Delicatese Literare
Recenzii

Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei – recenzie

Trenul spre Samarkand

(Эшелон на Самарканд – 2021)

Guzel Iahina

Editura Humanitas Fiction

Colecţia Raftul Denisei

Anul apariţiei: 2021

Nr. pagini: 480

Traducere și note de Luana Schidu

GUZEL IAHINA s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga — Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia și este la rândul său finalist al Premiului Médicis Étranger, în 2021. Cel mai recent roman semnat de Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand, apărut în 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Actualmente este în curs de traducere în peste 20 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor rus Aleksei Efimovici. În total, cărțile lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste 40 de țări.

"Un fel de Arca a lui Noe", după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor. Și despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte, pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.

Anul 1923. Noua Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost cohorte întregi de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte 500 de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță – într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.

„Pe cititorul romanului TRENUL SPRE SAMARKAND de Guzel Iahina îl așteaptă un nou vârtej de trăiri, o nouă călătorie prin timp și spațiu. Fapte și documente istorice susțin ficțiunea așa cum traversele mențin stabilitatea șinelor de tren. Și se naște o realitate artistică, foarte credibilă. Eroi care au trăit cu un veac în urmă pun o întrebare care-l tulbură și pe omul modern: Cum trebuie să fie iubirea? Activă? Oarbă? Răbdătoare? Necruțătoare?“ – Nadejda Kameneva în “Procitenie“

„Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii, a căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final.“ – ELENA KOSTIUKOVICI

Trenul spre Samarkand este o carte tulburătoare, care te marchează. Guzel Iahina ne prezintă, în stilul cinematografic cu care ne-a obișnuit deja, o bucată de istorie care a schimbat multe destine. Ideea de bază a cărții a fost inspirată de povestea de viață a bunicului patern, care a fost salvat de la foametea care a urmat după Războiul Civil (lupta pentru instalarea bolșevismului în Rusia, 1917-1922), fiind trimis, alături de alți copii orfani sau abandonați, prin unul din ”trenurile din Dzerjinski” în Turkestan, în anul 1922.

Întrebarea care a frământat-o pe autoare și căreia a încercat să-i dea răspunsul în paginile cărții a fost următoarea: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții?

Se simte din plin că autoarea și-a lăsat o bucățică din suflet în această carte. Aproape fiecare pagină cuprinde un cumul de emoții – incertitudine, frică, durere, ură, iertare, tandrețe, iubire (în toate formele ei) și speranță.

Deev, combatantul forțelor civile de tineret este însărcinat în anul 1923 cu misiunea de a transporta 500 copii din Kazan până în îndepărtatul și mai îndestulatul Samarkand.

Urmează o călătorie fascinantă de șase săptămâni, marcată de nenumărate hopuri, interacțiuni, conflicte, momente de deznădejde cruntă dar și de speranță.

Pentru Deev, călătoria nu este numai despre salvarea celor 500 de copii, ci este și o cale de ispășire și izbăvire. Războiul care a trecut și la care a participat activ i-a lăsat traume sufletești adânci. Atrocitățile pe care a fost obligat să le comită sau la care a asistat fără să intervină îl bântuie în permanență, având adesea coșmaruri sau momente de halucinații. Salvarea copiilor devine centrul existenței sale, fiind dispus să facă orice efort sau sacrificiu pentru a-i duce la destinație.

Comisarul Belaia, care fusese numită să însoțească eșalonul de copii, a încercat să-l convingă să nu ia în tren decât copii sănătoși, întrucât cei deja bolnavi nu aveau șanse reale să ajungă vii la destinație.

” – Să fii bun nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi. Nu e momentul să vă arătați sufletul milostiv! Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Să te temi de toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești…”

Însă pentru Deev nu existau jumătăți de măsură – misiunea lui autoimpusă era să-i salveze pe toți! Iar o bună parte din drum chiar a reușit, obținând aproape ca prin miracol îmbrăcăminte, alimente, medicamente și lemne de foc. Este interesant de remarcat că unele din ajutoare au venit din partea unor oameni aflați într-o funcție cheie dar care, la fel ca și Deev, erau marcați de evenimente la care participaseră în trecut, Deev speculând din plin sentimentele de vinovăție care îi apăsau.

Însă, în ciuda proviziilor obținute de Deev și a eforturilor felcerului Bug – un bătrân de 76 de ani pensionat în urmă cu multă vreme din armată -, copiii bolnavi au început să moară, unul după altul, fiecare pierdere zdruncinându-i sufletul și așa mult prea damnat al lui Deev. În compensație, în ciuda faptului că era strict interzis conform ordinului de serviciu primit, Deev a început să adune de pe drum tot mai mulți copii vagabonzi, riscând ani grei de închisoare dacă ar fi fost prins.

Din fericire, copiii au strâns rândurile și, în ciuda vârstei lor fragede, au reușit să încropească ad-hoc o strategie pentru a-i proteja pe intruși în timpul unei vizite a oficialităților în tren, dovedind că suferințele te întăresc, iar omenia și solidaritatea pot triumfa și în cele mai vitrege condiții.

În a doua parte a cărții, atmosfera devine din ce în ce mai apăsătoare, realismul magic devine tot mai pregnant, elementele fantastice punctând câteva momente cheie ale narațiunii, menţinând însă tonul credibil al prezentării obiective a realităţii.

”Copiii erau acum pentru el putere și avere, cunoaștere și bogăție, înalții lui ocrotitori. În deșertul Turkestanului nu Deev îi salva pe copii, ci copiii îl salvau pe Deev.”

La sfârșitul cărții simți că ai făcut și tu o călătorie lungă, care te-a solicitat emoțional, dar ți-a adus și multă speranță în suflet. Recomand cu drag cartea!

”De la răsărit îi privea pe toți, ridicându-se pe cer, un soare tânăr și roșu.”

12 Comments

Spune-ți părerea!