Trei pe două biciclete de Jerome K. Jerome – recenzie

Trei pe două biciclete

(Three Men on the Bummel – 1900)

Jerome K. Jerome

Editura MondoRo – Gramar

Traducere: Brebeanu Alina Loredana

Nr. pagini: 242

Anul apariției: 2015

• Seria Trei bărbați (Three Men)

1. Trei într-o barcă (fără a mai socoti și câinele) – Three Men in a Boat (To Say Nothing of the Dog) – 1889 – recenzia

2. Trei pe două biciclete – Three Men on the Bummel – 1900

Jerome K. Jerome (1859-1927), prolificul prozator şi dramaturg londonez pe care prietenii şi familia îl numeau simplu „J”, s-a născut la 1859 în Staffordshire, Anglia. A lucrat ca profesor de şcoală, actor şi, în final, ca jurnalist. În Primul Război Mondial a participat ca şofer de ambulanţă în Franţa. A debutat în 1888 cu volumul Pe scenă şi în afara ei (scurta cariera a unui aşa-zis actor). A fondat The Idler (Trândavul), revista lunară ilustrată. Umorul lui Jerome – uneori cu o urmă de sentimentalism, alteori sentenţios – cunoaşte o gamă larga de nuanţe, de la absurd şi caricatural până la ironia fină. Conservator şi anarhic în acelaşi timp, profund implicat, dar şi detaşat, acest umor păstrează un simţ al echilibrului comic, a cărui normalitate se bazează pe perspectiva ironică asupra timpului.

Celebrul umorist britanic Jerome K. Jerome continuă în Trei pe două biciclete aventurile eroilor din Trei într-o barcă, oferindu-ne o nouă doză de umor englezesc de calitate. De cea mai bună calitate! 

De data aceasta, îi vom însoți pe cei trei prieteni într-un periplu prin Germania, delectându-ne cu o satiră spumoasă la adresa mentalităţii germane, punctată cu subtile ironii în contrapondere faţă de optica britanică.

Umorul lui Jerome cunoaşte o gama largă de nuanţe, de la absurd şi caricatural până la ironia fină, reușind să te binedispună de la prima până la ultima pagină.

La începutul cărții îi regăsim pe cei trei prieteni, undeva în jurul vârstei de patruzeci de ani, Jerome și Harris însurați și cu copii, iar George încă burlac. M-am amuzat cum a surprins autorul, cu o fină ironie, războiul conjugal, la fel de valabil și astăzi, la mai bine de o sută de ani de atunci 🙂

Copleșiți de gălăgia continuă de acasă și de solicitările permanente de atenție ale copiilor, Jerome și Harris au început să tânjească după o perioadă petrecută în liniște, departe de haosul conjugal, doar între ei, băieții. Pentru acest deziderat, trebuia elaborată o întreagă strategie, pentru ca soțiile să nu bănuiască adevăratul scop al excursiei lor, iar traseul să fie ales suficient de greu încât să consoartelor și copiilor să le fie imposibil să-i însoțească. 

Pentru a evita reproșurile soțiilor lor, Jerome și Harris au propus ca ideea să pară că vine de la George, însă acesta, deloc săritor și nu prea curajos, s-a opus cu îndărătnicie, spunând că el va susține că propunerea lui a fost exact contrară, anume să meargă cu toții timp de o lună la un castel în Normandia, inclusiv mătușa lui George. Confruntați cu o asemenea perspectivă catastrofală, cei doi prieteni au tras imediat concluzia că se impuneau măsuri drastice și imediate, Harris trecând imediat la atac.

”- Fă-o, zise Harris, și eu unul voi accepta oferta. Vom închiria castelul. O să-ți aduc mătușa – o să am eu grijă de asta – și vom sta o lună. Copiii te îndrăgesc cu toții; J. și cu mine nu vom fi de găsit. Ai promis să-l înveți pe Edgar să pescuiască și tu o să te joci de-a animalele sălbatice. De duminica trecută, Dick și Muriel n-au vorbit de altceva decât de rolul tău de hipopotam. Vom face picnicul în pădure – vom fi numai unprezece -, iar seara vom avea muzică și recitaluri. Muriel cunoaște deja șase cântece, după cum știi probabil; și toți ceilalți copii învață repede.”

Speriat de-a dreptul, George a bătut imediat în retragere, având însă grijă să-i conștientizeze pe Harris și pe Jerome că soțiile lor sunt prea inteligente să creadă o asemenea minciună.

Strategia trebuia regândită, astfel că Jerome a elaborat în minte un plan minuțios. Ideea de bază era ca el să se arate obosit din cale-afară, iar Ethelbertha, soția lui, impresionată de suferința lui, să vină chiar ea cu ideea ca el să plece o perioadă departe de tot zbuciumul cotidian pentru a se odihni. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar întreaga scenă, condimentată din plin cu autoironie, s-a desfășurat cu totul altfel decât așteptările lui Jerome. Mai întâi, Ethelbertha nu s-a arătat deloc impresionată de proasta dispoziție a lui Jerome, trăgând concluzia că aceasta se datora, probabil, unei noi recenzii negative la una din cărțile lui. Iritat, Jerome a insistat că alta ar fi adevărata cauză, moment în care Ethelbertha l-a surprins cu totul, explicându-i că și ea are destule momente de exasperare, în care simte nevoia să ia o pauză departe de el, pentru a se mai relaxa.

”- Voi, bărbaţii, continuă Ethelbertha, nu puteţi înţelege niciodată că, oricât i-ar fi de drag un bărbat unei femei, sunt momente când se satură de el. Nu ştii cât îmi doresc uneori să pot să-mi pun boneta şi să ies, fără ca nimeni să mă întrebe unde mă duc, de ce mă duc, cât stau și când mă întorc. Nu ştii cât îmi doresc uneori să comand masa care îmi place mie şi care le place și copiilor, dar la vederea căreia ţi-ai pune pălăria şi ai pleca la Club. Nu ştii cât de mult cât îmi vine câteodată să invit aici vreo prietenă care mie îmi place, dar care știu că ție nu-ți place; să merg în vizită la oamenii pe care vreau să-i văd, să merg la culcare atunci când sunt eu obosită şi să mă trezesc când vreau eu. Doi oameni care locuiesc împreună sunt obligaţi amândoi să-şi sacrifice mereu propriile dorinţe pentru celălalt. Câteodată e bine să mai respiri puțin.

Gândindu-mă mai târziu la cuvintele Ethelberthei, mi-am dat seama că erau pline de înțelepciune; însă în clipele acelea trebuie să recunosc că mă simțeam jignit şi indignat. I-am zis:

– Dacă dorinţa ta este să scapi de mine…

– Haide, nu fi caraghios! zise Ethelbertha. Nu vreau să scap de tine decât pentru scurtă vreme, îndeajuns cât să uit că mai sunt și amănunte în care nu eşti perfect, atât cât să-mi pot aminti cât de drag îmi ești în alte privinţe şi cât să aştept cu nerăbdare întoarcerea ta, aşa cum te aşteptam mai demult, când nu te vedeam atât de des încât să-mi devii indiferent, aşa cum îți devine indiferentă lumina soarelui doar pentru că o vezi în fiecare zi.”

Paradoxal, deși propunerea lui Ethelbertha de a se izola o lună de el, mergând cu mai multe prietene la o casă la țară, îi oferea pe tavă ocazia de a merge fără familie în excursie, Jerome era sâcâit de-a dreptul și ar fi renunțat bucuros la planul de a mai pleca, dacă nu i-ar fi fost rușine de Harris și George. Una era ca el să vrea să ia o pauză, dar ca Ethebertha să simtă același lucru era de-a dreptul jignitor! 😀

Nici discuția lui Harris cu soția lui nu a decurs prea bine. Doamna Harris dorea atâtea îmbunătățiri la casă, încât Harris era de-a dreptul disperat să plece cât mai repede, înainte să dea faliment de-a dreptul!

Pregătirile de călătorie ale celor trei prieteni sunt o nouă sursă de umor picant, sursa fiind mai multe povestioare rememorate de Jerome cu marinari lăudăroși și hoțomani, precum și cu mecanici catastrofali, care stricau în loc să repare. Cu o fină ironie, Jerome a subliniat cât de ușor poți cădea victimă diverselor campanii de marketing, care promovează diverse minuni ale tehnicii, dar care se dovedesc ulterior o adevărată pacoste, imposibil de folosit.

Se părea că Harris era clientul ideal pentru comercianți, crezând cu naivitate toate reclamele pompoase, dar promiteau marea cu sarea, pentru ca ulterior să facă exact contrariul a ceea ce promiseseră. Dovada în acest sens era farul de bicicletă ce garanta siguranță absolută, dar care explodase în mii de bucăți, Harris scăpând ca prin urechile acului de o gravă accidentare, iar mai apoi farul electric ce lumina exact pe dos de cum ar fi trebuit.

”- A dat o lumină atât de minunată în King’s Road, Brighton, încât a speriat un cal. În clipa în care am intrat în întuneric, dincolo de Kemp Town, s-a stins și tu ai fost amendat că circuli fără lumină. Poate îți amintești că în după-amiezile însorite obișnuiai să te plimbi cu farul aprins, de-ți era mai mare dragul. Când în sfârșit se înnopta și ar fi trebuit să-l ții aprins, firește că obosea și-și cerea dreptul la odihnă.”

Nici în zilele noastre lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Reclama e una, ceea ce se întâmplă în realitate e cu totul altceva!

De departe, umorul cel mai spumos este provocat de satira la adresa mentalității germane. Nemții sunt un popor căruia îi place ordinea și disciplina și care respectă cu sfințenie regulile, lucru care iese pregnant în evidență dintr-o mulțime de manifestări comice.

Astfel, până și plantele trebuie să se supună ordinii, nefiind admise cele cu personalitate, care se răsfiră dezordonat sau în toate direcțiile, preferatul nemților fiind plopul, cel serios și disciplinat.

”Dintre copaci, preferatul neamțului este plopul. Alte popoare dezordonate pot cânta farmecele colțurosului stejar, ale răsfiratului castan sau ale unduiosului ulm. Pentru neamț, toți aceștia sunt, cu felul lor îndărătnic și dezordonat, o priveliște dureroasă. Plopul crește acolo unde este sădit și cum e sădit. Nu are păreri personale întortocheate. Nu-și dorește să se unduiască sau să se răsfire. Pur și simplu crește drept în sus, așa cum trebuie să crească un copac german; și astfel, treptat, nemții smulg din rădăcini toți ceilalți copaci, înlocuindu-i cu plopi.”

Bineînțeles că și animalele (cele cărora le curge sânge nemțesc în vene) au învățat să respecte fără să crâcnească sau să se revolte, legile de rigurozitate impuse.

Evident că nici nu se punea problema în Germania să poți hrăni vreun animal pe stradă, iar dacă doreai să o faci totuși, cuprins de vreun elan entuziast, trebuia să te supui unor reguli clare și precise (doar până la un punct, după care totul devenea oarecum neclar).

”Un alt lucru interzis pe străzile orașelor din Germania este să hrănești caii, catârii sau măgarii, fie că sunt ai tăi sai ai altora. Dacă te simți pătruns de dorința de a hrăni calul altcuiva, trebuie să stabilești o întrevedere cu animalul, iar masa trebuie să se consume într-un loc potrivit, autorizat. Nu ai voie să spargi sticlă sau porțelan pe strădă și, de fapt, nici în alte locuri publice; iar dacă o faci, trebuie să aduni toate cioburile. N-aș putea spune ce să faci cu cioburile, odată adunate. Singurul lucru de care sunt sigur este că nu e permis să le arunci oriunde, să le lași pe unde îți vine și, se pare, nici să te descotorosești de ele în vreun fel. Probabil că se așteaptă să le porți cu tine până în ceasul morții, iar apoi să fii îngropat cu ele asupra ta; sau poate că ți se dă voie să le înghiți.”

Am râs în hohote de absurdul situațiilor prezentate mai sus și multe altele asemenea, precum și de momentele în care Jerome le atribuia diverse gânduri și replici animalelor germane, pe care vă las să le descoperiți singuri în carte, asigurându-vă că vă veți amuza copios.

Eficiența nemțească este probată cu succes și în studiul limbilor străine. La cincisprezece ani, un adolescent neamț cunoaște suficient de bine o limbă străină pentru a se putea descurca cu succes în diverse conversații de interes general cu un nativ al respectivei limbi. Cu un umor savuros, autorul subliniază, în contrapartidă, ineficiența totală a metodei de învățare a unei limbi străine în Anglia, conform căreia se obținea minim de rezultate cu maximum de eforturi și cheltuieli. Sincer, am pufnit în râs, găsind o remarcabilă similitudine cu metoda de predare a limbii franceze de pe vremea când am studiat-o eu la școală.

”În Anglia, avem o metodă care, asigurând obținerea unui minimum de rezultate cu un maximum posibil de cheltuieli de timp și de bani, este poate de neegalat. Un băiat englez trecut printr-o bună școală burgheză din Anglia poate vorbi cu un francez, rar și cu oarecare dificultăți, despre grădinărese și mătuși, conversație care, pentru un om lipsit de ambele, riscă să n-aibă niciun farmec. Poate băiatul, dacă este o strălucită excepție, ar putea fi în stare să spună cât este ceasul sau să facă câteva observații rezervate cu privire la vreme. Fără îndoială că ar putea turui pe de rost un număr mare de verbe neregulate; numai că, de fapt, puțini străini țin să asculte verbele neregulate din propria limbă, recitate de tineri englezi. Tot așa, ar putea fi capabil să-și amintească o culegere de expresii idiomatice franțuzești grotesc-poznașe cum niciunui francez modern nu i-a mai fost dat să audă sau să înțeleagă când le aude.”

Pe de altă parte însă, tocmai această inabilitate de a învăța o limbă străină se pare că a condus la o răspândire impresionantă a limbii engleze pe glob. După toate aparențele, turistul englez, cu punga doldora de bani, călătorind de la Capul St. Vincent până în Munții Ural, având pretenția ca toată lumea să-i înțeleagă cerințele, a contribuit la anglicizarea Europei mai mult decât însuși Shakespeare! 😀

”Datorită lui, fiecare hotel străin și proprietar de restaurant adaugă la anunțul lui publicitar: ”Sunt rugați să aplice numai cei cu o bună cunoaștere a limbii engleze!”

Dacă rasele vorbitoare de limba engleză și-ar face o regulă din a vorbi orice altă limbă decât engleza, minunatul progres în toată lumea al limbii engleze ar înceta. Omul vorbitor de limba engleză stă printre străini și își zornăie aurul.

– Uite, strigă el, aici e plata tuturor celor care știu să vorbească englezește.”

Din carte nu lipsesc nici situațiile, de o ilaritate debordantă, ce îi au în centrul lor pe cei trei prieteni, autorul fiind la fel de generos cu ironiile la adresa celor doi prieteni ai săi, cât și cu autoironiile. M-am amuzat teribil când cei trei prieteni au plecat înarmați cu o hartă spre un loc anume, Jerome afirmând că are un talent înnăscut spre a se orienta, ajungând să se învârtă în cerc de mai multe ori. În final, George, exasperat de-a dreptul de îngâmfarea fără temei a prietenilor săi, a fost cel care a găsit soluția salvatoare, lipsită de îndrăzneală și originalitate, însă simplă și foarte eficientă – cea de a cere ajutorul unui localnic!

”- Eu, unul, nu pretind că am vreun instinct în afară de cele obișnuite, nici nu sunt vreun om de știință. Dar văd un om acolo, la două culmi depărtare. Am să-i ofer prețul fânului pe care-l cosește, care socotesc că face o marcă și cincizeci de pfenigi, ca să-și lase munca și să mă ducă la Todtmoos. Dacă vreți să veniți și voi, puteți s-o faceți. Dacă nu, n-aveți decât să descoperiți un alt sistem și să vă descurcați singuri.”

Sunt multe întâmplări de un haz nebun în carte, vă las plăcerea să le descoperiți singuri. Indiferent cât de îngroșat ar fi, umorul lui Jerome nu are pic de răutate în el, având darul de a descreți toate frunțile.

Recomand călduros această carte, un adevărat medicament de bună dispoziție!

Cartea Trei pe două biciclete de Jerome K. Jerome poate fi comandată pe cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți Jerome K. Jerome

Recenzii și prezentări cărți pline de umor

Recenzii și prezentări cărți clasice