Delicatese Literare
Recenzii

Troia de Stephen Fry, Editura Trei – recenzie

Troia

(Troy: The Siege of Troy Retold – 2020)

Stephen Fry

Editura Trei

Traducere: Radu Paraschivescu

Nr. pagini: 504

An apariție: 2021

1. Mythos. Miturile Greciei repovestite – Mythos. The Greek Myths Retold – 2017 – recenzie

2. Eroii. Muritori şi monştri, căutări şi aventuri – Heroes: Mortals and Monsters, Quests and Adventures – 2018 – recenzie

3. Troia – Troy: The Siege of Troy Retold – 2020

4. The Odyssey – 2022

Stephen Fry este scriitor, actor, jurnalist și regizor multipremiat.
A scris patru romane de succes — The Star’s Tennis Balls, Making History, The Hippopotamus și The Liar —, precum și trei volume autobiografice: Moab is My Washpot, The Fry Chronicles și More Fool Me.
A devenit faimos alături de Hugh Laurie în serialul de comedie A Bit of Fry and Laurie (pentru care au scris împreună și scenariul), apoi a jucat, printre altele, în Wilde și V for Vendetta, iar în prezent poate fi văzut în serialul TV Cititorii de oase. Dă voce povestitorului pe audiobook-urile seriei Harry Potter.

De același autor, la Editura Trei au apărut Mythos. Miturile Greciei repovestite și Eroii. Muritori şi monştri, căutări şi aventuri.

Troia. Cel mai frumos regat din întreaga lume. Givaierul Egeei. Scânteietorul Ilium, cetatea care s-a ridicat și a căzut nu o dată, ci de două ori...

Povestea aceasta ni se adresează tuturor: răpirea Elenei, regina vestită pentru frumusețea ei, îi determină pe greci să trimită o mie de corăbii către Troia, pe care o vor asedia fără oprire, timp de zece ani sângeroși.

Zeus, Regele Zeilor, este cel care declanșează războiul, când îi cere prințului troian Paris s-o aleagă pe cea mai frumoasă dintre zeițe. Ca să aibă câștig de cauză, Afrodita îi promite inima Elenei, soția regelui Menelau al grecilor, și de aici începe urgia.

Este un război cumplit, nemilos, cu victime de toate părțile. Grecii nu-i pot înfrânge pe troieni pentru că Ahile, cel mai neînfricat războinic grec, este chinuit de gelozie după ce unul dintre aliații săi și-a ales-o drept iubită pe sclava troiană Briseis, așa că nu intră în luptă…

Scena este pregătită pentru cea mai veche și măreață poveste spusă vreodată, unde pasiuni uriașe dau peste cele mai înalte idealuri și cele mai josnice viclenii.

În Troia, veți găsi eroism și ură, dragoste și pierderi, răzbunare și regret, dorință și disperare, scrise toate cu sânge pe nisipurile unui țărm îndepărtat.

Cunoașterea lumii – antice și moderne – de care dă dovadă Fry se vede pretutindeni… Cititorul se va trezi într-o incursiune distractivă prin cele mai mărețe povești ale lumii. – Daily Telegraph
O odisee prin mitologia greacă. Strălucită… Cinste ție, Stephen Fry! – Daily Mail
O repovestire inegalabilă a asediului Troiei… Narațiunea lui Fry, măiestrită, amuzantă și bogată în detalii, insuflă viață și relevanță actuală acestor povești antice. – Observer

Mi-au plăcut mult primele două volume ale seriei – Mythos. Miturile Greciei repovestite și Eroii. Muritori şi monştri, căutări şi aventuri, astfel că m-am bucurat când a apărut cel de-al treilea volum – Troia, neputând rezista tentației când l-am găsit pe stoc la Libris.

M-a fascinat dintotdeauna mitologia greacă, care a avut o influență amplă asupra culturii, artelor și literaturii de-a lungul timpului, înflăcărând imaginația multor generații. O pleiadă întreagă de poeți și artiști, începând din antichitate și până în prezent, s-au inspirat în crearea operelor lor din mitologia greacă – Shakespeare, Michelangelo, James Joyce, Walt Disney, iar mai de curând Jennifer L. Armentrout în seria sa Titanii (din care la noi au fost traduse Întoarcerea, Puterea și Lupta). Nici scenariștii și regizorii de la Hollywood nu s-au lăsat mai prejos, creând adevărate capodopere pornind de la miturile și legendele grecești.

În al treilea volum al seriei, cu același stil spumos, plin de un umor înțepător, Stephen Fry a readus în atenție povestea Troiei, bijuteria Mării Egee, cea ridicată pe culmi de Priam, apărată cu vitejie de Hector, dar năruită definitiv de Paris…

Informațiile furnizate sunt extrem de ample, însă hărțile și schemele de la început, notele de subsol, lista personajelor și indexul alfabetic de la sfârșit sunt de un real ajutor în înțelegerea și fixarea cunoștințelor. Mi-au plăcut mult și pozele foarte sugestive intercalate din loc în loc în carte, precum și analogiile deosebit de interesante dintre acele evenimente fictive și altele reale, petrecute în istoria recentă sau mai îndepărtată a omenirii.

Povestea Troiei este una tragică. Este incredibil câte destine au fost frânte și câți nevinovați au trebuit să plătească datorită aroganței, zgârceniei, lașității, incompetenței, egoismului, dorinței de faimă sau vanității unor conducători ai acelor vremuri, consecințele faptelor lor afectând generații întregi.

”Dacă această poveste, povestea Troiei, are o noimă sau o morală, ea constă în simpla și vechea lecție că acțiunile au consecințe.”

“Ce stranie e înclinația spre faimă a muritorilor. Poate că e singurul mod în care oamenii pot să fie zei. Nu ajungem la nemurire prin ambrozie și sânge divin, ci prin istorie și renume. Prin statui și epopei.”

Și de această dată, zeii au intervenit din plin, înclinând balanța într-o parte sau alta. Ca niște copii râzgâiați și plictisiți, zeii îi tratau pe oameni ca pe jucăriile lor personale, amuzându-se să-i învrăjbească, plătindu-și polițe atacând favoriții celuilalt, neavând niciun pic de regret pentru suferințele pe care le provocau, uneori chiar propriilor fii sau fiice, întrucât își sădiseră urmași peste tot în lume, de multe ori în urma unor violuri. De fair-play nici nu putea fi vorba!

„Olimpienii savurează ciopârțirile și încăierările jucăriilor lor, micile ființe omenești. Se emoționează în fața războiului pe viață și pe moarte. Sunt la fel de ațâțați și de implicați ca nobilii elisabetani care pariau pe rezultatul unei lupte între câini și ursul captiv, ca lorzii din timpul Regenței care asistau la o luptă de cocoși din West End, sau ca bancherii de pe Wall Street care urmăreau o luptă ilegală în cușcă în centrul orașului.”

Troia, această nestemată a lumii antice, a căzut nu o dată, ci de două ori. Să se fi împlinit oare blestemul căzut asupra ei?

Prima cădere a Troiei este mai puțin cunoscută și este legată de chiar faimosul Heracle.

Laomedon, regele Troiei, a moștenit un regat înfloritor de la tatăl său însă, în loc să contribuie la ridicarea acestuia pe culmi cât mai înalte, era cât pe ce să-l distrugă definitiv prin lipsa lui de caracter și gravele erori de judecată. Astfel, a refuzat să le plătească răsplata promisă lui Apollo și Poseidon pentru niște porți magnifice pe care aceștia le-au făurit, atrăgându-le mânia. Consecințele nu au întârziat să apară, o epidemie de ciumă lovind cetatea. Pentru a-i îmbuna pe zei, o jertfă trebuia făcută. Deși o iubea cel mai mult pe Hesione, fiica lui cea mare, mai aproape este pielea decât cămașa, iar Laomedon a fost de acord să o sacrifice, legând-o cu lanțuri de o stâncă și lăsând-o pradă unui monstru marin.

Întâmplător, atunci trecea prin zonă Heracle, în drum spre realizarea celei de-a zecea munci. Momit cu recompense substanțiale, Heracle s-a aruncat direct în gura monstrului, hăcuindu-l pe interior. Însă Laomedon nu învățase nimic din isprava lui anterioară și a refuzat să-și îndeplinească promisiunile făcute. Heracle nu avea timp de zăbovit, însă după ce și-a terminat muncile a revenit în Troia și a trecut-o prin foc și spadă, omorându-l pe Laomedon și toți urmașii săi, mai puțin pe Hesione, la rugămintea lui Telamon, unul dintre prietenii săi, care se îndrăgostise de ea și dorea să o ia de soție, și pe Podarce, fiul cel mic al lui Laomedon, salvat în ultima clipă de Hesione, care a oferit un văl de aur în schimbul salvării vieții lui.

Podarce, care și-a schimbat ulterior numele în Priam – ”cel răscumpărat”, a reușit să readucă Troia la gloria de odinioară. După ce soția sa, Hecuba, a adus pe lume un fiu, Hector, a rămas din nou însărcinată. Un vis fatidic al reginei a arătat însă că, dacă acest al doilea fiu va fi lăsat în viață, va provoca pieirea Troiei. Cu sufletul greu, deși bebelușul născut era adorabil, regele Priam l-a încredințat pe micuț lui Agelaus, omul lui de încredere, cerându-i să-l omoare și să-i aducă dovada îndeplinirii misiunii. Însă și Agelaus a fost cucerit de frumusețea băiețelului și nu a fost capabil să-l omoare cu mâna lui, lăsându-l pe un vârf de munte pradă animalelor sălbatice. Paradoxal însă, o ursoaică ce-și pierduse puii, în loc să îl omoare i-a oferit ocrotire, iar Agelaus l-a regăsit pe micuț după o săptămână dolofan și plin de vervă, topindu-i inima lui Agelaus, care a decis să-l crească precum fiul său, ducându-i regelui Priam limba unei capre drept dovadă a omorârii pruncului.

„Dacă ursoaica l-ar fi mâncat atunci pe puiul de om pe care îl găsise pe munte în loc să aibă grijă de el, cât de diferit ar fi arătat lumea acum.”

Cu destinul nu ai cum să te pui!

Paris a avut o copilărie și o adolescență fericită, crescând lipsit de griji în vârful muntelui, ajungând un păstor priceput, căsătorindu-se cu Oenone, o fată din împrejurimi și având un fiu. Poate că ar fi continuat să trăiască liniștit până la adânci bătrâneți, iar blestemul ce plana asupra lui nu s-ar fi îndeplinit niciodată, dacă zeii nu s-ar fi amestecat din nou.

Peleu, fratele lui Telamon, s-a căsătorit cu zeița Thetis, nefiind deloc deranjat de profeția conform căreia orice fiu al acesteia îl va întrece în măiestrie și iscusință pe tatăl său. La nunta acestora au fost invitați toți zeii, mai puțin una singură – Eris, zeița discordiei, vrajbei și dezordinii. Deranjată de afrontul suferit, aceasta a găsit calea perfectă să se răzbune, apărând la nuntă și dându-i lui Zeus un măr de aur pe care scria ”Celei mai frumoase”. Imediat, Hera – soția lui Zeus, Atena – fiica acestuia și Afrodita – zeița iubirii, au revendicat mărul, fiecare pentru sine. Imposibilă alegere! Hermes, mesagerul zeilor, i-a sărit în ajutor lui Zeus, propunând să rezolve disputa un muritor, Paris, despre a cărui cinste și onestitate se convinsese personal. Astfel, Paris a fost adus în fața celor trei zeițe pentru a da verdictul. Fiecare dintre ele a început să-și susțină cauza, momindu-l cu diverse recompense. Astfel, Hera i-a promis bogății și faimă, Atena i-a oferit înțelepciune, care putea să-i garanteze ulterior orice reușită, în schimb Afrodita i-a arătat un glob, în care se vedea o femeie de o frumusețe răpitoare, pe nume Elena, promițându-i că-l va ajuta să și-o facă soție. Vrăjit de Elena, Paris a dat cu piciorul bogăției, faimei și înțelepciunii, alegând în schimb iubirea și oferindu-i mărul Afroditei.

Dar cine era Elena?

Tyndareus, regale Spartei, avea o soție, Leda, grațioasă și elegantă, pe care Zeus o remarcase, transformându-se într-o lebădă și făcând dragoste cu ea. Nouă luni mai târziu, Leda a avut două perechi de gemeni – Clitemnestra și Castor, copiii lui Tyndareus, și Elena și Pollux, urmașii lui Zeus. Pe măsură ce creștea, zvonurile despre frumusețea ireală a Elenei se răspândeau cu repeziciune, iar când a venit vremea măritișului, bărbați vestiți, războinici și conducători din toate colțurile lumii s-au prezentat pentru a o cere de soție. Temându-se de o revoltă sângeroasă după ce urma să facă alegerea, Tyndareus i-a cerut sfatul lui Odiseu din Itaca (pe care eu îl știam însă sub numele de Ulise), cunoscut pentru viclenia lui. Într-adevăr, Odiseu a venit cu o soluție salvatoare: să se organizeze o loterie, iar toți participanții să semneze un acord la înscriere, prin care să promită nu numai că vor accepta rezultatul, ci și că ulterior vor sări să apere viitorul cuplu, dacă situația o va cere.

Câștigătorul loteriei a fost Menelau, iar fratele acestuia, Agamemnon, a luat-o de soție pe Clitemnestra. Agamemnon era extrem de iscusit în arta războiului, câștigând mai multe teritorii și ducând regatul Micene, pe care îl conducea, la o stare nespus de înfloritoare, căpătându-și renumele de ”Regele Bărbaților”.

Revenind la Paris, acesta ignorase sfatul tatălui său, Agelaus, de a nu călca niciodată în cetatea Troiei, luând decizia de a participa la întrecerile organizate în fiecare an la data presupusei sale morți. Stârnind furia fratelui său, Deifob, pe care îl ironizase după ce-l învinsese în cadrul luptelor, acesta se pregătea să îl omoare, moment în care a intervenit Agelaus, dezvăluindu-i identitatea. Priam și Hecuba l-au primit pe Paris cu brațele deschise, la fel și frații și surorile sale, mai puțin Casandra, una dintre surori ajunsă preoteasă a lui Apollo. Fermecat de frumusețea ei, Apollo îi dăruise Casandrei darul predicției, însă când ea îi refuzase avansurile se înfuriase și o blestemase ca nimeni să nu creadă viziunile sale. Astfel, deși Casandra a văzut cu claritate tot dezastrul ce va urma, nimeni nu a crezut-o, nici acum, nici ulterior.

Paris s-a obișnuit rapid la viața plină de lux, uitându-și soția și copilul. Marcat de straniul vis ce-l avusese cândva legat de un măr de aur și trei zeițe, s-a interest cine era Elena. Aflând că aceasta era soția lui Menelau, regale Spartei, Paris l-a păcălit pe tatăl său, cerându-i daruri de preț sub pretextul că se duce să o aducă în vizită pe Hesione, mătușa lui. În schimb, s-a dus în Sparta, unde i-a înșelat încrederea lui Menelau, răpindu-i soția și fiul și ducând-i în Troia, însurându-se acolo cu Elena.

A fost factorul ce a declanșat unul dintre cele mai sângeroase războaie pomenite vreodată. Taberele s-au format cu repeziciune, atât în lumea oamenilor cât și în cea a zeilor.

Troienii îl aveau în fruntea lor pe Hector, un bun războinic și un bărbat de mare caracter, pe când aheii (grecii) îl aveau drept conducător pe Agamemnon, orgolios cât încape și însetat de glorie, având sprijinul lui Ahile, cel mai mare războinic în viață, și al lui Odiseu din Itaca, a cărui șiretenie era de-a dreptul legendară.

Ahile era fiul lui Thetis și al lui Peleu. Încă de la nașterea lui, mama lui, zeița Thetis avusese două viziuni. În prima, Ahile trăia o viață lungă și liniștită, iar în a doua urma să aibă faimă și renume precum nimeni altul, însă viața lui avea să fie foarte scurtă. Încercând să-l facă invincibil, Thetis îl cufundase imediat după naștere în apele râului Styx, însă trebuia să-l țină de ceva pentru a nu fi luat de apele învolburate, apucându-l de un câlcâi, care rămăsese singurul punct vulnerabil – de aici și celebra expresie ”călcâiul lui Ahile”.

Când vestea că războiul dintre Troia și Sparta era pe cale să înceapă, Thetis încercase să se pună în calea destinului, ascunzându-și fiul într-un palat, îmbrăcându-l în straie femeiești, neputând fi deosebit la prima vedere de celelalte fecioare. Prin viclenie, Odiseu l-a demascat însă. După ce a stârnit o larmă cumplită ce sugera că palatal era asediat, toate fecioarele s-au ascuns speriate, doar Ahile a sărit imediat și a pus mâna pe arme. Neavând încotro, Ahile a pornit la război, avându-l alături pe vărul și bunul lui prieten, Patrocle, alături de care crescuse.

Cum fiecare naș își are nașul, și Odiseu fusese forțat să plece la război tot în urma unui vicleșug. Proaspăt căsătorit cu Penelopa și având un fiu, Telemah, abia născut, Odiseu nu avea niciun chef să-i lase singuri și să plece la război, mai ales că o predicție îi arătase că se va putea întoarce abia peste 20 de ani. Astfel, se prefăcuse nebun, semânând câmpul cu sare în pielea goală, având un plug la care erau înhămați un cal și un măgar, fiecare trăgând în altă parte. Însă Palamade, un alt războinic, l-a dovedit, punându-i fiul în calea plugului. Imediat, Odiseu a sărit să-l salveze… Nu l-a iertat însă niciodată pe Palamade, clocindu-și ani de zile răzbunarea și punând-o în practică imediat ce a prins prilejul.

Deși exista o previziune conform căreia războiul troian va dura 10 ani, în primii 9 ani cele două tabere s-au aflat într-o situație precum cea de pat din jocul de șah.

„Timp de nouă ani Războiul Troian a însemnat mai degrabă pradă decât spadă ”

Apoi însă evenimentele s-au precipitat în mod dramatic. Agamemnon l-a jignit pe Ahile, revendicând-o drept sclavă pe Briseis, o tânără pe care Ahile o răpise și și-o făcuse amantă. Supărat, Ahile a refuzat să mai participe la lupte, nedorind să cedeze nici măcar când Agamemnon, disperat în urma unor înfrângeri repetate, l-a implorat să revină, promițându-i bogății nenumărate și pe Briseis înapoi. Însă moartea tragică a lui Patrocle, care intrase în luptă prefăcându-se a fi Ahile, l-a înnebunit de durere, revenind în luptă precum un taur furios, sădind moartea în rândul troienilor. Iar răzbunarea împotriva lui Hector a fost cumplită…

”- Ce mai înseamnă comorile, sau Briseis, sau onoarea, sau orice altceva, pe lângă viața celui pe care l-am iubit cel mai mult pe lume, prea scumpul și unicul meu Patrocle? ”

Se știe cum a pierit Troia. Expresiile ”calul troian” și ”ferește-te de darurile grecilor” sunt arhicunoscute. Însă măcelul ce a urmat, descris cu lux de amănunte în carte, nu are cum să nu te zdruncine emoțional.

„Salvarea Aethrei și cruțarea lui Antenor pot fi consemnate ca singurele licăre de clemență și onoare care au luminat în acea noapte plină de atrocități de nepovestit.”

Până și zeii au fost uluiți și revoltați…

„Zeus a oftat din greu.

– Tare aș fi vrut, demult de tot, ca Prometeu să nu mă fi convins să creez omenirea, a spus el. Am știut că fac o greșeală.”

Atâta barbarie, cruzime, lipsă totală de milă sau de omenie sunt inimaginabile! Din păcate însă, dacă în cazul Troiei este vorba de o ficțiune, nu același lucru se poate spune despre comportamentul semenilor noștri în cazul mai multor războaie și răscoale, după cum foarte bine a punctat autorul…

”Știm, de exemplu, cum și-a croit Armata Roșie drum spre Berlin în 1945, violând, jefuind și omorând. Cu câtă cruzime i-au torturat și i-au mutilat trupele britanice pe rebelii capturați după Răscoala Șipailor. Ce a făcut armata americană în Vietnam, la My Lai. Indiferent din ce țară suntem și de mândria cu care arătăm că națiunea noastră se remarcă prin toleranță, onoare și decență, nu îndrăznim să ne asumăm adevărul că armatele care au luptat sub drapelul nostru s-au făcut vinovate de atrocități la fel de revoltătoare ca acelea comise de grecii însetați de sânge din noaptea aceea.”

Vă recomand cu căldură această carte excepțional de bine documentată!

De asemenea, vă recomand să vizionați, dacă nu ați făcut-o deja, filmul Troia, o adevărată capodoperă, realizat în anul 2004, în regia lui Wolfgang Peterson, cu o distribuție de excepție: Brad Pitt (Ahile), Eric Bana (Hector), Orlando Bloom (Paris), Diane Kruger (Elena), Peter O’Toole (Priam). În film, intervenția zeilor este inexistentă.

Cartea Troia de Stephen Fry poate fi comandată pe libris.ro

Recenzii și prezentări cărți Editura Trei

Recenzii și prezentări cărți inspirate din mitologie

12 Comments

Spune-ți părerea!