Trenul copiilor de Viola Ardone, Editura Meteor Press – recenzie

13

Trenul copiilor

(Il treno dei bambini – 2019)

Viola Ardone

Editura Meteor Press

Anul aparitiei: 2020
Nr. pagini: 256 pagini
Traducere din limba italiană: Anca Irina Ionescu
Carte tradusa în 25 de limbi
Premiată cu premiul popular al cititorilor “Amo Questo Libro” 2019
Viola Ardone s-a născut în Napoli în 1974. Este licenţiată în literatură şi predă latina şi italiana la un liceu din Napoli. Alte romane semnate de ea: La ricetta del cuore in subbuglio (2013) şi Una rivoluzione sentimentale (2016).
Uneori trebuie să renunţăm la tot, chiar şi la iubirea unei mame, pentru a ne descoperi destinul. Niciun roman nu a descris această despărţire de rădăcini cu o asemenea candoare ca Trenul copiilor, semnat de Viola Ardone. O poveste emoţionantă, convingătoare şi plină de sensibilitate. Este povestea puţin cunoscută a mii de copii săraci din sudul Italiei care, după cel de-al Doilea Război Mondial, la iniţiativa câtorva organizaţii militante comuniste, au fost încredinţaţi unor familii adoptive din nordul ţării.
În 1946, Amerigo Speranza îşi părăseşte cartierul din Napoli şi se urcă într-un tren care va traversa întreaga peninsulă şi îl va lăsa pe peronul unei gări din Bologna. Acolo petrece câteva luni într-o familie care s-a oferit să-l găzduiască şi unde, cu naivitatea şi uimirea unui băiat de 7 ani, descoperă o altă lume, o casă primitoare, căldura unei familii, generozitate şi afecţiune. Şi, mai presus de toate, îşi descoperă destinul, acela de violonist. Deşi se reîntoarce în Napoli, Amerigo nu-şi mai găseşte locul nici pe străzile sărace şi murdare ale oraşului, nici în braţele austere ale mamei, şi decide să-şi urmeze chemarea. Va reveni acasă în 1995, pentru a participa la înmormântarea mamei sale, pentru a se împăca până la urmă cu un trecut pe care încercase să-l uite şi cu întrebările la care aşteptase mereu un răspuns. Dar mai ales pentru a găsi puterea de a ierta, de a-şi accepta decizia care i-a schimbat viaţa şi de a privi senin către viitor.
„Ne-am îndrăgostit literalmente de acest roman emoţionant. O poveste plină de tandreţe, ironie şi umanitate.” – Juan Milà, Harper Collins
„Originală şi emoţionantă, de o mare calitate literară. O carte pe care toată lumea ar trebui s-o citească.” – Anne Michel, Editura Albin Michel

O poveste caldă, dulce-amăruie, care m-a emoționat și m-a impresionat. Țin să remarc și foarte frumoasa și inspirata copertă a ediției apărute la noi, la Editura Meteor Press.
Trenul copiilor e o poveste profundă, inspirată din fapte petrecute într-o perioadă tulbure a istoriei, o poveste care atinge subiecte dureroase și care te face să-ți pui întrebări.
Ne aflăm la Napoli, în 1946, martori ai sărăciei și dezolării majorității populației după război, unde îl cunoaștem pe Amerigo Speranza, personajul principal al cărții de față, un băiețel de aproape opt ani, crescut de o mamă singură, ce făcea cu greu față greutăților vieții. Mama lui, Antonietta, era o femeie frumoasă, dar aspră, iar pe tatăl lui nu îl cunoscuse niciodată, știa doar că plecase în America să facă avere și nu mai dăduse nici un semn de viață. Mai avusese un frate, dar acesta murise înainte de a se naște el.
”Eu sunt copil singur la părinți, deoarece nu am ajuns la timp să-l cunosc pe fratele meu Luigi. Nu am ajuns la timp nici pentru tatăl meu, m-am născut prea târziu pentru toată lumea.”
Povestea ne este spusă, cu inocență și candoare, de către micul Amerigo, iar limbajul folosit și stilul cărții respectă foarte bine vârsta protagonistului. Acțiunea e împărțită în patru părți distincte, reliefând patru perioade semnificative din viața lui Amerigo.
Amerigo îndura lipsurile de zi cu zi cu seninătate, cu încrederea și optimismul specific copiilor, mai ales că, privind în jur, și ceilalți erau la fel de nevoiași. O ajuta pe mama lui adunând haine vechi de prin oraș pe care aceasta le cârpea cum putea mai bine, fiind croitoreasă, și le vindea la piață. O ajuta să le vândă un „prieten” care avea o tarabă în piață, și care o vizita destul de des. Lui Amerigo nu-i plăceau aceste vizite, în timpul cărora el trebuia să plece de acasă…
Băiețelul ne povestește despre prietenul lui, Tommasino, despre alți locuitori ai cartierului său, cititorul aflând frânturi din poveștile de viață ale acestora, schițând astfel atmosfera și tabloul economic și, mai ales, social al locului și perioadei respective. Aflăm pe parcursul cărții despre tradiții și obiceiuri specifice și despre modul de gândire puternic marcat de prejudecăți al oamenilor.
Totodată, ideile comuniste se făceau din ce în ce mai auzite. Iar „trenul copiilor” a fost o inițiativă a unor promotori ai acestei ideologii, a câtorva organizaţii militante comuniste.
În iarna acelui an, foarte mulți părinți din sudul Italiei, mânați de sărăcie, și-au trimis copiii în nordul țării, unde oamenii trăiau mult mai bine și unde numeroase familii s-au oferit să primească pentru un timp copii din sud în grijă. Printre aceștia s-a numărat și Amerigo.
Întreaga experiență a plecării, a despărțirii de familie, a mersului cu trenul în necunoscut, e foarte intensă emoțional și foarte detaliat redată. În candoarea lor, copiii din sud, crescuți in lipsuri și nevoi, nu înțelegeau de ce era cineva dispus să-i primească în casa lor, să le dea haine noi și să-și împartă cu ei mâncarea. Cu toată sărăcia lor, parcă se simțeau prost să primească pomană. Unii vecini le strigaseră părinților lor că nu au demnitate! Dar nu lipsa demnității sau mândriei îi făcuse pe părinții lor să-i trimită în nord, ci iubirea și grija în privința lor.
Iar copiii au aflat ce înseamnă „solidaritatea”. Și au interpretat noțiunea în felul lor.
”Maddalena ne spune că solidaritatea este ca un fel de demnitate a unor oameni față de alți oameni. Dacă eu am astăzi două bucăți de salam, îți dau ție una, iar mâine, dacă tu ai două bucăți de cașcaval, îmi dai mie una. Eu cred că asta e o faptă bună. Dar mă gândesc că dacă cei din Italia de Sus au doi cârnați și îmi dau mie unul, cum să le dau eu mâine o bucată de cașcaval, când eu până ieri nu aveam nici măcar pantofi?”
Asistăm la uimirea copiilor când văd prima dată zăpadă, sau când gustă prima bucățică de ciocolată sau prima lingură de înghețată…
”Iau lingura și îmi vâr în gură o bucată de spumă albă. Este foarte rece și are gust de lapte și de zahăr.
– E urdă cu zahăr! insistă Mariuccia.
– Sunt cioburi de gheață cu lapte, spune Tomassino.
Mariuccia mănâncă încet de tot și la sfârșit mai lasă puțin în cupă.
– Ce este, nu ți-a plăcut înghețata, întreabă Maddalena.
(…) Voiam să păstrez puțin pentru frații mei, pentru când mă întorc acasă. Voiam s-o ascund în buzunarul de la rochie.
– Dar înghețata nu se poate păstra, se topește, spune Maddalena.
– Și dacă se topește, eu cum fac solidaritate?
Atunci Maddalena scoate din poșetă câteva caramele:
– Ține, astea sunt mai bune pentru solidaritate. Le poți păstra pentru frații tăi.
Mariuccia ia caramelele, ca și când ar fi fost briliante, și le pune în buzunar. Apoi mănâncă și ultima linguriță de înghețată.”
Nu vreau să vă dau prea multe detalii din carte, e genul de poveste care se citește cu sufletul, pe care nu doar o citești, ci o simți, o trăiești și care are puterea de a te marca.
În partea a doua a cărții aflăm despre perioada petrecută de Amerigo în nord, în regiunea Bologna, la Modena, în mijlocul unei familii numeroase și iubitoare, familia Benvenutti. A aflat cum e să ai frați, și cum e să ai tată, să fie veselie în casă și belșug pe masă. Chiar dacă mama lui, Antoinetta, îl iubea, era o femeie taciturnă, austeră și foarte rezervată, iar îmbrățișările, poveștile și râsetele lipsiseră din casa lor. La fel cadourile, de care nu avusese parte niciodată până atunci.
Mersul la școală, dar, mai ales descoperirea talentului muzical, orele de vioară de care va avea parte și cadoul primit de ziua lui – o vioară – îi vor schimba destinul.
Întors acasă, băiatul se va simți împărțit între două lumi, fără să aparțină pe deplin niciuneia. Cea de a treia parte a cărții explorează trăirile copilului, frământările lui. Cât timp nu avusesese termen de comparație, luase totul de la sine, dar acum inteligența și sensibilitatea lui îl forțau să-și pună întrebări existențiale. Si, din păcate, nu se mai regăsea în el cel de dinainte.
”Tommasino are dreptate. Acum suntem împărțiți în două.”
”Unele femei nasc prea mulți copii, altele niciunul, îmi spuneam eu. Mama Antonietta, muritoare de foame, îl născuse întâi pe fretele meu, Luigi, și apoi pe mine, dar nu avea soț. Aceste doamne, cu rochii colorate și cu pantofi lucioși, aveau soț și tot ce le trebuie, dar nu născuseră niciun copil. Dacă ar fi existat dreptate, așa cum spunea întotdeauna Zandragliona, copiii ar fi venit întotdeauna la cei care și-i puteau permite.”
Femeie simplă, neșcolită, Antoinetta nu știe să gestioneze situația, ba, mai mult, două din acțiunile ei îl vor face pe Amerigo să ia o decizie radicală.
Cea de a patra și ultima parte a cărții ne poartă peste ani, în 1994. Ritmul poveștii se schimbă, stilul si limbajul la fel. Amerigo, matur acum, revine la Napoli pentru înmormântarea mamei, prilej să-și rememoreze viața, „spunând” mamei ce nu putuse să îi spună cât timp trăise, căci între ei se crease în timp o prăpastie peste care nici unul nu trecuse, și încercând să găsească răspunsul la întrebări care îl frământaseră în toți anii ce trecuseră de la plecarea sa din orașul natal.
”O minge portocalie se rostogolește în jos, pe stradă, (…) Un băiat fuge după ea, vrând s-o oprească. Are blugi cârpiți în genunchi, un pantof fără șireturi și o bluză decolorată. Îmi zâmbește, își ia mingea și continuă să alerge. Pare fericit. Poate eram și eu, dar e mult de atunci.
În timp ce îl privesc cum dispare în capătul străzii, țesătura veche și uzată a amintirilor, pe care până acum încercasem s-o întind ca să se potrivească cu prezentul, dobândește dintr-o dată dimensiunea corectă și se lipește cu precizie milimetrică de ochii mei.
Mă revăd plecând pe stradă, cu părul roși, cu un dinte lipsă în gură, îl luase șoricelul în schimbul unei bucățele de brânză, cu genunchii plini de julituri și vânătăi. Mergeam împreună într-o dimineață de noiembrie, când dăduse primul frig. Tu înainte, iar eu în urma ta.”
Dacă primele două părți ale cărții le-am citit înduioșată și cu zâmbetul pe buze, ultimele două le-am citit cu un nod în gât, deși cartea se termină într-o notă pozitivă și asistăm la împăcarea protagonistului cu trecutul, la regăsirea propriei identități și la acceptarea propriilor alegeri și a urmărilor acestora, dar și  la acceptarea acțiunilor mamei sale.
O carte care m-a impresionat și pe care o recomand tuturor cititorilor care doresc să descopere o poveste sensibilă, emoționantă, foarte bine scrisă, bazată pe o realitate istorică dureroasă.

Cartea Trenul copiilor de Viola Ardone poate fi comandată de pe meteorpress.rolibris.ro, elefant.ro, carturesti.ro, librariadelfin.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Meteor Press

About Author

13 comentarii

  1. Mirela Barbălată on

    Sensibilă recenzia! Plină de emoție!
    O poveste frumoasă dar tulburătoare! Sunt sigură că o să îmi placă .
    Mulțumesc pentru recomandare!

  2. O recenzie superbă și foarte emoționantă! Felicitări! ❤ O poveste sensibilă și impresionantă, pe care îmi doresc să o citesc și eu! Mulțumesc mult pentru recomandare! ❤

  3. Wow, ce carte! Sigur este pe gustul meu, in plus ai descris-o atat de frumos, incat e foarte greu sa-i rezisti! Multumesc pentru recomandare!

Spune-ți părerea!