Xanax de Liviu Iancu, Editura Trei – recenzie

18

Xanax

Liviu Iancu

Editura Trei

Nr. pagini: 504

An apariție: 2019

Liviu Iancu, cel mai cunoscut jurnalist de turism din România, a intrat în presă din greșeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar s-a lămurit rapid că e mai interesant să scrii știri decât să vinzi case. De acolo a plecat la tabloidul Naţional, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce l-a făcut să migreze după un an în echipa care a lansat Business Magazin, iar peste o vreme a ajuns la Capital. După câţiva ani s-a întors la Mediafax, de unde a plecat după șapte ani, temându-se că agenţia, intrată între timp în insolvenţă și relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară.
În prezent este jurnalist la Profit.ro, unde a publicat o serie de editorial-povești originale în peisajul presei economice românești, foarte apreciat de cititori. Câteva dintre acestea se regăsesc și în Xanax, romanul său de debut.
„Tocmai când terminasem de scris Xanax am avut un accident de mașină. În timp ce completam constatarea amiabilă, cel cu care mă ciocnisem – un bătrânel ponosit – a izbucnit în plâns. Dar nu de mașina avariată îi părea rău, așa cum credeam eu, ci de viaţa lui care trecuse.
Mi-a mărturisit că a fost un om foarte fericit. Nu arăta ca unul căruia viaţa îi făcuse toate poftele, așa că l-am întrebat:
— Şi când aţi fost cel mai fericit?
— Demult, în ‘73, când am jucat în „Ultimul cartuş”…
— Aţi fost actor?
— Nu, domnule… Am fost şofer la Buftea, la cinematografie. Şi m-au pus şi pe mine figurant într-un film. Eram băiatul lui Jean Constantin, că eram negru ca el. Am jucat doar câteva secunde. M-a întrebat Ilarion Ciobanu unde e tata şi mi-a dat un şut în găoază şi două palme după ceafă.
Până am terminat amiabila, omul și-a povestit viaţa. Cumva, m-am bucurat că am făcut accidentul, pentru că, datorită lui, am mai găsit o ultimă poveste care se potrivea perfect în Xanax. Banii pe care i-am plătit ca să-mi repar mașina mi s-au părut un preţ mic pentru cât am câștigat în schimb.
În esenţă, asta este Xanax – un roman construit din sute de întâmplări adevărate, amuzante și triste în același timp, pentru care eu și personajele mele am plătit, cu toţii, de fiecare dată un preţ, mai mic sau mai mare. „ – Liviu Iancu

Înainte de toate, trebuie să recunosc că nu am fost niciodată o avidă cititoare a presei, iar în ultimii ani puțin spre deloc. Nici altădată nu excelam în acest aspect, însă îmi treceau mereu știri pe la urechi, lucru care presupun că se întâmpla tuturor. În ultima vreme, am observat mai multe apariții editoriale purtând semnătura unor jurnaliști, romane bazate pe experiența lor în acest domeniu și nu numai. Un astfel de exemplu este Xanax, semnat Liviu Iancu, un roman amuzant și îndrăzneț.
O combinație de comedie de moravuri și partituri autobiografice, povestea este o împletitură bine compusă de momente din trecut și din prezent, de personal și profesional, toate asezonate din plin cu umor adesea negru și cu un vocabular picant.
Pornind de la rememorarea unor momente din adolescență și studenție, autorul aduce în față personaje pitorești ale societății românești: bețivi, parveniți, intelectuali de mucava, femei ușoare, studenți săraci, polițiști delăsători, profesori limitați. Șirul continuă atunci când încep aventurile tânărului în lumea presei cu diferite exemple de politicieni, vedete și jurnaliști, ale căror nume nu sunt întotdeauna spuse în clar, însă ni se dau suficiente indicii ca să ghicim, cel mai adesea, identitatea respectivilor protagoniști. Mi s-a întâmplat să găsesc și personaje pe care nu le-am putut identifica, însă cum spuneam, nu am o mare plajă de cunoștințe despre cercurile politice sau cele din presă.
Romanul este structurat pe trei părți, fiecare reprezentativă pentru o perioada din viața autorului.
În prima parte „A murit Dumnezeu”, Liviu Iancu se reîntoarce în trecut, în vremurile copilăriei, adolescenței și, ulterior, ale studenției. Titlul, deși are conotații filosofice, reflectă atitudinea autorului de a alege adeseori alegorii aparent șocante, totul pentru a crea o atmosferă de „haz de necaz”, atmosferă care ne va însoți pe tot parcursul romanului. Liviu Iancu propune, printr-un stil fără perdea, o incursiune în momentele marcante ale acestei etape a vieții sale. Tot atunci ne face cunoștință cu neliniștea sa privind zborurile cu avionul, începând cu accidentul de la Balotești și urmărind, de-a lungul vremii, diferite evenimente tragice aviatice care îl impresionau de fiecare dată. Autorul se descrie ca un băiat obișnuit, de la sat, cu obiceiurile sale, anturajul său, angoasele și împlinirile vârstei. Inteligent, fiul profesorului de matematică, director al școlii din sat, tânărul citește mult, dar duce aceeași existență dezordonată ca și ceilalți băieți din zonă. Peisajul este dominat de discoteca din sat, de cimitir, biserică, casele cunoștințelor, un mediu pe care îl va lăsa în urmă în momentul în care pleacă la studii cu cel mai bun prieten, Costel, însă nu complet. O parte din acest mediu îl va urmări inclusiv în capitală. Autorul realizează o descriere destul de fidelă a peisajului sătesc din anii ’90 și chiar din prezent, un astfel de moment evocat fiind cel în care nu găsește pe nimeni să îi culeagă porumbul, deși oferă o plată rezonabilă pentru asta, oamenii preferând să își toace ajutorul social la cârciumă și să fie orgolioși fără nicio bază.
„Toți verii și unchii mei erau fie bețivi, fie profesori de matematică, dar cele două categorii nu se excludeau neapărat una pe alta. Bețivii îmi plăceau mai mult, dar mă jenam să mă laud cu ei în fața unuia care avea un unchi popă. Bețivii mă priveau ca pe un tocilar, iar unchii profesori se uitau la mine ca la un bețiv în devenire. Încercam să le intru tuturor pe sub piele, dar nu-mi ieșea niciodată. Dar și eu făceam mari eforturi ca să mă urască. Așa cum a fost atunci când l-am rugat pe Costică, un unchi serios și sever, care preda la liceu, să mă ajute să rezolv o problemă pe care o auzisem în discotecă:
– Patru capre și trei iezi fac trei mii de căcărezi. Dar o capră și un țap, câte căcăreze fac?
Unchiu’ Costică s-a gândit puțin și a clătinat din cap a reproș. Avea fața mare și roșie ca un catalog:
– E greșită problema. N-avem date despre țap.”
Partea a doua e intitulată, sugestiv, „Marele bordel”, autorul prezentând felul în care a ajuns să lucreze în presă și foarte multe întâmplări din perioada de tinerețe, atât la Agenție cât și la Tabloid. Titlul acestei părți face referire atât la obiceiul tânărului ziarist de a frecvența acest gen de stabiliment, cât și la lumea presei și a politicii românești. Ca și în prima parte, folosindu-se de umor și de expresii câtuși de puțin academice, autorul face o frescă a societății, a relațiilor dintre oameni, a diferitelor caractere, tipologii, întâmplări din aria lui de expertiză, care include turismul, domeniu în care se va specializa ca ziarist. Am avut acea senzație de povestire plină de haz, undeva la barul din cartier, după câteva pahare de băutură, în care te amuzi și te miri de năzdrăvăniile povestite de un prieten, fără să poți însă să faci o delimitare exactă unde se termină relatarea concretă și unde începe ficțiunea, acea părticică de adaos care face parte din arsenalul oricărui povestitor. În ciuda limbajului colorat folosit, m-am amuzat copios, în multe rânduri, chiar dacă nu am gustat chiar toate relatările autorului, mai ales pe cele din viața lui personală. El a simțit nevoia unei confesiuni, aceea de a se portretiza și pe sine cu toate defectele sale, nu doar să arate cu degetul înspre societate. Cu toate acestea, lectura este una savuroasă și dezvăluie o perspectivă de interior, o privire aruncată în culisele acestei lumi din care face parte autorul. De la un capăt la altul, această parte este ca un spectacol, de la ironic la grotesc, tăios dar și emoționant pe alocuri.
Emoția însă capătă amploare, încet-încet, în partea a treia, „Xanax”, unde autorul dezvăluie din ce în ce mai mult din sine, din anxietățile sale, începând cu cea veche legată de zborurile cu avionul, pe care trebuie să și-o depășească folosind inițial acest medicament.
„Cu câteva minute în urmă mă întrebase de ce mă tem atât de tare. Să nu se prăbușească avionul? Nu neapărat. Mă temeam de mult mai multe. Să nu intre o pasăre în motor la decolare și să ia foc. Să nu aibă suficientă forță să se ridice și să cadă pe casele din apropiere. Să nu i se spargă un geam în aer și să se depresurizeze. Mă temeam de greșeli de pilotaj, de teroriști la bord, de o eventuală sinucidere a pilotului, de o aripă ruptă în zbor, de furtuni, de turbulențe, de goluri de aer. De defectarea sistemului de climatizare, de incendiu la bord sau la motoare. Dacă mecanicii uită să-l alimenteze cu combustibil? Mă temeam să nu i se deschidă flapsurile, să nu se blocheze trenul de aterizare când atinge pământul sau să nu i se strice frânele pe pistă.”
Viața lui personală dezordonată, viața profesională în care este martorul atâtor întâmplări tragicomice continuă să se deruleze în fața ochilor cititorului, însă de această dată capătă o nuanță de maturizare. Autorul ne prezintă momente cheie din viața sa, momente cu adevărat de impact, care îl transformă și îl fac să fie omul de azi, omul care a considerat că prin acest roman poate aduce ceva în plus, atât ca informație cât și ca mesaj, care s-a radiografiat pe sine și ceea ce îl înconjoară, oferind rezultatul în aceste pagini, o părticică din el însuși și din povestea lui. Partea a treia a fost preferata mea, un moment al revelațiilor, o împletire de haz și emoție, iar finalul m-a mișcat profund. A reușit să mă facă să zâmbesc, chiar dacă este acel umor dulce-amar, specific comediilor de moravuri și de caracter, satirei în general.
Un roman din categoria 18+, îndrăzneț din multe puncte de vedere, cu o scriere fluidă. Limbajul folosit este foarte colorat, alegerea de a reda picanterii din viața privată are plusurile și minusurile sale (nu îl recomand unei categorii foarte sensibile sau extrem de pudice), dar pe ansamblu veți descoperi o viziune proprie și bine conturată a ceea ce înseamnă societatea românească a ultimilor 25 de ani. Veți găsi elemente familiare, un aer de naturalețe dar și amănunte noi. Și, ceea ce e poate cel mai important, veți zâmbi alături de Liviu Iancu, căci fiecare om are, la un moment dat, nevoie de propria sa versiune de Xanax.
„Și-apoi iar am mers cu avionul. Mai iau încă Xanax în aeroport, dar mai mult de plăcere decât de teamă. Nu de zbor mă tem acum, deși frica de avion e mereu prezentă vag. Mă tem ca știrile pe care le dau să nu le facă rău mamelor altora. Mă tem că nu vorbesc destul de des cu mama, că nu o văd destul de des, că nu o ajut suficient de mult. Mi-e frică de femeile care se fardează în timp ce avioanele intră în blocuri mari și omoară oameni. Mă îngrozesc cei care vorbesc tot timpul doar despre ei și care dorm cu poza lor sub pernă. Mă sperie bătrânii care le cer copiilor să le spună Maestre, bărbații care se tem să afle adevărul și femeile care le spun mereu soților „Mai taci odată!”. Mă îngrozesc profesor doctorii și oamenii de afaceri care scriu poezii. Mă sperie tortul în formă de bancnotă de 100 de dolari și tații bogați, fără curea la pantaloni.
Dar cel mai mult mă tem să nu ajung ca poeții care citesc calmi ziarul când avionul tremură din toate încheieturile la 10000 de metri deasupra pământului.”

Cartea Xanax de Liviu Iancu poate fi comandată pe edituratrei.ro, elefant.ro, libris.ro, librarie.net, carturesti.ro, cartepedia.ro, dol.ro

 

About Author

18 comentarii

  1. Mirela Barbălată on

    Interesantă cartea pe care o recomanzi! Mi-ai adus zâmbetul pe buuze de dimineață .
    Felicitări pentru frumoasa recenzie, Ana!
    Ca şi tine nu citesc presa. O făceam cu ani în urmă dar, cu timpul, s-a redus. De aceea nu mai sunt în temă cu multe ştiri.
    Îmi place că are umor şi autorul pune accent pe experiențele personale.

  2. O recenzie foarte frumoasă și tentantă! Felicitări! Vreau să citesc și eu această carte! Cu toții avem nevoie de doze periodice de umor

  3. Super!! Imi place ce ai scris despre carte, o recenzie foarte buna si foarte convingatoare, vreau si eu sa citesc Xanax, multumesc pentru recomandare! Umorul e unul din ingredientele forte in preferintele mele, iar subiectele abordate m-au facut foarte curioasa.

    • Multumesc! E binevenita cand vrei sa faci haz de necaz! Umorul e foarte important in vietile noastre, eu asa zic si imi plac cartile care il contin.

  4. chiar eram curioasa, e prima recenzie pe care o citesc a acestei carti! ma asteptam poate la un pic altceva, nu la o relatare a vietii, recunosc. ma gandeam deja la un roman politist si toate cele. dar ma bucur sa vad ca apar din ce in ce mai multe carti in romanica noastra care merita citite!

    • Da, e pe ideea „Viata bate filmul”. Este nevoie de cat mai multe romane bune, cat mai diverse, care sa dea complexitate pietei de carte.

  5. M-ai convins! O vreau si eu!
    Îmi place foarte mult recenzia, foarte incitanta. Cu siguranta acest Xanax îmi va fi de un real folos pentru a mă destinde. Mulțumesc pentru recomandare, drăguța! ❤️

Spune-ți părerea!

%d blogeri au apreciat: