Cea din mijloc era cenușie și năpădită de buruieni, a lui Edgar Linton acoperită de iarbă și mușchi, iar a lui Heathcliff, încă goală.

Am zăbovit lângă ele, sub cerul acela binevoitor, dulce senin; am urmărit fluturii ce zburau printre ierburi și clopoței, am ascultat vântul suav ce adia prin iarbă, și m-am întrebat cum a putut crede cineva vreodată că cei ce odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn tulburat?!”

Romanul se încheie într-o notă de speranță și optimism, natura se îmblânzește, ieșind din peisajul acela deprimant, care parcă însoțea dramele oamenilor, asprimea unora și nevoia de dragoste și de căldură a altora.

Cathy și Hareton sunt veseli și încrezători, complet îndrăgostiți unul de altul, părând capabili să înfrunte orice obstacol ce ar fi stat în calea fericirii lor.

”În acel moment, poarta grădinii se deschise; hoinarii se întorseseră.

– Ăstora nu le e frică de nimic, am zis eu, urmărindu-i pe fereastră cum se apropiau. Împreună l-ar înfrunta și pe satana cu toate oștile lui!”

O ecranizare foarte frumoasă a cărții La răscruce de vânturi a fost realizată în 2009, având distribuția: Tom Hardy – Heathcliff, Rebecca Night – Catherine, Andrew Lincoln – Edgar Linton, Burn Gorman – Hindley, Charlotte Riley – Cathy, Tom Payne – Linton, Andrew Hawley – Hareton.

la rascruce

Cărțile autoarei Emily Brontë se pot comanda pe libris.ro, elefant.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

 

6. Jane Eyre de Charlotte Brontë (Jane Eyre)

Charlotte Brontë  (1816 – 1855) a fost o romancieră și poetă engleză, sora mai mare a celorlalte două scriitoare: Emily Brontë și Anne Brontë. Charlotte Brontë, care scria sub pseudonimul de Currer Bell, este cunoscută pentru cartea ei Jane Eyre, unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și cea universală.

Charlotte s-a născut la Thornton și și-a petrecut copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune ce li se oferea tuturor copiilor din familia ei. Un an petrecut la o școală ieftină pentru fiice de preot, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari Maria și Elizabeth, moarte la 10 și respectiv 11 ani, i-a oferit lui Bronte materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul ”Jane Eyre”.

În 1831 Brontë a fost trimisă la școala din Dewsbury. Corespondența cu prietenele cunoscute aici constituie sursa pentru cele mai multe informații biografice despre ea. După trei ani petrecuți acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la școală ca guvernantă pentru alți trei ani. În tot acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile ei literare au fost însă descurajate de editorul căruia îi trimisese un manuscris. În vederea deschiderii unei școli pentru fete, Charlotte a plecat împreună cu sora sa Emily la Bruxelles ca să învețe limbi moderne, petrecând un an ca elevă, iar un al doilea ca profesoară la pensionul Heger. După eșuarea proiectului și după decăderea definitivă a fratelui lor, surorile Brontë s-au concentrat din nou asupra activității literare, editându-și pe cont propriu poeziile și oferindu-și romanele la diferite edituri. În 1847 lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte un alt roman, „Jane Eyre” (1847),  care a cunoscut un mare succes.

În anul triumfului literar al lui Charlotte, fratele ei, Branwell, a murit, iar la înmormântare Emily a răcit și ulterior s-a îmbolnăvit de tuberculoză, murind la sfârșitul anului. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins și ea din viață, lăsând-o pe Charlotte singură. Aceasta a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, iar în 1855 s-a căsătorit cu vicarul tatălui său. A mai trăit încă un an și a murit de tuberculoză, în timp ce era însărcinată. (sursa Wikipedia)

charlotte bronte

Autoarea a avut o copilărie și o viață grea, plină de lipsuri și suferință, iar experiențele trăite vor fi evocate în scrierile sale, care nu au fost un prilej de evadare din realitate, ci tocmai o confesiune în care înfățișa realitatea așa cum o trăia ea. Năzuința spre libertate, spre o viață mai bună, spre dezvoltarea personalității sale, e cea care îi motivează acțiunile.

Degeaba se crede că oamenii ar trebui să fie fericiți atunci când au liniște: lor le trebuie acțiune și dacă n-o au și-o creează. Milioane de ființe sunt condamnate la o viață mai monotonă decât a mea și milioane se răzvrătesc împotriva soartei. Nimeni nu-și închipuie câte revolte, afară de cele politice, dospesc în masa ființelor vii care populează pământul. Ne închipuim că femeile sunt tordeauna foarte potolite, dar femeile sunt ca și bărbații: au nevoie să-și folosească puterile ca și frații lor, le trebuie un câmp pe care să-și desfășoare strădaniile, întocmai ca și bărbații lor. Ele suferă din pricina constrângerii prea strșnice și a nemișcării prea absolute, exact așa cum ar suferi și bărbații. Frații lor mai fericiți dau dovadă de orbire când spun că ele trebuie să se mărginească la a face budinci, la a împleti ciorapi, a cânta la pian și a broda săculețe.”

În acest citat semnificativ se poate regăsi idea de bază a acestui roman, foarte inovatoare pentru vremea sa.

În Jane Eyre, eroina care își destăinuiește, frământările, umilințele, constrângerile și speranțele este însăși autoarea. Atmosfera cărții – descrierile locurilor, cu satele izolate și sărăcăcioase, casele bântuite, oameni cu secrete ascunse ce fac atâta rău prin nedezvăluirea lor,  ținutul mlăștinos și umed, bântuit de molime –  scoate și mai bine în evidență dragostea de viață, curajul și demnitatea eroilor cărții, în frunte cu Jane Eyre, iar caracterul lor puternic și mesajul transmis este demn de a fi un exemplu și pentru cititorii de acum, la mai bine de un secol de la apariția cărții.

Am recitit de curând cartea cu foarte mult drag, nostalgie și emoție, și m-a încântat și acum, ca de de fiecare când m-am pierdut în paginile ei. Este una din cele mai impresionante și emoționante povești de viață și de iubire pe care le-am citit. Romanul dezvăluie atâtea stări sufletești, are atâtea planuri pe care își desfășoară acțiunea, fiecare în parte reprezentând o etapă din viața eroinei, povestită cu detalii semnificative, într-o succesiune cursivă. Este o lectură captivantă,  sensibilă și plină de profunzime, iar povestea de dragoste din paginile ei e copleșitoare. În prima parte a cărții o cunoaștem pe micuța Jane, în vârstă de 10 ani, o făptură nefericită, rămasă orfană și crescută în casa mătușii sale, după ce unchiul său, fratele mamei, murise.  Era ținută din ”milă”, și i se aducea des aminte acest lucru, deși numai milos nu se purta nimeni cu ea, nici matușa, nici verișoarele ei, să nu mai pomenim de crudul ei văr, care o chinuia și umilea cu fiece prilej.

Soarta i se schimbă când este trimisă la o școală internat, ținută la rândul ei din mila publică, motiv pentru care elevelor de acolo li se spunea ”copii ai milei”. A stat acolo 8 ani, 6 ani ca elevă, și doi ca profesoară, până când, într-o bună zi – strivită de rutina zilnică –  a avut revelația că vrea mai mult, că viața trebuie să fie și să-i ofere mai mult de atât!

Doream libertatea, după libertate tânjeam, pentru libertate înălțam ruga-mi cea mai fierbinte, dar se părea că vântul care adia ușor lua cu el și-mprpștia toate vorbele mele…Atunci, pe jumătate deznădăjduită, strigai: ”Hărăzește-mi, Doamne, cel puțin o nouă robie!

Ruga îi este ascultată, și, în urma unui anunț dat la ziar, primește o cerere de angajare ca guvernantă din partea unei doamne Fairfax (care se va dovedi o femeie foarte cumsecade). Astfel, ajunge la Thornfield, și începe o nouă etapă a vieții sale. M-a impresionat atitudinea ei demnă, în care, conștientă că nu este o persoană atrăgătoare, încearcă printr-o ținută cât se poate de îngrijită, să facă o impresie bună:

Nu aveam obiceiul să disprețuiesc aparențele și să nu mă, gândesc la impresia pe care aș putea-o face asupra celorlalți, dimpotrivă, dorisem totdeauna să par cât mai bine și să plac, atât cât putea îngădui lipsa mea de frumusețe…Simțeam că era trist să fii așa de mică, de palidă, să ai trăsături neregulate și așa de accentuate.”

Îl va cunoaște pe domnul Rochester, stăpânul domeniului, pe a cărui pupilă – Alice, în vârstă de opt ani – trebui să o învețe carte. Edward Rochester era un bărbat de aproape 40 de ani, foarte sigur pe el, ce deborda de masculinitate. Nu era un bărbat frumos, din contră, dar Jane s-a simțit atrasă de el din primul moment, atracție împărtășită, după cum se va vedea, în ciuda atitudinii arogante a acestuia. Discuțiile dintre ei sunt pline de miez, iar limba ascuțită a lui Jane îl încînta pe bărbat.

 „Nu cred ,domnule, că aveți dreptul să-mi porunciți numai pentru că sunteți mai bătrân sau pentru că ați cunoscut lumea mai bine decât mine. Dreptul de a vă aroga aceasta superioritate depinde de felul cum v-ați folosit timpul și experiența.

În scurt timp, devine confidenta lui și între cei doi se leagă o relație de prietenie.

Gelozia şi dragostea? O să încerci cândva aceste două sentimente; inima dumitale încă doarme şi aşteaptă pe cel menit s-o trezească. Îţi închipui că toată viaţa vei pluti pe valuri tot atât de liniştite ca şi acelea pe care a alunecat acum tinereţea dumitale. Te laşi legănată de unde, cu ochii închişi şi urechile astupate. Nu vezi stâncile ce se înalţă din valuri şi nici vâltorile ce le spumegă la picioare… Într-o zi vei ajunge la o strâmtoare presărată cu stânci primejdioase şi acolo întregul curent al vieţii ţi se va sfărâma între vârtejurile furioase, în spumă şi vuiet. Atunci, vei fi sfărâmată şi prefăcută în pulbere de vârfurile tăioase ale stâncilor, fie că te vei vedea ridicată de vreun val puternic şi aruncată pe ape mai liniştite.”

Această parte a cărții are pronunțate accente gotice, un râs straniu și înfricoșător se auzea uneori pe culoare, urlete ce păreau neomenești răsunau în noapte, iar o făptură ce părea demonică se apleca asupra somnului lui Jane, înspăimântând-o. Explicațiile pe care le primea erau neverosimile, fiind evident că i se ascunde ceva…

Un episod aparte al cărții e cel în care este chemată la mătușa ei, care avea să-i destăinuie ceva pe patul de moarte: un unchi al ei, celălalt frate al mamei ei,  se interesase între timp de ea, dorind să o înfieze, dar mătușa, dovedind o ticăloșie nemaipomenită, îi răspunsese că Jane murise! Acum dorea să-și izbăvească sufletul, conștientă de răul produs. Jane va trimite o scrisoare avocatului unchiului, neștiind dacă acum mai avea vreo relevanță…

Revenind la Thornfield, după câteva scene de gelozie la care o supune domnul Rochester, care invitase câțiva nobili împreună cu soțiile și fiicele lor bune de măritat,  acesta o cere în cele din urmă de soție, realizând că se potrivesc foarte bine și ca spirit, și ca sentimente ce îi leagă. Jane acceptă, dar vai!!!…în ziua nunții ceremonia este întreruptă de un nou-sosit ale cărui afirmații cad ca un trăsnet asupra celor din biserică: Edward era însurat, iar soția lui trăia, nefiind alta decât nebuna închisă în mansarda conacului, prezența demonică ce tulbura viața tuturor! Edward știa acest lucru și nu din josnicie încercase să-l ascundă, ci pentru că nu găsise altă cale să o aibă alături de el pe ființa iubită, dar realizează că a greșit cumplit. Suferința celor doi este de neimaginat.

Jane, ființă pasională, dar lucidă, duce cu sine o luptă crâncenă între sentiment și datorie, între iubire și demnitate, între realitate și aspirații.

Dragă cititorule, sper să nu simţiţi niciodată ce simţeam eu atunci. Ochii voştri să nu verse vreodată lacrimi atât de tumultoase şi fierbinţi ca cele vărsate de mine. Să nu înălţaţi către cer rugăciuni pline de disperare şi agonie ca cele rostite de buzele mele. Să nu vă temeţi niciodată, ca mine, că sunteţi pricina nefericirii persoanei pe care o iubiţi din toată inima.”

Părăsește distrusă Thornfield-ul și pe bărbatul iubit și fuge în puterea nopții încotro vede cu ochii. Singură, fără nici un ban, ajunge să cerșească o bucată de pâine și să fie izgonită din ușă-n ușă! Ce degradare și ce chin e nevoită să îndure! Într-un final, ajunge la ușa pastorului Saint-John Rivers  și al surorilor sale, de care o va lega o afecțiune profundă, iar în cele din urmă se va dovedi că, printr-un capriciu binevoitor al sorții, erau chiar veri din partea mamei ei. Astfel, ea a câștigat o familie, dar a răsplătit bunătatea sorții împărțind în mod egal între ei patru moștenirea pe care o primește din partea unchiului de care am amintit mai înainte. Era acum o femeie liberă, independentă financiar. Liniștea ei sufletească redobândită cu greu este iar zdruncinată când vărul ei, pastorul St. John, un tânăr frumos de douăzeci și nouă de ani, hotărând să plece în India ca misionar, îi cere să îl însoțească, în calitate de…soție! Și asta nu din dragoste, căci era îndrăgostit de altcineva, ci dintr-un calcul făcut la rece: observase că e o tânără destoinică, hotărâtă și rezistentă și dorea să îl ajute în misiunea pe care și-o propusese, lucru pe care i-l spune în față.  Jane ezită în fața cererii făcute în aceste condiții. Simțea față de St. John sentimente frățești, îl admira și respecta, dar nu mai mult de atât. Cere un răgaz de gândire, iar în acest timp, se întâmplă ceva cu totul neobișnuit. Un strop de supranatural este strecurat în acțiune când, într-o seară, adusă de vânt, aude o voce care o striga disperată, ca de la mari depărtări: vocea lui Edward al ei, pe care nu-l uitase nici o clipă în lunile care trecuseră de la fuga ei. Atât de clar aude vocea, încât îi răspunde:

Vin, așteaptă-mă! Oh, am să vin!

A doua zi a plecat spre Thornton. Nu mai suporta despărțirea și incertitudinea, trebuia să afle ce s-a întâmplat cu omul iubit! Dar ceea ce a aflat…

Thornfield-ul arsese din temelii, nebuna reușise să-l distrugă în cele din urmă, găsindu-și ea însăși odihna în moarte. Iar domnul Rochester?

A fost scos viu de sub dărâmături, dar era foarte greu rănit”. Se retrăsese la un domeniu izolat pe care-l avea în apropiere, singur…și orb!!

Credeți că Jane s-a descurajat, sau că iubirea ei a șovăit vreo clipă? Din contră, a izbucnit cu și mai mare forță.

Ultima parte a cărții e minunată și emoționantă, iar despre reîntâlnirea celor doi am citit cu lacrimi în ochi. E ca și cum un puzzle împrăștiat se reîntregește sub ochii noștri.

Mi-a plăcut că Jane a rămas credincioasă iubirii ei pentru Rochester, fără să fie în vreun fel atrasă de mult mai tânărul și frumosul St. John, mi s-a părut o dovadă de maturitate a ei și a sentimentelor sale. Cât despre Rochester, l-am simțit mai umanizat prin suferință, un personaj tragic și greu încercat alături de care Jane se va simți împlinită, iar amândoi își vor găsi fericirea în descătușarea dragostei lor, care în sfârșit putea fi liberă și demnă.

”- Ei bine, domnule, alege-o pe aceea care te iubește cel mai mult.

– Am s-o aleg pe aceea pe care o iubesc cel mai mult. Jane, vrei să fii soția mea?

– Da, domnule. (…)

– Oh, iubita mea! Dumnezeu să te binecuvânteze și să te răsplătească!

– Domnule Rochester, dacă am făcut vreo faptă bună, dacă am avut vreodată un gând bun, dacă am rostit vreodată o rugăciune sinceră și curată, dacă vreodată am avut o dorință nobilă, sunt răsplătită acum. A fi soția dumneavoastră înseamnă pentru mine a avea toată fericirea la care poate năzui cineva pe pământ.

– Fiindcă e te jertfi înseamnă pentru tine suprema fericire.

– A mă jertfi? Ce să jertfesc? Foamea pentru hrană, așteptarea pentru împlinire. Oare jertfă-i a avea dreptul să-l îmbrățișez pe cel care-l respect, să sărut buzele pe care le iubesc, să mă sprijin de cel în care am încredere? Dacă e așa, negreșit că în jertfă stă suprema mea fericire.”

jane eyre colaj

Cărțile autoarei Charlotte Brontë se pot comanda pe litera.ro, libris.ro, elefant.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

 

7. Pasărea spin de Colleen McCullough (The Thorn Birds)

Colleen McCullough este autoarea a 25 de romane, din care ultimul a văzut lumina tiparului în 2013. Dintre acestea, în română au fost traduse: „Tim”, „Deschis. Închis”, „Antoniu și Cleopatra”, „Doamnele din Missalonghi”, precum și celebrul roman „Pasărea Spin”. Scriitoarea s-a născut la Wellington, dar şi-a petrecut copilăria la Sydney. Mama sa era neo-zeelandeză, de ascendenţă maori, iar tatăl ei era un imigrant irlandez angajat la muncile agricole. S-a stins din viaţă în ianuarie 2015, la vârsta de 77 de ani.

(FILE PHOTO) FILE - January 29, 2015: Australian author Colleen McCullough, best known for her novel ' The Thorn Birds', has died at the age of 77. NORFOLK ISLAND 1990: Australian writer Colleen McCullough at home in Norfolk Island, Australia. (Photo by Patrick Riviere/Getty Images)

Pentru început, o să scriu câteva cuvinte și despre o altă carte a autoarei care m-a încântat: ”Doamnele din Missalonghi” (The Ladies of Missalonghi), o poveste plină de duioșie despre viața a trei doamne puternice (Drusilla și Octavia, care erau surori, și Missy, fiica nemăritată a Drusillei) care, în ciuda greutăților vieții, au ținut capul sus cu demnitate. Ele nu se complăceau într-o existență monotonă, ci își creaseră un univers al lor, apreciind fiecare compania celorlalte două și găsindu-și bucurii mărunte care să le coloreze viața: cântatul la orgă, croșetatul, vizitele la celelalte surori din familie. Cartea evocă un timp și un loc în care viața avea un alt ritm, fiecare moment fiind prețuit la adevărata valoare. Acțiunea se petrece în Byron, Australia, în apropierea Munților Albaștri și avem parte de frumoase descrieri ale peisajelor. În carte, asistăm la emanciparea lui Missy, care își iese treptat din cochilia ei cafenie și se transformă încet, dar sigur, dintr-o ființă ștearsă, ascultătoare și ușor de ignorat într-o tânără sigură pe ea, nostimă și cu mult spirit de inițiativă, calități care vor duce în final la schimbarea radicală atât a vieții ei, cât și a familiei ei devotate.

Citatul meu preferat din carte vă va da un indiciu în acest sens:

”Missy se opri la marginea luminișului și îl strigă pe nume de mai multe ori, cât putu de tare, dar nici urmă de John Smith. Se așeză pe o buturugă să aștepte. Nu așteptă mult, nu sosise cu mult înainte de ora unu, și el se întoarse la cabană, fluierând vesel, ca sa mănânce de prânz.

  • Domnule Smith, strigă ea.

Se opri brusc și rămase un moment nemișcat, apoi se întoarse.

  • Ei drăcia dracului! exclamă el.

Când ajunse în fața ei, se încruntă înfiorător, cu o expresie de nemulțumire în ochi.

  • Ce cauți aici?

Missy înghiți în sec, apoi respiră adânc; acum ori niciodată:

  • Vreți să vă căsătoriți cu mine, domnule Smith? Întrebă ea, rostind clar fiecare cuvânt.”

Grea decizie și grea întrebare de pus de către o femeie în acele vremuri, dar când e destinul tău în joc…

Vă recomand cu drag cartea, merită citită!

pasari 1

Revenind la ”Pasărea spin”, avem parte de o poveste de iubire, despre iubire – cu multiplele ei fațete – despre sacrificiu și destin, despre alegeri și asumarea consecințelor acestora. E o carte care m-a impresionat profund, m-a emoționat și contrariat. Am suferit pentru și alături de personajele ei.

Cartea a avut și o foarte bună ecranizare, cu Richard Chamberlain și Rachel Ward în rolurile principale, un film extraordinar de frumos, care, din punctul meu de vedere, s-a ridicat la înălțimea cărții.

Pe lângă acțiunea în sine, care ne povestește istoria familiei Cleary – întinsă pe o perioadă de aproape 60 de ani – romanul are în centru povestea de dragoste interzisă, dar copleșitoare dintre Meggie Cleary și părintele catolic Ralph de Briccassart, care ajunge în cele din urmă cardinal.

Acțiunea se petrece în îndepărtele și spectaculoasele ținuturi ale  Noii Zeelande – la moșia Drogheda – și avem parte de minunate și detaliate descrieri ale locurilor și locuitorilor ei.

Sunt prezentate şi aspecte din Al Doilea Război Mondial, tragedia celor implicaţi direct în război și a familiilor acestora, ca și traumele peste care majoritatea acestora nu mai reuşeau să treacă.

Personajele sunt puternice și bine conturate. Meggie este nepoata bogatei Mary Carson, stăpâna Droghedei. Mary Carson, ajunsă la o vârstă respectabilă, decide să îşi cheme fratele, împreună cu familia acestuia, la Drogheda, pentru a-i pregăti să devină stăpânul uriaşei sale averi. Așa a ajuns Meggie la moșia care îi va deveni cămin.

Ralph de Briccassart este un preot catolic exilat în Australia, care, fiind un apropiat al despoticei bătrâne, spera să o moștenească la moartea acesteia, lucru care chiar se va întâmpla. Moștenirea astfel căpătată îl va pune în situația de a alege între visurile sale de mărire – consistenta avere garantându-i o poziție importantă în cadrul bisericii – și devotamentul față de familia Cleary, în special față de Meggie. În cele din urmă, a ales cu mintea, nu cu inima.

Prima întâlnire dintre Ralph și Meggie, la sosirea acesteia împreună cu familia în Australia, s-a petrecut când ea avea doar nouă ani, iar el era un tânăr preot de 28 de ani. Practic, Meggie a crescut sub ochii lui, în același timp cu afecțiunea lui pentru ea, care s-a transformat din prietenie într-o imensă dragoste, dar care a ajuns în cele din urmă să valoreze 13 milioane de lire, la cât s-a ridicat moștenirea primită.

Meggie, la rândul ei, în încercarea disperată de a-l uita pe Ralph, și dorind în același timp să-și împlinească visul de a avea copii, s-a măritat cu Luke, un bărbat care ca fizic îi amintea de Ralph, dar care s-a dovedit un parvenit, ce s-a căsătorit cu ea doar pentru bani. Meggie dă naștere unei fetițe, Justine, dar Luke se arată în continuare complet dezinteresat de familie.

Dezamăgită, Meggie pleacă de una singură într-o vacanță pe o insulă izolată, unde își petreceau de obicei luna de miere tinerii căsătoriți, iar destinul îl aduce din nou în calea ei pe Ralph, care între timp cunoscuse o acscensiune fulminantă la Vatican, dar nu o putuse uita pe Meggie nici o clipă. Dragostea lor de această dată depășește granițele unei iubiri platonice, iar în urma scurtei, dar foarte intensei lor povești de iubire împărtășită, se va naște un fiu, Dane, dar Ralph nu va afla acest lucru decât…26 de ani mai târziu, mult prea târziu…

Când Dane, ajuns la vârsta maturității, alege calea bisericii, Meggie îi înmânează băiatului înainte de a pleca la Roma o scrisoare care îi era destinată lui Ralph. „Îți înapoiez ce ți-am luat acum câțiva ani. Să ai grijă de el„, scrie Maggie. Însă Ralph nu va înțelege din păcate mesajul din spatele ei.

Ultima parte a cărții închide ca un cerc povestea, acceptarea tacită a sorții – o regăsim pe Meggie la Drogheda, unde nu se vor mai naște vlăstare ale familiei Cleary…

În final, o fereastră deschisă spre o viață fericită este lăsată Justinei, fiica lui Meggie, care alege iubirea, în schimbul a orice altceva.

 Iar despre destinul protagoniștilor cărții, acesta se regăsește în legenda păsării spin:

Există o legendă despre o pasăre care cântă o singură dată în viaţă, mai dulce decât orice altă vietate de pe faţa pământului. Din momentul în care-şi părăseşte cuibul, caută un copac cu spini şi nu-şi găseşte odihna până nu-l află. Apoi, cântând printre ramurile sălbatice, ea se aruncă singură în spinul cel mai lung şi mai ascuţit. Şi, în extazul morţii, ea se înalţă deasupra propriei agonii, scoţând un tril mai dulce decât al privighetorii sau al ciocârliei. Un cântec al cărui preţ suprem este însăşi existenţa. Întreaga lume înmărmureşte ascultându-l şi Dumnezeu în Paradisul său zâmbeşte. Pentru că ceea ce este mai bun în viaţa noastră se obţine numai cu preţul unei dureri existenţiale… Ori cel puţin aşa spune legenda.”

colaj pasarea spin

Cărțile autoarei Colleen McCullough  pot fi comandate pe elefant.rolibrarie.net

 

8. Pânza de păianjen, de Cella Serghi

Cella Serghi (n. 22 octombrie 1907, Constanța, d. 19 septembrie 1992, București) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.

Născută la 22 octombrie 1907 în Constanța, într-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, dupa numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, scriitoarea va rămâne atașată toată viața de farmecul ținutului natal, așa cum de altfel și mărturisește, „M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen – în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră„.

Scriitoarea va continua să evoce marea, „marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să incinte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil”.

În 1916, familia Marcoff se refugiază din calea războiului la Brăila, apoi la Bucureşti. Cella studiază Dreptul şi se angajează secretară la un avocat. A fost căsătorită de două ori, cu inginerul Alfio Seni, apoi cu judecătorul Ion Bogdan, dar viaţa nu i-a fost deloc împăcată. Bărbatul care i-a marcat existenţa a fost scriitorul Camil Petrescu, pe care l-a cunoscut când abia depăşise pragul maturităţii, la ştrand. Iubirea pentru el a însoţit-o toată viaţa, dar relaţia lor n-a fost niciodată oficializată. Cella Serghi a devenit scriitoare doar ca să-i demonstreze lui Camil Petrescu că vorbeşte aceeaşi limbă cu el.

În 1937 apare în „Revista fundațiilor” primul fragment din romanul „Pînza de păianjen”, intitulat „Cele dintâi nedumeriri”. Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu și Alexandru Rosetti. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariția acestui roman. Așa se face că prima lucrare a autoarei a fost recomandată publicului de trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu și Mihail Sebastian. Romanul a apărut cu o banderolă pe care scria: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest romacella-serghi-sau-o-viata-ca-un-roman-18366082n”.

Elementele autobiografice sunt evidente în cartea ”Pânza de păianjen”, fapt recunoscut de autoare într-un interviu: «În ce mă priveşte, dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris, şi mă refer în primul rând la «Pânza de păianjen», n-aş fi ajuns scriitoare. Pe când scriam cartea eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care elementele autobiografice erau evidente, iar rolul lui, ingrat. El era totuşi singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest sprijin! Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecăţile m-am luptat ca un boxer de categorie muscă cu unul de categorie grea. Eu eram musca. Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas şi cartea mea, aş fi ales cartea, cu toate incertitudinile legate de apariţia ei. Nu m-am schimbat»”.

Romane: Pânza de păianjen, roman revizuit de autoare în trei ediții succesive (în 1938, 1946 și 1971) ; Cad zidurile, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul „Cartea Mironei” și în 1972 sub titlul „Mirona”; Cântecul uzinei, 1950 ; Cantemiriștii, 1954 ; Fetele lui Barotă, 1958, redenumit în ediția din 1974 Iubiri paralele ; Gențiane, 1970 ; Pe firul de păianjen al memoriei, 1977 ; Această dulce povară, tinerețea, 1983, cu o ediție a doua revăzută, apărută postum în 1993.

Mai toate eroinele sale au un destin tulburător și captivant, sunt firi complexe, parcurg drumuri deosebite în afirmarea lor socială. După cum apreciază critica literară, „ceea ce conferă originalitate scrisului Cellei Serghi este viziunea realistă a cărților sale”. (sursa Wikipedia)

Pânza de păianjen” este o tulburătoare poveste de dragoste, cu puternice accente autobiografice, lucru care se reflectă în duioșia cu care sunt evocate locurile copilăriei, în intensitatea emoțiilor, speranțelor, dezamăgirilor și trăirilor eroinei. Autoarea și-a lăsat o fărâmă din suflet în acest roman, lucru care se simte și te face să vibrezi și să rezonezi cu gândurile eroinei.

Cartea începe prin a fi povestită la persoana întâi de către Ilinca Dima, o tânără de douăzeci și doi de ani, a cărei bună prietenă este Diana Slavu, de aceeași vârstă cu ea. Încă de la primele pagini simțim admirația și fascinația Ilincăi față de Diana și neplăcerea pe care o resimte în fața bârfelor despre aceasta. Strălucitoare, cochetă și aparent frivolă, Diana atrăgea necontenit atenția asupra ei, fiind deopotrivă adulată și criticată.

”Ce fel de om este această Diană, de unde își trage forța aceasta ciudată, seva asta bogată, care-i grăuntele de mister ce alimentează și irită lumea dimprejurul ei de atâția ani?”

Adevărata față a Dianei o descoperim din jurnalele ei, pe care aceasta i le predă Ilincăi. Departe de aparența de bunăstare și fericire pe care cei din jur i-o atribuiau, descoperim o tânără sensibilă, cu multe vise, frământări și dorințe, nefericită dar demnă, care s-a zbătut în lipsuri și nevoi, pe care le-a ascuns însă cu multă grijă de cei din jur, dorind să-și mascheze mizeria sub o aparență strălucitoare.

”Am avut o copilărie tristă.

Fără jucării.

Niciodată nu mi-a adus cineva o jucărie. Nimeni n-a luat în seamă existența mea. Doar rar de tot observa mama că-mi curge nasul, și atunci mi-l ștergea, fără pricepere, fără milă, și frecătura mă ustura.

Mănușile – de cele cu câte un singur deget – le purtam trecute cu un șiret pe după gât, să nu le pierd. Și cum șiretul mi-l nimerise prea scurt de la început, am umblat așa, cu mâinile atârnânde, un an întreg, după aceea multă vreme am continuat să le țiu ca un cățel care face sluj.

Aveam cu mine numai închipuirea. Cu ea mi-am plăsmuit personaje și complicații, o viață pe care o alimentam după voia mea, până ce căpătam dureri de cap și febră.”

Deși copilăria Dianei a fost marcată de nevoi, evocarea locurilor natale e făcută cu multă duioșie. Din paginile jurnalului răzbate și dragostea pe care a simțit-o față de ambii părinți. Mama, de o frumusețe sculpturală, era devotată complet soțului și copiilor, îndurând cu stoicism toate greutățile, fără să se plângă vreodată. Tatăl avea un temperament vulcanic, era idealist și lipsit de orice simț practic. Avea zeci de idei inovatoare, începea multe afaceri din care nu reușea niciodată să obțină vreun profit, deoarece participa doar cu ideile și munca, iar când totul era pus pe roate, cei care puseseră capitalul găseau un motiv să se scape de el, întrucât avea gura mare și spunea lucrurilor pe nume. Fără un contract care să îl apere, era nevoit să o ia de la capăt, iar și iar, timp în care toată familia se zbătea într-o sărăcie lucie. Anii primului război mondial au aruncat și ei o umbră neagră și întunecată asupra copilăriei Dianei, care a suferit de foame și era speriată că tatăl nu avea să se mai întoarcă de pe front. După război și întoarcerea tatălui, lucrurile au continuat în aceeași notă de sărăcie și lipsuri.

La șaisprezece ani, Diana avea să-și întâlnească marea dragoste, care avea să o marcheze pentru totdeauna. Aflată la mare, la Mangalia, într-un peisaj mirific, se îndrăgostise puternic și fără speranță de Petre Barbu, un pictor. De altfel toate femeile din grupul lor păreau îndrăgostite de el, de ochii lui triști și misterul ce părea că îl înconjoară. Se despart la sfârșitul verii, Diana neavând curajul să-i spună ce simțea pentru el, iar el îi spune că a fost singura rază de bucurie pentru el în acea vară.

”Ai fost singura rază de bucurie pentru mine in vara asta. Eşti făcută să te joci, să râzi, să dansezi şi oamenii să sufere pentru dumneata.”

Revenită în București, îi face confesiuni lui Puiu, un bun prieten ce avea optsprezece ani, foarte idealist ca și tatăl ei și care părea îndrăgostit de ea. Puiu o ascultă cu multă atenție și îi atrage atenția că este posibil ca ea să se fi îndrăgostit de ideea de iubire, împrumutându-i lui Petre Barbu însușiri pe care, poate, nici nu le avea.

”E destul de grav, Diana, fiindcă îmi dau seama că omul acesta nu are însușiri deosebite, poate, nici cusururi supărătoare. De fapt, nici nu-l cunoști. Și eu, cu atât mai puțin. Dar poezia pe care i-o atribui, și care e poate mai curând reflexul peisajului, înțeleg că-i foarte atrăgătoare. Și înțeleg că vei confunda totdeauna dragostea de mare și de soare cu sentimentul straniu pentru Petre Barbu, și, în felul acesta, nu te vei lecui ușor. Acest Petre Barbu va fi un rival foarte tare pentru oricine te va iubi, Diana… Uneori mă întreb dacă există cu adevărat. Dacă nu este un fel de fata morgana…”

Tot Puiu o încurajează când ea, deprimată, îi spune că viața nu e frumoasă și tare ar vrea să se sfârșească.

”Tu ai atâta sensibilitate, Diana! Nu-nţelegi că merită să trăieşti pentru ca să vezi cum cad frunzele şi apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?…”

Paradoxal, tocmai Puiu care o încurajase atâta avea să se sinucidă în curând… urmat, la nici două săptămâni, de un alt bun prieten, Georges… aruncând-o pe Diana într-un noian de întrebări fără răspuns.

”De ce s-a sinucis Puiu? Mă întrebam iar și iar. Care e vina mea? Dar Georges? De ce s-a omorât? Dacă n-au avut ei curaj să înfrunte viața, dar eu? Totuși, pentru ei era mai ușor. De ce n-au vrut să trăiască?… Cum ar fi fost viitorul lor? Care e viitorul meu?”

La înmormântarea lui Georges l-a cunoscut Diana pe Michi Ioanescu, un tânăr cumpătat, greoi ca un urs, fiul unui locotenent-colonel ieșit la pensie, care făcuse facultatea de chimie la Paris.

Deși simte că nu poate avea față de el sentimente intense și încearcă să îl respingă, Michi nu se dă bătut.

“- Nu se poate să nu te mai văd, Diana.
– De ce? am întrebat, curioasă și ironică.
– Nu știu… ești altfel. N-aș putea să-ți spun cum ești. Nu m-aș pricepe. Îmi placi cum nu mi-a mai plăcut nimeni. Ești singura fată lângă care nu mă plictisesc. Poate că te iubesc… nu știu. N-am mai iubit niciodată. Și nu vreau să folosesc cuvinte pe care nu le înțeleg. Am avut câteva întâlniri cu fete… Aș fi vrut să întâlnesc o femeie. Înțelegi? Tu ești și femeie, și fată, și fetiță… și copil…”

Diana se simte prinsă ca într-o pânză de păianjen din care, indiferent cât se zbate, nu poate să scape.

“Vezi, așa îmi închipui eu viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă, undeva păzește carnivorul: păianjenul…”

Când Michi o cere în căsătorie, Diana acceptă, sperând că, astfel, va scăpa de destinul cenușiu, de viața de acasă, de ”pânza de păianjen”.

”Îmi doream o casă luminoasă și înțelegerea cu Michi. Nu am avut nici una, nici alta.”

În vacanța ce a urmat după căsătorie, Diana și cu Michi au ajuns la Balcic, într-un peisaj de vis: ”m-am pomenit între dealuri cretoase, într-o lumină orbitoare, de parcă oglinzi ascunse adunau soarele și-l răspândeau apoi cu forțe gigantice, iar în depărtare, cu marea albastră, ca o revărsare a cerului pe o parte din uscat”.

La vârsta de douăzeci de ani, istoria pare să se repete întocmai ca la șaisprezece ani. Diana îl întâlnește acolo pe Alex Dobrescu, un fost student la medicină, pe care n-o terminase însă. Asemănarea în gesturi și privire cu Petre Barbu o fac pe Diana să se îndrăgostească de el, în căutarea acelor senzații nedefinite, tulburătoare, care-i marcaseră acea vară la Mangalia. Faptul că Michi este obligat să plece mai devreme cu o săptămână la București le înlesnește celor doi apropierea, ajungând să se sărute pasional. Întorși la București, cei doi ajung să se întâlnească tot mai des ajungând în final să fie amanți. Conștiința Dianei nu o lasă să se împace prea ușor cu această situație. Față de Michi simte o afecțiune caldă, multă recunoștință și n-ar vrea să îl rănească, fapt ce îi întârzie mereu hotărârea de a-i spune adevărul și a se despărți de el. Față de Alex simte o iubire pasională, deși nu neapărat latura erotică e cea predominantă în relația lor, ci nevoia de fericire, de iubire împărtășită, de euforie a simțurilor.

”Dar câtă nevoie aveam să fiu fericită! De unde să ştiu că fericirea nu e euforia, vârtejul, beţia, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelişuri poleite de o poezie falsă?!”

Încercând să se autoanalizeze, Diana încearcă să-și dea seama ce o atrăgea ca un magnet la Alex, astfel că întreaga ei existență ajunsese să graviteze în jurul lui, iar gândurile să-i fie obsedate de el.

“Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent in viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă.
Dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc”

Deși Alex îi face declarații de dragoste pasionale, îi spune că nu poate să trăiască fără ea, ba chiar o cere în căsătorie la un moment dat, comportamentul lui e cel puțin bizar, de la prea cald la prea rece.  Se afișează cu alte femei, după care își cere scuze, face promisiuni pe care apoi le încalcă, derutând-o complet pe Diana și aducând-o într-o stare de permanentă confuzie.

”Un bărbat abil se ascundea sub această înfăţişare modestă, un bărbat care a ştiut să facă din prezenţa lui o otravă plăcută, pe care mi-o dădea şi mi-o refuza capricios, ca s-o doresc din ce în ce mai mult.”

”Se pricepea să chinuie cu prea mult rafinament acest A… Văzusem un film în care un nevinovat era torturat şi apoi stropit cu apă, ca să se trezească, să fie torturat din nou. Aceasta era metoda pe care A… o folosise cu mine. De câte ori i s-a părut că mă trezesc, a luat-o de la început. La rândul meu, simţeam nevoia să-i răspund cum se cuvine… Înţelegeam, în sfârşit, ce înseamnă ura. Omul acesta m-a făcut să cunosc toate sentimentele omeneşti.”

Încercând să se elibereze din acest nod de contradicții, Diana ia hotărârea să îl părăsească pe Michi și să plece la Paris, unde să practice dreptul pe care îl terminase între timp. Acesta a fost și momentul în care i-a dat jurnalul său Ilincăi.

Interesant e și momentul în care îi vedem pe protagoniști prin ochii Ilincăi, care îi sesizează cu totul altfel decât Diana. Michi i se pare un om gol și sec, fără căldură, iar Petre Barbu și Alex doi bărbați banali, lipsiți de strălucire.

”Eu sunt între toți, ca un chibiț, care se uită la cărțile fiecăruia și se amuză de toate combinațiile, de toate cacealmalele. Cu cât mai atent îi observ, obișnuită să tac și să ascult, cu atât îmi dau seama că Diana a însuflețit cu închipuirea ei bogată o lume destul de banală.”

Diana nu ajunge însă la Paris. Își dă seama că e doar o fugă de realitate, care o va prinde până la urmă, așa că ia hotărârea să se întoarcă.

”Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!… Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.”

Din scrisorile trimise Ilincăi ne dăm seama că Diana s-a trezit parcă dintr-un vis, observând realități pe care până atunci le ignorase, prea prinsă în propriile ei frământări. Câștigă un caz social, în care apără un om sărac, acuzat pe nedrept. Acest lucru o ajută să se simtă legată din nou de tatăl ei, care murise între timp, și pe care idealismul îl animase întreaga viață. Un întreg univers pe care îl ignorase până atunci ia naștere în jurul ei, iar Diana este vindecată și optimistă, pentru prima dată după mult timp.

”Mi-e rușine că am stat atâta timp departe de tot ce se întâmplă în lume. Parcă am trăit singură, într-o odaie cu toți pereții de sticlă și m-am văzut pe mine, numai pe mine, și iar pe mine, în mii de exemplare.”

”Când mă gândesc la A…, mi se pare ca mi-am rupt stupid piciorul alunecând pe o coajă de pepene şi în jurul acestei meschine întâmplări mi-am adunat toată energia, toate gândurile, toate emoţiile… Dar iată-mă vindecată. Umblu pe stradă ca un om întreg și parcă am mai crescut în timpul bolii.  Văd acum totul altfel, de la o altă înălţime, cu alţi ochi…”

“O rază de soare trece pieziș printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide. O văd reflectată într-un ochi de apă care anunță dezghețul. Adulmec primăvara. E poate prea devreme, dar simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit…”

paianjen

Cărțile autoarei Cella Serghi se pot comanda pe litera.ro, libris.ro, elefant.ro, librarie.net, cartepedia.ro, carturesti.ro

Recenzii și prezentări cărți clasice

Vă recomandăm și celelalte articole ale noastre din categoria TOP

63 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *