Delicatese Literare
Recenzii

Ultimii cai din stepă de Maja Lunde, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei – recenzie

Ultimii cai din stepă

(Przewalskis hest – 2019

Maja Lunde

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

An apariție: 2022

Nr. pagini: 472

Traducere din norvegiana Ivona Berceanu

Al treilea volum dintr-o serie „climate fiction”, care avertizează asupra efectelor acțiunii distrugătoare a oamenilor asupra mediului înconjurător, Klimakvartetten Series:

  1. Istoria albinelor – The History of Bees – 2015 – recenzie

  2. Istoria apelor – The End of the Ocean – 2017 – recenzie

  3. Ultimii cai din stepă – Przewalskis hest – 2019

  4. Visând la un copac – Drømmen om et tre – 2022

MAJA LUNDE este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărti s-au vândut în lume in peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 si a crescut la Oslo, unde locuieste si în prezent cu sotul ei si cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai intai literatura si psihologia, apoi si-a luat masteratul in media si comunicare, cu specializare in istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film si pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 pana în prezent i-au aparut peste zece cărti pentru copii si adolescenti. Primul său roman pentru adulti, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller international, tradus în peste treizeci si cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformarilor profunde ale planetei sub actiunea distrugătoare a oamenilor. A primit numeroase premii, printre care Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) si Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatura fantastică). Istoria apelor (Bla, 2017; Humanitas Fiction, 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, nominalizat la Bokhandlerprisen, a devenit, la rândul lui, bestseller international și e deja tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Publicat în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman, Przewalskis hest (Calul lui Przewalski), se bucură de același succes. In 2020, Lunde a fost recompensată cu Peer Gynt-prisen si Bjornsonprisen.

Ultimii cai din stepă, noul roman al Majei Lunde, face parte, alături de bestsellerurile internaționale Istoria albinelor și Istoria apelor, din tetralogia schimbărilor climatice. Distopie a dezastrului postclimatic, poveste de dragoste, drama familială, roman de aventuri de călătorie, cartea șochează, incită și îndeamnă la reflecție.

Într-un viitor distopic, dar și într-un trecut nu prea îndepărtat, povestea unei specii de cai, considerată dispărută, străbate Europa și devine fundalul unui mesaj deopotrivă alarmant și salvator. Alternând trei voci distincte, din trei epoci - Sankt Petersburgul anului 1881, Mongolia sfârșitului de secol XX și Norvegia anului 2064 -, Maja Lunde imaginează o poveste neliniștitoare despre supraviețuirea speciei umane. Diferitelor forme ale extincției - abia previzibilă sau deja instaurată - li se opun umanitatea profundă a personajelor, empatia, fragilitatea lor ascunsă sub asprimea așternută de viață. În gesturile mici ale acestora se strecoară subtil speranța reinstaurarii unui echilibru.

Sankt Petersburg – 1881. Doi bărbați cum nu se poate mai diferiți își află și sunt nevoiți să-și ascundă iubirea, s-o distileze, așezând-o într-o pasiune mai vastă – descoperirea și capturarea cailor takhi în deșertul mongol, la capătul unei expediții deopotrivă revelatoare și salvatoare.

Mongolia – 1992. Karin și Mathias,  mamă și fiu, contemplă relația complicată dintre ei, iubirea care a fost și ce a mai rămas din ea, însoțind înapoi în Mongolia caii takhi, salvați prin efortul a generații la rând, și acum gata să fie repuși în libertate, în mediul lor natural.

Norvegia – 2064. Trei femei, o mamă și o fiică, împreună cu o străină care călătorește spre nord, tot mai departe spre nord, așa cum a făcut-o mare parte din populația Europei, reînvață limbajul deseori violent al apropierii și al încrederii.

Trei povești diferite, străbătute și unite de formele infinite ale iubirii și de convingerea că viața se strecoară acolo și atunci când te aștepți mai puțin.

Cel mai bun roman de până acum al Majei Lunde. – NRK
Fiecare fir narativ dezvăluie, gradat, consecințele intervenției neintenționate, însă deseori dezastruoasă, a omului în natură. Maja Lunde glisează perfect între ficțiunea istorică, de călătorie și distopică. – Booklist
De o strălucită complexitate. Lunde ne oferă un amestec desăvârșit de povești umane puternice, speculație, precum și date istorice și științifice. – Publishers Weekly
Cu acest roman, Maja Lunde și-a rafinat la perfecție rețeta de succes […]. Cel mai sumbru volum al tetralogiei, dar și cel mai plin de speranță. – Dagbladet

Un roman despre cai, dar nu doar atât. Trei povești separate, care sunt plasate în tot atâtea secole, dar sunt legate unele de altele. Distopie post-dezastru datorită atât schimbărilor climatice, dar și neglijenței și nepăsării oamenilor, poveste de dragoste, dramă în familie, aventură de călătorie – o carte șocantă, minunată, emoționantă, incitantă. Lupta pentru supraviețuire și găsirea drumului sunt în prim planul fiecăreia din cele trei povești ale cărții. Abordarea caracteristică a Majei Lunde de a se concentra asupra unui singur element urmărit de-a lungul timpului este o modalitate foarte inspirată de a ilustra schimbările climatice și efectul lor extrem. Ea selectează o temă pentru a-și construi poveștile și personajele, iar de data aceasta în prim plan se află o rasă rară de cai sălbatici originari din Mongolia, caii Takhi sau Przewalski. 

Acțiunea din ”Ultimii cai din stepă” – disponibilă pe libris.ro – este împărțită pe trei planuri temporale separate, alternativ, fiecare din cele trei povești fiind narată la persoana întâi din perspectiva protagonoiștilor, factorul de legătură fiind o rasă străveche de cai, Takhi, a cărei existență este amenințată cu dispariția.

Făcând o paranteză, am fost curioasă sa aflu mai multe despre această specie de cai, de care nu auzisem până acum: Calul lui Przewalski (de unde și titlul original al cărții), numit și calul sălbatic asiatic, calul sălbatic mongol sau Takhi, este o specie de cal sălbatic, singura care nu a fost niciodată domesticită cu succes, rămânând singurii cai cu adevărat sălbatici din lume. Calul este numit după generalul rus de origine poloneză Nikolai Przewalski. Explorator și naturalist, el a descris calul în 1881, după ce a plecat într-o expediție să îl găsească, deoarece circulau zvonuri despre existența lui. Mai mulți cai Przewalski au fost capturați în 1900 și trimiși în grădini zoologice. Între 12 și 15 din aceștia s-au reprodus și au format populația actuală. Populația nativă s-a diminuat în secolul al XX-lea din diverse cauze, iar turmele din Mongolia au dispărut în anii 1960. Ultima turmă a fost văzută în 1967 și ultimul cal singur în 1969. Expedițiile ulterioare nu au reușit să mai găsească alte exemplare, și specia a fost considerată „dispărută în libertate” pentru următorii 30 de ani. În 1977, este inițiat un program de schimb între populațiile din grădinile zoologice din toată lumea pentru a reduce reproducerea între indivizi îndudiți, iar apoi începe un program de reproducere propriu. În 1992, 16 cai au fost eliberați în Mongolia, urmați de alții mai târziu. (sursa wikipedia)

Mongolia, 1992: Unul din firele cărții, cel din 1992, este inspirat tocmai din eliberarea celor 16 cai Przewalski în habitatul lor natal din Mongolia, pentru conservarea și înmulțirea speciei în libertate. Povestea din acest plan temporar al cărții ne este spusă de Karin, un medic veterinar german, care și-a dedicat viața acestui proiect, în speranța că specia, care supraviețuia doar în captivitate, își poate reconstrui populația în sălbăticie. Lui Karin îi este foarte greu să-și ia rămas bun de la această turmă Takhi, iar, pe lângă greutățile generate de transportul, eliberarea și monitorizarea cailor, plus componenta emoțională, ea are de-a face și cu problemele fiului ei, un dependent de heroină, care i s-a alăturat în călătorie. Povestea lui Karin a fost o poveste foarte frumoasă și captivantă și a pictat Mongolia într-un mod magic, chiar poartă cititorul în mijlocul acelor întinderi vaste de stepă, poposind apoi în corturile tradiționale ale băștinașilor. 

Sankt Petersburg și Mongolia, 1880: Pe firul din trecutul mai îndepărtat, cel din 1880, aflăm cum au fost aduse exemplarele de cai Takhi, din Mongolia în Europa, pentru a se încerca conservarea și înmulțirea speciei în captivitate, întrucât în liberate nu mai aveau nici o șansă, fiind prea puțini și răsfirați pe un teritoriu prea vast. Astfel, la Sankt Peterburg, zoologului rus Mihail Kovrov i se prezintă un craniu care pare a fi cel al unui Takhi, o rasă considerată a fi dispărută. El și un coleg călătoresc în Mongolia în speranța de a captura câțiva cai vii. Pe lângă reușita proiectului, această călătorie a eliberat felul în care Kovrov se vede pe sine, identitatea lui și ceea ce îi poate rezerva viitorul. Între Kovrov și tovarășul său de călătorie se naște o legătură care depășește barierele unei simple tovărășii sau prietenii.
 
Norvegia, 2064: Eva se luptă să se țină pe ea și pe fiica ei în viață. Suntem într-o lume post-apocaliptică devastată de lipsa apei de băut, datorită schimbărilor climatice. Eva știe că ar trebui să se mute din cauza lipsurilor tot mai mari, dar nu poate părăsi ferma lor și ultimele animale, inclusiv o iapă Takhi gestantă. Eva se luptă din greu cu efectele crizei climatice. Extremele de căldură, secetă și precipitații din Europa au provocat o mișcare masivă a populației spre nord în căutarea resurselor și a peisajelor mai puțin ostile. Eva rămăsese într-o fermă izolată care a fost cândva un refugiu pentru animalele sălbatice rare, dar din care mai erau doar câteva exemplare, după ce efortul de a le hrăni a forțat-o pe Eva să le elibereze rând pe rând în sălbăticie. Unii dintre puținii rămași sunt caii Przewalski, pe care nu poate suporta să-i trimită să se descurce singuri, în ciuda rugăminților fiicei sale adolescente Isa ca să abandoneze ferma și să-i urmeze pe alții în căutarea unui mediu mai bun. Și apoi sosește o străină, Louise, o rătăcitoare, așa cum erau cei mai mulți oameni rămași, niște rătăcitori din loc în loc, în căutarea rezervelor aproape epuizate de hrană și apă. Pe Louise o cunoaștem din volumul anterior, Istoria apelor: este micuța (pe atunci) Lou, care călătorea cu tatăl său în căutarea apei de băut. Din jurnalul lui Louise aflăm ce s-a petrecut în viața ei de atunci și până când sosește la ferma lui Eve.
Sosirea lui Louise aduce cu sine o schimbare în viața mamei și a fiicei și o provoacă pe Eva să ia o decizie dificilă.
Povestea Evei are cel mai mare impact, deoarece descrie o variantă cumplit de sumbră a lumii noastre, lumea pe care probabil că o vom crea dacă continuăm să jefuim și să risipim resursele naturale fără nicio atenție. 
Este totodată fascinant să urmărim impactul uman asupra planetei prin povestea fictivă a unei singure specii. Personajele sunt fiecare complexe, cu calități și defecte, cu priorități variate și atitudini diferite față de animale și mediul lor. Maja Lunde investighează cu empatie și sensibilitate relațiile dintre mame și copii, dintre parteneri și dintre familii, precum și relația dintre oameni și animale, oameni și mediul lor, scoțând în evidență atât împlinirile, cât și eșecurile, precum și puterea iubirii și legăturile de familie și prietenie.
 
”Ultimii cai din stepă” e o poveste puternică, cu impact, o poveste complexă, cu mai multe straturi. Scrisul este inteligent și detaliat, cu o mulțime de informații interesante, atent documentate, despre caii Takhi, dar abordând și alte subiecte importante, precum traume de război transmise de-a lungul generațiilor, homofobia, abuzul de droguri…
O multitudine de sentimente ce emană din paginile cărții  – un roman care m-a afectat emoțional și care mi-a depășit așteptările, cel mai bun de până acum din această serie a Majei Lunde. Ca și primele două romane din serie, și acesta transmite un mesaj puternic, fiind în același timp un avertisment, crescând conștientizarea asupra consecințelor acțiunilor noastre asupra planetei. Dar, ca și în romanele precedente, autorul ne lasă cu un mic sentiment de speranță la sfârșit…
O carte care mi-a plăcut, m-a captivat și impresionat, am citit-o pe nerăsuflate! Abia aștept să apară și să citesc ultimul volum al seriei.

Fragment:

„KARIN

Mongolia, 1992

Cuştile stau pe două rânduri în fața noastră. Nu întrezăresc nimic prin micile găuri pentru ventilație. Avionul le acoperă zgomotele, dar tot cred că îi pot auzi, de parcă aș fi acolo. De parcă eu aș fi cea care se tot izbește de pereți și se lovește cu capul de scândurile de care sunt înconjurată.

Șapte ore cu camionul din rezervația din Thorenc. Apoi, zece ore în aer de la Paris. Niciodată nu am permis unui cal să călătorească atât de departe. Este un fel de alinare gândul că și eu mă simt incomod.

Avionul de marfă este rusesc și-⁠mi confirmă toate prejude­cățile despre vehiculele din statul sovietic. Este neîncăpător și zgomotos. Mirosul de noxe e înțepător. Dar a fost singurul avion îndeajuns de mare pe care l-⁠am găsit. Și care se încadra în limita bugetului. (…)

Câteva ore mai târziu, avionul a aterizat la Ulan Bator. Caii nechează atât de tare, încât nimeni nu poate dormi.

— Ușurel, ușurel, zic încet, de parcă ar ajuta. Efectul medicamentului pe care li l-⁠am administrat a trecut de mult, dar nu le pot da mai mult. Trebuie să fie treji când ajungem, nu pot să risc să calce greșit sau să nu-⁠și poată controla picioarele. Din fericire, nu aud nici un nechezat din cușca lui Sydney, armăsarul conducător. Ceilalți îl ascultă, dacă el este calm, se liniștesc și ei. O turmă este o turmă. Ierarhia este întotdeauna aceeași, cu un armăsar conducător și o iapă conducătoare. (…)

Camioanele sunt gata, opt mașini identice, și acestea sovietice, deoarece în mod evident totul este rusesc aici, după mulți ani de strânsă cooperare cu marele frate comunist. Dar acum țara s-⁠a transformat în democrație. S-⁠a îndreptat înspre Occi­dent și către propria sa istorie antică. Înspre Ginghis-Han, con­ducătorul autocratic al țării și înspre evenimentele care s-⁠au petrecut în urmă cu secole, atunci când Imperiul Mongol era cel mai mare din lume. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care entuziasmul pentru recuperarea cailor takhi este atât de mare.

Probabil că este imposibil să obții ceva mai preistoric decât însuși calul omului cavernelor. (…)

Aeroportul este la periferia orașului, înconjurat de corturi de pânză numite ger, cea mai obișnuită formă de locuință a mongolilor. Albe, rotunde și aproximativ de aceeași dimensiune, cu benzi orizontale în jurul pereților, astfel încât pânza cortului să fie fixată, și cu o gaură pentru coșul de fum în tavan. Altarul este întotdeauna spre nord, cea mai sfântă direcție a cerului. Ușa este spre sud, unde sunt depozitate obiectele pe care le folosește omul în viața de zi cu zi. Aici sunt ţinuţi mieii şi iezii primăvara, când încă este prea frig pentru ei afară. Toate corturile sunt așezate în același mod. Puteți determina întotdeauna punctele cardinale când vedeți un cort mongol. E estetic. Ordonat. Practic.

Imediat după ce am lăsat aeroportul în urmă, stepele Mon­goliei se deschid în fața noastră. Iarbă și cer, fără copaci. Și deja după câteva sute de metri zărim primele anima­le. O turmă de oi și capre pasc chiar lângă șosea. Se sperie când trecem du­duind cu șirul nostru lung de camioane.

O rafală de vânt mătură peisajul, culcând iarba la pământ și înălțând nori de praf.

Praf, praful din stepe, pe care îl simți pe limbă! Nu a trecut decât o lună de când am fost aici pentru ultimele pregătiri, dar am reușit să fac abstracție de acea senzație. Mongolia este praf și iarbă. Câmpii nesfârșite cu smocuri de paie subțiri, sol uscat și nisip cât vezi cu ochii. Și apoi dimensiunea, de patru ori suprafața Germaniei mele, dar cu doar două milioane de oameni. Un ocean infinit de iarbă, unduindu-⁠se de-⁠a lungul solului. (…)

Cobor și mă întorc spre tabără. Cel puțin o sută de persoane s-⁠au adunat și aici. Stau în fața clădirii de cercetare, lângă padocul în care caii vor fi eliberați în curând.

Clădirea a fost vopsită de când am fost aici ultima dată. Au văruit-⁠o cu un albastru intens, poate nu chiar culoarea pe care aș fi ales-⁠o eu, dar albastrul intens al cerului este culoarea preferată în partea aceasta de lume. În general, mongolilor le plac culorile puternice. Albastru, portocaliu și verde fistic. Chiar și acoperișurile sunt viu colorate. La început, mi s-⁠au părut urâte. Dar m-⁠am obișnuit cu această beție de culori. Când natura însăși este atât de uniformă, e plăcut să ai ceva la care să te uiți.

Toată lumea e liniștită și mă privește. Se uită la nemțoaica scundă, de vârsta a doua, care a demarat întreg procesul.”

Cartea Ultimii cai din stepă de Maja Lunde poate fi comandată de pe libris.ro 

Recenzii și prezentări cărți din colecția Raftul Denisei

 

8 Comments

  • anasylvi

    O poveste complexa, pe mai multe planuri, excelent expusa. Gasesc Mongolia fascinanta, precum si cultura din jurul calului de acolo, cat despre schimbarile climatice, indiferent daca vrem sau nu sa recunoastem, ele exista si se pot agrava din ce in ce. Nepasarea poate avea consecinte greu de estimat. Multumesc pentru recomandare! Felicitari pentru recenzie!

  • Mirela Barbălată

    O carte ce ascunde multă complexitate, povestea sa invitând la reflecție și învățare. Nepăsarea oamenilor în ceea ce privește mediul înconjurător are efecte nocive, iar un viitor ca cel prezentat de autoare este plauzibil. Din păcate! Din acest punct de vedere, cartea este dură.
    Felicitări pentru recenzia! Se simte că ți-a plăcut cartea, că de altfel și celelalte volume din serie.
    Voi ține cont de recomandarea ta .

    • Oli

      Multumesc, Mirela! Este o carte dura si dureroasa chiar, dar e si frumoasa si captivanta, ma bucur ca te-am tentat, merita citita!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *