Visând la un copac de Maja Lunde, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei – recenzie

Visând la un copac

(Drømmen om et tre – 2022)

Maja Lunde

Editura Humanitas Fiction

Colecția Raftul Denisei

An apariție: 2024

Nr. pagini: 416

Traducere din limba norvegiană de Ivona Berceanu

Al patrulea volum dintr-o serie „climate fiction”, care avertizează asupra efectelor acțiunii distrugătoare a oamenilor asupra mediului înconjurător, Klimakvartetten Series:

1. Istoria albinelor – The History of Bees – 2015 – recenzie

2. Istoria apelor – The End of the Ocean – 2017 – recenzie

3. Ultimii cai din stepă – Przewalskis hest – 2019 – recenzie

4. Visând la un copac – Drømmen om et tre – 2022

MAJA LUNDE este una dintre cele mai importante voci ale literaturii norvegiene actuale, ale cărei cărti s-au vândut în lume în peste trei milioane de exemplare. S-a născut în 1975 si a crescut la Oslo, unde locuieste si în prezent cu sotul ei si cei trei copii. A studiat la Universitatea din Oslo mai întâi literatura si psihologia, apoi si-a luat masteratul în media și comunicare, cu specializare în istoria filmului. Din 2009 s-a dedicat exclusiv scrisului, concentrându-se pe scenarii de film si pentru televiziunea norvegiană, care s-au bucurat de succes. Din 2012 până în prezent i-au aparut peste zece cărti pentru copii si adolescenti. Primul său roman pentru adulti, Istoria albinelor (Bienes historie, 2015; Humanitas Fiction, 2019), bestseller international, tradus în peste treizeci si cinci de țări, face parte dintr-o tetralogie dedicată transformărilor profunde ale planetei sub actiunea distrugătoare a oamenilor. A primit numeroase premii, printre care Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) si Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatura fantastică). Istoria apelor (Bla, 2017; Humanitas Fiction, 2020), cel de-al doilea roman din tetralogie, nominalizat la Bokhandlerprisen, a devenit, la rândul lui, bestseller international și e deja tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Publicat în toamna lui 2019, cel de-al treilea roman, Przewalskis hest (Ultimii cai din stepă), s-a bucurat de același succes. In 2020, Lunde a fost recompensată cu Peer Gynt-prisen si Bjornsonprisen.

Visând la un copac, noul roman al Majei Lunde, încheie tetralogia schimbărilor climatice. Distopie a dezastrului postclimatic, cartea șochează, incită și îndeamnă la reflecție.

Cartea Visând la un copac de Maja Lunde poate fi comandată de pe Libris

În cea de-a patra și ultima parte a tetralogiei, Visând la un copac, Maja Lunde se abate de la stilul ei narativ anterior, care ne prezenta mai multe câte trei povești din planuri temporale diferite. De această dată, există doar o singură poveste, de fapt două fire împletite ale aceleiași povești.

Traiul pe pe Svalbard este solicitant, dar populația și-a găsit propriul mod de a supraviețui, izolați de restul lumii, în armonie cu natura. Dar când are loc o catastrofă, ce se întâmplă când șase oameni trebuie să învețe și să supraviețuiască singuri, neștiuți de nimeni? Viața în condiții extreme…

În anul 2110, în Longyearbyen, Norvegia, dintr-o comunitate restrânsă și izolată de oameni, în urma unui virus ucigător au mai rămas doar șase suflete: adolescentul Tommy cu bunica și frații lui mai mici și prietenele lor, Rahela și Runa, sora ei mai mică. Și un depozit bine ascuns de semințe colectate de-a lungul timpului din toată lumea. O comoară inestimabilă, având în vedere că toată planeta se confrunta cu un scenariu post-apocaliptic, provocat de schimbările climatice, dar și de neglijența și nepăsarea oamenilor: secetă, foamete, lipsa culturilor. Toate acestea în urma unor dezastre naturale. Bunica lui este paznicul semințelor, ea are grijă de semințe. Până când trebuie folosite. Dar oare când e momentul oportun? Și cine va decide asta? depozitul de semințe e garanția unei lumi mai bune, dar când această responsabilitate cade pe unerii lui Tommy, nu e oare prea mult pentru el?

Al doilea personaj principal al cărții, dintr-o altă parte a lumii, este Tao, care în urmă cu câțiva ani și-a pierdut fiul, pe Wei-Wen. A rămas singură, neconsolată și foarte tristă. În jur, populația moare de foame, pentru că lumea se degradează încet, dar sigur. Tao speră că totul se va schimba atunci când va ajunge să se alăture unei expediții care va porni spre îndepărtatul Svalbard și spre prețioasele semințe.

Oameni vs natură este tema dezbătută în această carte. În multe părți ale lumii copacii au devenit doar o amintire. Nu îmi pot imagina o lume fără copaci. Copacii sunt plămânii Pământului și fără ei, cu siguranță că lumea ar pieri treptat. Ar fi o catastrofă. În același timp, vremea este imprevizibilă, plantele nu cresc în mod normal, iar foametea face ravagii.

Mi-a plăcut construcția cărții, felul în care a fost scrisă, deși lectura ei m-a scos din zona de confort. Previzibil, de altfel, având în vedere tema cărții și încărcătura emoțională a acesteia. Uneori, am fost enervată de personaje. Mi-a plăcut de Tao, dar pe Tommy nu l-am înțeles de fiecare dată, nu știu dacă a luat cele mai bune decizii. Era și el doar un copil, în fond…

Finalul este semi-deschis (recunosc că nu e genul meu preferat de final), emoționant, dar și cu un mic sentiment de speranță. Oare în cele din urmă semințele vor fi găsite, vor putea ajuta la salvarea lumii care se destramă încet?

Visând la un copac încheie tetralogia schimbărilor climatice. Este o carte manifest, propune teme de gândire și, în același timp, trage un semnal de alarmă.

O lectură incitantă, tulburătoare, chiar șocantă pe alocuri, această distopie a dezastrului postclimatic îndeamnă la reflecție. O carte de citit! O serie pe care o recomand cu drag!

Fragment:

„Sera ticăie și merge de la sine, urmând ceasul.
Zilele au incredibil de multe ore, minute și secunde. El vrea să doarmă mai mult, dar nu reușește, sau să zăbovească mai mult la mesele zilei, dar mâncarea nu-i cade bine, sau să citească mai mult, dar nu există nici o carte care să-l captiveze.
Tommy nu știe de ce se întoarce la Svalsat. Aude neîncetat vocea lui Tao în minte, cu un ton rugător și plin de compasiune deopotrivă. El știe ce vrea de la el și știe că încearcă să-l manipuleze. Ea e de părere că, dacă Tommy se va lăsa învăluit de vocea ei molcomă îndeajuns de mult, va ceda.
Dar el nu va face asta. Nu se întoarce la stația radio pentru că are nevoie de ea, își zice el în mintea lui, ci pentru că nu are nimic altceva de făcut.
Când se apropie de Svalsat, se face negură. În scurt timp va fi noapte polară aici, cu întuneric permanent pe durata zilei, și atunci va fi și mai greu să mențină ritmul circadian. Trebuie să găsească un ceas care merge, nu se poate baza pe cel pe care îl are, și pe care îl dă jos mereu, îl întoarce, îl duce la ureche, asigurându-se că ticăie.
Camera radioului este mai caldă acum, pentru că a lăsat radiatorul pornit. Generatorul Svalsat are o capacitate mare, și acum că vântul bate cu putere, generează îndeajuns curent încât să încălzească toate camerele.
Se așază la birou cu mâinile în poală, dar îi este greu să stea locului. Închide ochii, trage aer în piept, îl ține acolo, apoi îl eliberează încet. „Eu dețin controlul”, își spune, „evident că eu dețin controlul.”
Într-un sfârșit radioul bârâie.
Ea îl salută și îl întreabă dacă îi este frig.
– Nu.
– Ce mai faci?
– De ce mă întrebi? i-o întoarce el. Știi că nu voi fi bine până când nu-mi aduci frații înapoi.
Ea ezită.
– Rahela, ea cum mai e?
– Îi este dor de Runa, zice el încercând să pară credibil.
– Dar nu e nici azi cu tine?
– Dacă ar fi fost aici, ar fi vorbit cu tine acum.
– Nu vrea să vorbească cu mine?
– Nu, cred că nu. Nu știu. De ce te preocupă așa de tare Rahela?
– Vreau doar să știu dacă sunteți bine.
– Cum sunt Henry și Hilmar? se grăbește el să întrebe.
– Dorm. Acum suntem cu câteva ore înaintea voastră.
Iarăși timpul! Acest timp care trece, fără că el să dețină controlul, timpul care i-a răpit frații. Ei au fost furați de un ceas care a fost întors prea tare și care o ia la goană, și limbile sale se învârt la fel de repede ca aripile morilor de vânt de pe acoperișul de deasupra lui.
– Vrei să-i trezesc? întreabă ea. Vrei să vorbești cu ei?
Parcă îi vede în fața ochilor, cu corpurile mici pe sub plapumă, cu gurile deschise și cu o respirație grea și liniștită.
– Tommy? Mai ești acolo?
– Da.
– Vrei să-i trezesc pe Henry și Hilmar?”