Un yankeu la curtea regelui Arthur de Mark Twain

25

Un yankeu la curtea regelui Arthur

Mark Twain
Titlu original: A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court

mark-twain

Samuel Langhorne Clemens s-a născut la 30 noiembrie 1835 în localitatea Hannibal, statul Missouri, într-un hambar, al șaselea din șapte copii ai familiei. A avut o viață foarte bogată în experiențe, chiar aventuroasă, care l-au inspirat în scrierile sale.
Când Samuel avea patru ani, familia s-a mutat la Hannibal, un oraș portuar pe fluviul Mississippi, care mai târziu a servit ca inspirație pentru orașul fictiv St. Petersburg din „Aventurile lui Tom Sawyer” și „Huckleberry Finn”. Missouri s-a numărat printre statele americane în care sclavia a fost legală din 1821, și de la o vârstă fragedă Twain a fost expus sclaviei, temă pe care a explorat-o în operele sale. Ca amănunt interesant, Twain a fost daltonist, fapt care i-a stimulat discuțiile ironice din cercurile sociale de atunci.
După moartea tatălui său, în 1847, Twain și-a găsit de lucru ca ucenic la un tipograf, iar  la vârsta de șaisprezece ani a început să scrie articole amuzante și schițe. La optsprezece ani a plecat din Hannibal, lucrând ca tipograf la New York, Philadelphia, St. Louis și Cincinnati.
La 22 de ani, Twain s-a întors în Missouri și a lucrat ca pilot pe fluviu până la izbucnirea Războiului civil din America în 1861. Când a început războiul, Twain și prietenii săi au format o miliție confederată, care însă s-a destrămat în foarte scurt timp.  Evenimentul l-a inspirat să scrie nuvela „The Private History of a Campaign That Failed”. După aceasta, Twain s-a alăturat fratelui său Orion, care fusese numit secretar al guvernatorului statului Nevada, și a plecat spre vest. Au călătorit mai bine de două săptămâni într-o diligență peste Marile Câmpii și Munții Stâncoși până la orașul minier Virginia City, statul Nevada. Aceste aventuri în „Vestul Sălbatic” au contribuit semnificativ la formarea sa ca scriitor și au format baza celui de-al doilea roman al său, „Roughing It”
Ajuns în Nevada, Twain a devenit miner, sperând să se îmbogățească descoperind argint. A petrecut mult timp în tabăra minieră alături de tovarășii săi – încă o experiență de viață de care s-a folosit în activitatea literară. După eșecul ca miner, a găsit de lucru la un ziar din Virginia City numit „the Daily Territorial Enterprise”. Acolo a început să folosească pseudonimul literar „Mark Twain”.
În 1867, călătorind prin Europa și Orientul Mijlociu (eveniment aflat la baza colecției de scrisori de călătorie The Innocents Abroad), Twain l-a cunoscut pe Charles Langdon, care i-a arătat o fotografie a surorii sale, Olivia, de care Twain s-a îndrăgostit la prima vedere; abia în anul următor a cunoscut-o personal pe Olivia. Cei doi  s-au căsătorit în februarie 1870. Au avut o căsătorie lungă și fericită.
Samuel Langhorne Clemens – Mark Twain – a murit la 21 aprilie 1910 în Redding, Connecticut. La aflarea veștii, președintele Statelor Unite, William Howard Taft a declarat:
„Mark Twain a dat bucurie – distracție cu adevărat intelectuală – la milioane de oameni, iar operele sale vor continua să facă plăcere altor milioane din generațiile următoare… Umorul său a fost american, dar el a fost aproape la fel de apreciat de englezi și alte nații ca și de conaționalii săi. El a creat o parte trainică a literaturii americane.” (Sursa informații Wikipedia)
Operă literară majoră a literaturii americane, „Un yankeu la curtea regelui Arthur“ îmbină o aventură plină de umor spumos cu o fantezie romantică, o utopie vizionară şi o satiră socială ascuţită.
un yankeu
Despre carte, cel mai bine ne vorbește autorul însuși:
”Neîmblânzitele legi şi obiceiuri pomenite în această poveste aparţin istoriei, ca şi întâmplările alese pentru a le ilustra. Nu susţin morţiş căaceste legi şi obiceiuri au existat aievea în Anglia veacului al VI-lea. Nu – eu susţin doar atâta: de vreme ce ele au existat în civilizaţia engleză şi înalte civilizaţii în timpuri mai apropiate de noi – bănuiala că fiinţau încă dinveacul al VI-lea nu trebuie socotită ca o încercare de a defăima veacul respectiv. Ba chiar avem dreptul să credem că lipsa, în timpurile acelea îndepărtate, a unora dintre legile şi obiceiurile de care va fi vorba aici, a fost împlinită, cu vârf şi îndesat, de alte legi şi obiceiuri încă mai rele. În această carte nu ne-am învrednicit să lămurim definitiv dacă regiiau sau nu vreun drept de a cârmui – drept – care să fie de origine dumnezeiască. Treaba asta e greu al dracului de limpezit. În schimb, din cele ce veţi vedea, ar apărea vădit şi indiscutabil că acela care cârmuieşte o naţiune trebuie să fie înzestrat cu un caracter falnic şi cu o nemaipomenită iscusinţă. La fel, pare a se vădi că nimeni altcineva decât dumnezeirea însăşi n-ar putea alege fără greş pe cârmuitori şi, prin urmare, numai dumnezeirea s-ar cădea a face alegerea. Ba mai reiese, ca o deducţie indiscutabilă, că Dumnezeu este într-adevăr acela care alege pe cârmuitori, aşa cum s-a şi pretins de către mulţi deştepţi. Toate acestea aşa mi-au apărut şi eu aş fi continuat să cred că aşa sunt, dacă nu aş fi dat peste doamna de Pompadour, peste lady Castlemaine şi peste alţi cârmuitori de acest soi, care îţi încurcă socotelile, nepotrivindu-se deloc cu părerile strămoşeşti aici înfăţişate. Văzându-mă la strâmtoare, am preferat s-o iau pe altă cale în cartea de faţă – care trebuie să apară neapărat la toamnă – zicându-mi că numai după aceea, câştigând experienţă, mă voi putea încumeta să rezolv problema regilor într-o altă carte. De bună seamă, trebuie rezolvată şi eu nu am ceva mai bun de făcut la iarnă.” 
Apărut în 1889, Un yankeu la curtea regelui Arthur este unul dintre cele mai citite romane ale lui Mark Twain. Acţiunea se situează în Anglia secolului al VI-lea, cu realităţile ei dure cu contrastele și prejudecățile ei.
De îndată ce-şi revine după puternica lovitură la cap, care l-a expediat cu o mie trei sute de ani în urmă, Hank se comportă ca ceea ce era de fapt, un bărbat pragmatic, cu o gândire – bineînțeles – înaintată. Se repliază rapid, se adaptează din mers, se documentează şi începe să elaboreze și să pună în aplicare un plan de modernizare a înapoiatelor și ruginitelor instituții feudale.
Cartea ne oferă o poveste amuzantă, dar în același timp o lecție de viață, ca și o lecție de istorie despre epoca medievală.
Sunt american. M-am născut şi am fost crescut la Hartford, în statul Connecticut – ştii, pe malul râului, la ţară. Aşa că sunt yankeu get-beget,din tălpi şi până-n creştet – şi încă unul practic. Ba, şi nesentimental, dupăcâte mi se pare, care va să zică lipsit de poezie. Aşa e! Tata a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru început, am făcut şi una şi alta. Apoi, m-am dus la o mare fabrică de armament şi mi-am învăţat adevărata meserie. I-am deprins toate chichiţele. Am învăţat să fabric de toate: puşti, revolvere, tunuri, cazane, maşini şi tot felul demaşinării care scutesc omul de oboseală. Ba, mai puteam probălui tot ce-ţi pofteşte inima – orice lucru din lume, de te miri ce. Şi dacă nimeni nu se pricepea cum să fabrice mai iute un lucru, eu eram gata să născocesc ocale nouă şi asta cât ai clipi. Aşa am ajuns contramaistru-şef, având vreo două mii de oameni sub conducerea mea.
Înţelegeţi, de ce un om ca mine trebuia să fie bătăios nevoie mare şi să aibă de furcă, ba cu unii, ba cu alţii. Când ai două mii de oameni colţoşi sub conducerea ta, distracţii de-astea găseşti berechet. Eu, unul, ştiu că găseam. În cele din urmă, însă, mi-am găsit naşul şi mi-am încasat porţia. A fost o neînţelegere pe care un individ, cu numele de Hercule, a tranşat-o cu ranga. M-a întins lat, cu o lovitură în căpăţână, de mi-au trosnit toate oasele şi încheieturile ţestei; parcă s-au făcut talmeş-balmeş şi nu-şi mai găsea nici una locuşorul. Apoi, totul s-a cufundat în beznă, n-am mai simţit nimic şi n-am mai ştiut ce-i cu mine – cel puţin, o bucată de vreme. Când mi-am venit în fire, şedeam întins pe iarbă, sub un stejar, şi în faţa ochilor se întindea o privelişte largă şi frumoasă, de ţară, pe care o admiram de unul singur. Adică singur de tot nu eram, căci se mai afla pe-acolo un individ călare, care se zgâia la mine de pe spinarea calului, unul care parcă atunci ieşise dintr-o carte cu poze. Purta din tălpi şi până-n creştet o armură de fier, din acelea de pe vremuri; pe cap, avea un coif ca un butoiaş, cu o deschizătură în dreptul ochilor; şi mai avea o pavăză, o spadă şi o suliţă grozavă. Calul purta şi el armură şi un corn de oţel care-i apăra fruntea şi mai avea un valtrap straşnic de mătase roşie şi verde, care-l acoperea de sus până jos, aproape de pământ, ca un baldachin.
 — Luminate cavalere, nu ţi-i pohta a?…, îmi zise omul acela.
 — Pohtă – poftă, de ce?
 — A ne încrucişa spadele pentru ţară, pentru o jupâniţă au pentru…
 — Ce tot îndrugi acolo? l-am repezit eu. Ia şterge-o înapoi la circul tău, ori chem sergentul! Ei, şi ce credeţi că-i trece prin minte individului? Se dă îndărăt vreo trei sute de paşi şi apoi odată-l văd că-şi face vânt înspre mine, de-i sfârâiau calului copitele. Se năpusteşte cu butoiaşul aplecat până la grumazul calului, ţintind drept înainte, cu suliţa aia lungă până la cer. Văzând că ia lucrurile în serios, până să mă ajungă el, eu mă şi căţărai în copac.Omul susţinea, nici mai mult şi nici mai puţin, că sunt proprietatea lui,captivul suliţei sale. Argumentul lui cântărea cam greu – şi pe deasupra avea o tonă de avantaje – făcându-mă să chibzuiesc că-i mai sănătos să-i bat în strună. Aşadar, am căzut la învoială ca să merg pe lângă el, iar el sănu se atingă de mine. M-am dat jos din copac şi am pornit-o, mergând alături de calul său. Pot spune că a fost o plimbare plăcută. Treceam prin dumbrăvi şi peste pâraie pe care nu-mi aminteam să le fi văzut vreodată –ceea ce mă încurca şi mă punea pe gânduri. Şi totuşi n-am dat de nici un circ şi nici de mama circului. Aşa că am renunţat la gândul că ar fi un om de la circ şi mi-am zis că scăpase de la balamuc. Dar nici de balamuc n-am dat. Nu mai ştiam ce să cred, zău aşa! L-am întrebat dacă mai e mult până la Hartford şi omul mi-a răspuns că n-a auzit niciodată de o asemenea localitate. Mi-am zis că minte, dar am lăsat să treacă de la mine. Peste un ceas, am zărit în depărtare un oraş moţăind într-o vale, lângă un râu şerpuitor, iar dincolo, pe un deal, o mare fortăreaţă cenuşie, cu turnuri şi turnuleţe. Pân-aici nu mai văzusem d-alde astea decât prin poze.
 — Bridgeport, nu-i aşa? l-am întrebat, arătând cu degetul.
 — Camelot, îmi răspunse el.
un yankeu2
”Băiatul se apropie, mă cercetă din cap până în picioare, cu o curiozitate plină de zâmbete şi neobrăzare. Îmi spuse că mă căuta cu dinadinsul şi mă încunoştinţă că este paj.
 — Las-o încolo – îi zisei – ce-i aia paj? Ai grija pajiştilor, ca să tai frunze la câini?
Cuvintele erau cam tari, recunosc, dar intrase strechea în mine. Totuşi, cuvintele mele nu-l atinseră câtuşi de puţin. Parcă nici nu-i treceaprin cap că-l jignisem. În timp ce ne plimbam, vorbea şi râdea fericit şinepăsător, aşa cum sunt îndeobşte băieţandrii, şi numaidecât ne împrietenirăm la toartă. Îmi punea tot soiul de întrebări despre mine şi despre straiele mele, dar nici n-aştepta să-i răspund, pălăvrăgind mai departe, de parcă ar fi uitat că-mi pusese întrebarea. Toate astea până ce, în treacăt, îmi spuse că s-a născut la începutul anului 513.La auzul acestor vorbe mă trecură nişte fiori de gheaţă, chiar prin şiraspinării. Mă oprii şi-i zisei, cu un glas cam stins:
 — Mi se pare că nu am auzit prea bine. Mai spune-mi o dată – şi mairar: ce an zici că era?
 — 513! 
— 513? Pari mai tânăr! Zău, dragul meu, ţine seama că ai a face cuun biet străin, fără prieteni pe aici. Fii sincer şi nu-ţi bate joc de mine. Ia spune-mi: eşti în toate minţile? Mă asigură că este.
 — Da’ oamenii de aici sunt şi ei în toate minţile?
Îmi zise că da.
 — Va să zică nu suntem la ospiciu? Vreau să spun, acolo unde sunt aduşi nebunii pentru a fi lecuiţi?
Îmi zise că nu.
 — Ei, comedie, atunci să ştii că ori eu sunt smintit, ori mi s-a întâmplat ceva la fel de groaznic ca şi sminteala. Ia spune-mi acum, pe faţă şi cinstit, unde mă aflu?
 — La curtea regelui Arthur.”
un yankeu1

About Author

25 de comentarii

  1. Balan Daniela on

    un autor care-mi place mult ,i-am citit cartile in copilarie ! felicitari pentru frumoasa prezentare <3

Lasă un răspuns