Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei – recenzie

„Pe cititorul romanului TRENUL SPRE SAMARKAND de Guzel Iahina îl așteaptă un nou vârtej de trăiri, o nouă călătorie prin timp și spațiu. Fapte și documente istorice susțin ficțiunea așa cum traversele mențin stabilitatea șinelor de tren. Și se naște o realitate artistică, foarte credibilă. Eroi care au trăit cu un veac în urmă pun o întrebare care-l tulbură și pe omul modern: Cum trebuie să fie iubirea? Activă? Oarbă? Răbdătoare? Necruțătoare?“ – Nadejda Kameneva în “Procitenie“

„Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie [cartea aceasta] mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii, a căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final.“ – ELENA KOSTIUKOVICI

Trenul spre Samarkand este o carte tulburătoare, care te marchează. Guzel Iahina ne prezintă, în stilul cinematografic cu care ne-a obișnuit deja, o bucată de istorie care a schimbat multe destine. Ideea de bază a cărții a fost inspirată de povestea de viață a bunicului patern, care a fost salvat de la foametea care a urmat după Războiul Civil (lupta pentru instalarea bolșevismului în Rusia, 1917-1922), fiind trimis, alături de alți copii orfani sau abandonați, prin unul din ”trenurile din Dzerjinski” în Turkestan, în anul 1922.

Întrebarea care a frământat-o pe autoare și căreia a încercat să-i dea răspunsul în paginile cărții a fost următoarea: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții?

Se simte din plin că autoarea și-a lăsat o bucățică din suflet în această carte. Aproape fiecare pagină cuprinde un cumul de emoții – incertitudine, frică, durere, ură, iertare, tandrețe, iubire (în toate formele ei) și speranță.

Deev, combatantul forțelor civile de tineret este însărcinat în anul 1923 cu misiunea de a transporta 500 copii din Kazan până în îndepărtatul și mai îndestulatul Samarkand.

Urmează o călătorie fascinantă de șase săptămâni, marcată de nenumărate hopuri, interacțiuni, conflicte, momente de deznădejde cruntă dar și de speranță.

Pentru Deev, călătoria nu este numai despre salvarea celor 500 de copii, ci este și o cale de ispășire și izbăvire. Războiul care a trecut și la care a participat activ i-a lăsat traume sufletești adânci. Atrocitățile pe care a fost obligat să le comită sau la care a asistat fără să intervină îl bântuie în permanență, având adesea coșmaruri sau momente de halucinații. Salvarea copiilor devine centrul existenței sale, fiind dispus să facă orice efort sau sacrificiu pentru a-i duce la destinație.

Comisarul Belaia, care fusese numită să însoțească eșalonul de copii, a încercat să-l convingă să nu ia în tren decât copii sănătoși, întrucât cei deja bolnavi nu aveau șanse reale să ajungă vii la destinație.

” – Să fii bun nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi. Nu e momentul să vă arătați sufletul milostiv! Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Să te temi de toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești…”

Însă pentru Deev nu existau jumătăți de măsură – misiunea lui autoimpusă era să-i salveze pe toți! Iar o bună parte din drum chiar a reușit, obținând aproape ca prin miracol îmbrăcăminte, alimente, medicamente și lemne de foc. Este interesant de remarcat că unele din ajutoare au venit din partea unor oameni aflați într-o funcție cheie dar care, la fel ca și Deev, erau marcați de evenimente la care participaseră în trecut, Deev speculând din plin sentimentele de vinovăție care îi apăsau.

Însă, în ciuda proviziilor obținute de Deev și a eforturilor felcerului Bug – un bătrân de 76 de ani pensionat în urmă cu multă vreme din armată -, copiii bolnavi au început să moară, unul după altul, fiecare pierdere zdruncinându-i sufletul și așa mult prea damnat al lui Deev. În compensație, în ciuda faptului că era strict interzis conform ordinului de serviciu primit, Deev a început să adune de pe drum tot mai mulți copii vagabonzi, riscând ani grei de închisoare dacă ar fi fost prins.

Din fericire, copiii au strâns rândurile și, în ciuda vârstei lor fragede, au reușit să încropească ad-hoc o strategie pentru a-i proteja pe intruși în timpul unei vizite a oficialităților în tren, dovedind că suferințele te întăresc, iar omenia și solidaritatea pot triumfa și în cele mai vitrege condiții.

În a doua parte a cărții, atmosfera devine din ce în ce mai apăsătoare, realismul magic devine tot mai pregnant, elementele fantastice punctând câteva momente cheie ale narațiunii, menţinând însă tonul credibil al prezentării obiective a realităţii.

”Copiii erau acum pentru el putere și avere, cunoaștere și bogăție, înalții lui ocrotitori. În deșertul Turkestanului nu Deev îi salva pe copii, ci copiii îl salvau pe Deev.”

La sfârșitul cărții simți că ai făcut și tu o călătorie lungă, care te-a solicitat emoțional, dar ți-a adus și multă speranță în suflet. Recomand cu drag cartea!

”De la răsărit îi privea pe toți, ridicându-se pe cer, un soare tânăr și roșu.”

Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina poate fi comandată pe cartepedia.ro

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei

Recenzii și prezentări cărți istorice