Un loc ireal: Masivul Bucegi – Canionul Horoabe

9

Un loc ireal: Masivul Bucegi – Canionul Horoabe

Vara s-a dus de ceva timp dar mie mi-a rămas gândul la acele zile călduroase pe care le trăiam din plin, zile de care îmi aduc aminte cu drag și la care visez și acum.
Anul acesta, concediul meu a fost scurt dar plin de viață, frumusețe, splendoare, așa cum v-am povestit deja aici: Masivul Bucegi – Cheile Zănoagei, Masivul Bucegi – Vf. Omu – libertate, imensitate, nemarginire , dar ultima zi de concediu a fost cu totul specială. Privind în urmă, realizez cât de norocoasă am fost! Am trăit o zi fascinantă, surprinzătoare, din care nu au lipsit adrenalina, aventura, frumusețea, splendoarea, irealul.
De mult timp, soțul – se putea altfel 😉🙂 – își dorea să ajungem în Canionul Horoabe, un loc de o frumusețe ireală, situat în Masivul Bucegi, o zonă sălbatică – frecventată de urși! – dar care te transpune, cu siguranță, într-o altă lume. Cum era de așteptat 😝, nu a fost nevoie de mare  putere de convingere ca să spun „da” unei astfel de provocări 😏 😀, cu atât mai mult cu cât o primă încercare o avusesem cu doi ani în urmă .
Canionul Horoabe nu este foarte cunoscut fiind un traseu nemarcat, fapt pentru care Salvamont Padina nu recomandă parcurgerea acestuia dacă nu ai un minimum de experiență în mersul pe munte, echipat corespunzător și, în niciun caz, în perioada ploilor sau după. Format în urma eroziunii apelor pârâului Horoabe, Canionul este foarte îngust, motiv pentru care, pe timpul ploilor sau după topirea zăpezilor, acesta este inundat. De acest lucru ne-am putut da seama acum doi ani când am avut prima tentativă de a traversa Canionul Horoabe dar ploile abundente ne-au tăiat tot elanul 🙁.
Pentru a ajunge la intrare în Canion, se pleacă din fața Cabanei Padina pe traseul spre Peștera Ialomiței. După aproximativ 5-10 minute de mers vom găsi un indicator din lemn ce ne arată intrarea în Valea Horoabe. De la acest indicator și până la ieșirea din Canion nu vom mai întâlni alte marcaje, fiind așa cum v-am spus, un traseu nemarcat. Totuși, pentru a fi sigur că mergi în direcția bună, trebuie ținut pârâul pe partea dreaptă, pe cât este posibil.
La început traseul este lejer, printre brazi și zade, în jur de douăzeci de minute, după care devine tot mai solicitant. Începem să urcăm pieptiș punând la grea încercare mușchii picioarelor. Cu toate acestea nu ai timp să te gândești la oboseală deoarece totul în jur este spectaculos: copaci căzuți, susurul apei care îți gâdilă în mod plăcut auzul, mici cascade care îți „fură” privirea 😍. Nu te poți opri din uimire. Nu știi încotro să te uiți. Cu toate acestea, ceea ce mi-a tăiat răsuflarea, este o cascadă impresionantă care te copleșește. Rămâi stană de piatră! Pur și simplu o admiri  și te minunezi! Nu poți descrie în cuvinte ceea ce ți se înfățișează în fața ochilor, nu poți exprima în cuvinte amalgamul de emoții ce te încearcă. Vă asigur că nu exagerez. Este imposibil să rămâi indiferent la atâta frumusețe, splendoare. Încă o dată  îți dai seama cât de mic ești în fața naturii.

Aici, am făcut o mică pauză de respiro, plus că îmi doream să surprind în poze atâta frumusețe. Dar cum nu poți rămâne o veșnicie în același loc – și în viață e așa! 🙂 -, cu părere de rău, a trebuit să mergem mai departe. Nu aveam de unde știi ce ne așteaptă, însă: sălbăticie, fascinație, imensitate, priveliști senzaționale. Dar totul are un preț 😏. Traseul a devenit ceva mai dificil, cu atât mai mult cu cât sunt porțiuni din traseu, puține, de altfel, unde am fost nevoiți să urcăm pe lanțuri. Pentru cei care nu au antrenament sau au frică de înălțime – așa ca mine 🙈 – momentele respective pot fi puțin de speriat. Uneori mi-am făcut singură curaj deși în sinea mea tremuram de frică, alteori mi-au dat putere încurajările soțului și ale fratelui. Nici acum nu îmi vine a crede pe unde mi-au umblat picioarele 😁! Dar, sincer, nu regret!
Am trăit o aventură minunată, plină de provocări, adrenalină, intensitate: lanțuri care mi-au solicitat la maxim mușchii mâinilor și ai picioarelor, stânci mai mari sau mai mici pe care a trebuit să mă cațăr deși nu mereu aveam un punct de sprijin, etc. Pe cât de frumos și spectaculos era totul în jur, pe atât de obositor devenea traseul. Pentru aproximativ trei ore am trăit la maxim fiecare moment, am savurat totul în jur ca și cum aș fi trăit ultima zi.  Poate sună exagerat, dar acest Canion a fost atât de surprinzător și fascinant  încât m-am simțit copleșită.
După momente când mai intense, când mai liniștite, ne-am dat seama că ajungem la capătul canionului. Când mi-am spus „în sfârșit, gata”, surpriză!… mai aveam de trecut un hop: trebuia traversată o pădure deasă de jnepeni. Ați făcut-o vreodată? Eu nu, până aici 😉. Nu ai cum să traversezi pădurea fără să te zgârii puțin 😝. Nu era suficient acest aspect, mai trebuia să o ia razna și imaginația mea: acum apare ursul lângă mine, unde mă duc, ce fac?… ce mai! Mintea mea era „în colțuri” 😂… de parcă până atunci nu puteam să dau nas în nas cu ursul?! – Atenție! Este un loc frecventat de urși de aceea este de preferat a se merge în grup, cu fluiere, cu spray special împotriva urșilor.
Ieșirea din canion se face pe la poalele Vf. Bătrâna, iar de aici, pentru a ne întoarce la Cabana Padina, locul de pornire, am avut  două variante: una, la dreapta, pe deasupra Peșterii Ialomița, și a doua, la stânga, spre Strungile Mari – Șaua Strunga. Noi am hotărât pentru a doua variantă.
Știam de la soțul meu că vom avea ceva de mers dar drumul nu va fi atât de solicitant ca în Canion Horoabe. Ceea ce el nu mi-a spus a fost faptul că, mai întâi, trebuia „să ne batem” cu un deal situat la poalele Vf. Bătrâna. Doamne!! Zece ani din viață mi-a mâncat acest deal. Am crezut că acolo rămân 🙈. La un moment dat am cedat. M-am pus în fund și am spus: gata, eu aici mă opresc! NU MAI POT! Eram extrem de obosită, transpirată, însetată (soarele ardea tot mai tare), iar ca totul să fie și mai enervant, fratele meu era cu mult înaintea mea și a soțului – și acum mă întreb ce a mâncat el dimineață, diferit de mine și de soțul meu, de avea atâta energie?!! Cunoscându-mă, știind că sunt la capătul puterilor, soțul a decis să facem o pauză mai mare pentru a mă odihni. Treizeci de minute! Nu mult, dar nici puțin pentru a-mi reveni 🙂, cât de cât. Dacă aveam cortul cu noi, acolo rămâneam 😉… dar, vorba soțului: până aici cine îl căra?? 😂😂
Îmbătată de optimism, cu forțe proaspete, cu gândul la cortul care ne aștepta în camping, am pornit la pas pe drumurile montane ale țării noastre. Încă o dată mi-am „clătit” ochii cu frumusețile din jur, mi-am luat porția de uimire, fericire. Dacă până la ieșirea din Canion am tot urcat, de data aceasta, traseul de întoarcere a fost mai mult de coborâre. Ați fi înclinați să credeți că este mai ușor. Ei, vă înșelați! Poate fi mult mai greu. Depinde de fiecare, de antrenament, de rezistența fizică a fiecăruia. Când în zare am văzut Cabana Padina, mi-am zis: „O, Doamne, în sfârșit!”
O aventură senzațională! Nu regret nimic și aș lua-o de la capăt oricând 🙂😉. „Femeie nebună” ar spune unii. „Femeie curajoasă” o spun eu!! 
Și uite așa, v-am spus povestea… concediului meu. Până la anul nu vă mai plictisesc 😝… Cred 🤔🤔!

About Author

9 comentarii

  1. Locuri foarte frumoase, o excursie foarte satisfacatoare: efort constructiv, privelisti superbe, aer proaspat de munte. Multumim ca le-ai impartasit cu noi!

  2. A fost o încântare pentru mine lectura acestui articol, am savurat această drumeție pe urma amintirilor tale și a minunatelor poze pe care le-ai împărtășit cu noi! Mulțumesc mult și aștept cu drag și interes următoarele tale impresii de călătorie! Ceva îmi spune că nu va trece prea mult timp până la următoarea ta aventură pe cărări de munte.

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: