Mircea Cărtărescu s-a născut pe 1 iunie 1956 în București. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980. În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, critic literar și publicist, autor a peste douăzeci de volume și a numeroase articole. Cărțile sale au fost traduse, până în prezent, în limbile engleză, germană, franceză, spaniolă, portugheză, italiană, olandeză, suedeză, norvegiană, polonă, maghiară, bulgară, ivrit, slovenă. A obţinut numeroase premii şi distincţii literare.
Însă oricum am încerca să-l descriem pe acest foarte important om de litere, niciodată nu o vom putea face mai bine decât chiar vorbele lui: „Ce imensă diferența între vechile mele jurnale (cele dinainte să fac, să zicem, 40 de ani) și cele mai recente! Primele erau triumfaliste chiar și-n deznădejde, celelalte, disperate chiar și când viață pare blanda cu mine. Acum sunt în acel moment când am ajuns la marginea cea mai îndepărtată a minții mele, atât de îndepărtată, că am uitat, pe drum, de ce înaintez. Am adunat atâta experiență, încât nu mai pot face nimic cu ea, fiindcă fiecare grăunțe de cunoaștere se anulează cu toate celelalte: că să faci ceva trebuie să știi puțin. Și, de altfel, dintre toate speciile literare, hai să zic mai bine: dintre toate felurile de a scrie, jurnalul e cea mai absurdă. Mâna ta stânga da bani mâinii tale drepte. Notezi, pentru ține, ceea ce tu însuți știi de fapt mult mai bine decât cel care notează, căci durerea e autentică, pe când mă doare e o convenție.” (Zen. Jurnal 2004-2010. Mircea Cărtărescu)
”Jurnalul meu este pielea mea de rezervă. E un înveliș magic, scriptural. Din când în când pielea adevărată mă apasă ca un costum greoi de scafandru. Atunci mi-o scot și îmbrac acest tatuaj de cuvinte. În el respir liber, în el pot atinge, în fine, cerul cu palma.” (Mircea Cărtărescu)
Fragment din „Un om care scrie. Jurnal, 2011–2017”:
„9 martie. M-am „trezit“, în vis, la un cutremur, pe care l-am simţit limpede. Am deschis ochii şi-am văzut, pe peretele întunecat, ceva ca un tablou în care era pictată o clădire de cărămidă. De fapt, mi-am dat seama când m-am dezmeticit, era o mică fereastră prin care se vedea Moara Dâmboviţa, ca un castel medieval. Atunci am devenit hiper-lucid. Nici după câteva cafele tari n-aş fi putut fi mai treaz. M-am ridicat din pat ca să merg la toaletă. Dar de la prima mişcare m-am clătinat ca drogat. Am reuşit să mă ridic şi-am făcut câţiva paşi. Nu-mi puteam controla corpul, târşeam un picior. Am pătruns într-o mare cameră întunecată, care avea o fereastră imensă pe perete. Nu aveam nici o îndoială unde mă aflam: în casa mea din Băneasa. Dar pe fereastră, sinistre şi supradimensionate, ca nişte plăci de bazalt, erau blocurile de vizavi de şoseaua Ştefan cel Mare! Nu-mi venea să cred, nu putea fi astfel. „Visez“, mi-am zis şi-am controlat, cu toată puterea mea de gândire, mediul dimprejur şi starea minţii mele. Nu doar că eram treaz, nu doar că aceea era realitatea, dar era ceva mai mult, era stupoarea, uluirea mea în faţa acelei ferestre ce-mi submina ideea că mă aflu, cu mintea mea lucidă, întreagă şi raţională, în lumea coerentă care mi-a fost dată în viaţa asta. Nu m-am îndoit nici o clipă de acest adevăr. Am închis ochii şi i-am redeschis: nimic nu s-a schimbat. Vedeam pe fereastră ceva ce n-ar fi trebuit să fie acolo şi mintea mea nu accepta totuşi că visez. Era evident, şi mi-am repetat-o de mai multe ori, că sunt treaz. Mergând spre fereastră, m-am împiedicat de-un covor. Senzaţia din vis a fost perfect realistă: m-am împiedicat pur şi simplu de-un covor. Mergeam greu, era ceva, totuşi, cu mine. Dar eram în lume, pe lume, cu ochii deschişi, vigilent.”
Un om care scrie. Jurnal 2011-2017
