Delicatese Literare
Recenzii

Xanthoria. Tărâmul pădurilor de mult uitate de Orab Zeqman – recenzie

Xanthoria. Tărâmul pădurilor de mult uitate

Orab Zeqman, Arko Monay, Ried Taheri

Three Friends Writers

Smart Publishing

An apariție: 2014

Număr pagini: 388

Am început să citesc cartea încântată de titlu și de copertă, iar lectura a fost pe măsura așteptărilor. Am descoperit o poveste fantasy minunată, cu regi și prințese, eroi și personaje malefice,  vrăjitoare și personaje de basm, cum sunt oamenii zimbrii. Aventurile în care îi însoțim pe eroii noștri ne poartă în locuri nemaivăzute și nemaiîntâlnite, prin pădurile de mult uitate, deșerturi întinse ce ard sub soarele nemilos, peșteri adânci din inima munților cu neputință de trecut, mări cu talazuri uriașe și insule misterioase.  Toate acestea m-au dus cu gândul la ținuturile din ”Stăpânul inelelor, iar stilul cărții mi-a amintit de basmele celor 1001 de nopți.
Avem parte de clasica luptă dintre bine și rău, presărată cu vrăji, blesteme, trădărări, dar și acte de curaj fără seamăn. Dintr-o poveste atât de frumoasă nu putea să lipsească romantismul, și urmărim nu unul, ci trei cupluri care cunosc primii fiori ai dragostei.
Stilul cărții este foarte descriptiv, pasaje întregi par poeme în proză, iar detaliile sunt cu măiestrie redate. În același timp, avem parte și de dialog, care face ca romanul să fie cursiv, ușor de citit. Cartea m-a captivat de la prima până la ultima pagină.
Suntem în Xanthoria, un regat pașnic, condus de regele Nephrolepis.
Oricât de mult ar vrea cineva să oprească timpul, încă nu s-a găsit reteta care să-l puna la locul lui. Astfel că soarele, în fiecare dimineata, chiar și în spatele unei pături groase de nori, tot răsare. E un pic răcoare, dar asta nu impiedica păsările zăvoaielor prin care pluteste un abur sters, să cânte si să ciripească pe limba lor. Pe intinsele pajisti, cosașii si-au făcut deja aparitia. La deal, în pădure, se aud topoarele doborand arborii care urmează apoi, să intre pe mana meșterilor lemnari. Turme de ovine si alte rumegatoare, urcă la munte, unde aveau să rămană la păscut toată vara. Ținutul s-a trezit și în aceasta dimineata, plin de viață și cu putere de muncă„.
Pentru început, facem cunoștință cu patru copii, prieteni nedespărțiți – prințesa Arianna și tovarășii ei de joacă: Anthurium – nepotul lui Cleus, cărturarul regatului – Erigeon și Thlaspi.
In ziua aceea, traiul tihnit al regatului a fost tulburat de oaspeți nepoftiți veniți din Ținutul celor Șapte Tunete, și anume Molidor, regele nedrept al acelui ținut, însoțit de câțiva călăreți. Mama lui era Agrimonia, o vrăjitoare bătrână pusă tot timpul pe rele, de a cărei putere se temeau toți. Molidor venise să-și ia tributul: 200 de bărbați și băieți în putere de muncă, pe care-i punea în lanțuri și-i folosea la muncă silnică în minele de aur.
În urma lor, familiile destrămate îi plâng pe cei luați (…) Arianna nu se mai poate opri din plâns. Printre ostatici se numără părinții lui Anthurium și cei doi prieteni ai fetiței, orfanii crescuți la palat: Erigeon și Thlaspi.
Soarele, dupa o zi în care a străbătut în toata măretia lui bolta cerească si a fost martor la toate cele întâmplate, coboară trudit, în spatele pădurilor din Xanthoria, dând voie intunericului să se aștearnă peste, pâna mai ieri, liniștitul ținut al pădurilor demult uitate.”
Au trecut de atunci 13 ani…
Arianna și Anthurium, tineri acum, se simt atrași unul de celălalt, făcând lungi plimbări prin ținut, plăcându-le să fie unul în compania celuilalt. Din când în când, regele o mustra pentru că se furișe dincolo de zidurile cetății, unde nu era în siguranță, iar ea se întrista tare, dar găsea alinare la Anthurium.
Pe marginea unei balustrade din piatră ce stăvilește apa unei fântâni cu pești și alte arătări, prințesa se așeză întristată în timp ce suspină. Anthurium se apropie de ea strigând-o pe nume. Fata se oprește din suspinat și ridică privirea spre el. Băiatul scoase o batistă din buzunar și-i șterge delicat lacrimile. Incearcă să lege doua vorbe de consolare, dar se bâlbâie și renunță oftând. Cu privirea plecată, prinde curaj și-i spune: 
– Te superi dacă te prind de mână?
– Nu. Nu mă supăr, răspunde ea stins.
Atent, încercă să o prindă de mână. Fata se ferește și se uită în ochii lui mirați.
– Ți-am spus că nu mă supăr, nu si că ai voie sa făci lucrul ăsta.
Intristat și nedumerit de ce se intâmplă, dă să se ridice de lângă ea și sa plece. Arianna, jucausă, ii sare de gât si ii sopteste:
– Dar, în schimb, am să te las să mă săruți
.
Se uită în ochii ei mari și nevinovați. Îi cuprinde obrajii cu mâinile, și o sărută încet și apăsat. Plutesc amîndoi. Nu există nimeni în jurul lor. Doar ei.”
Din nou viața liniștită a cetății e tulburată cumplit: oamenii lui Molidor o răpesc pe Arianna, retrăgându-se în pădurile de mult uitate, care se întind până la hotarul cu Șapte Tunete și pierzându-și astfel urma. Regele trimite oșteni pe urmele lor, dar aceștia vor fi înfrânți. Anthurium nu stă pe gânduri și pornește într-o călătorie în necunoscut, în speranța de a o salva pe prințesa inimii sale.
În acest timp, în Canadensis, un ținut îndepărtat de Xanthoria, dar vecin cu Șapte Tunete, îl regăsim pe Erigeon, vechiul tovarăș de joacă al Ariannei și al lui Anthurium, ca ucenic la un fierar. Veștile circulă repede, astfel că, aflând că Arianna a fost răpită, Erigeon  se hotărăște să plece pe urmele ei. Și nu oricum, ci înarmat cu sabia luată din mormîntul Eroului, de unde doar un alt erou o putea lua. El s-a dovedit a fi acela, astfel că a fost numit Eroul din Canadensis.
Vecin cu Canadensis e Hirsuta, unde mai trăiesc doar câțiva călugări. Aici primesc adăpost sclavii care reușesc să fugă din Șapte tunete, printre aceștia aflându-se Thlaspi, care a rămas la mănăstire. La aflarea veștii că Arianna a fost răpită, și el, ca și Erigeon, pornește numaidecât pe urmele ei.
”     –   Copile, nu gândești drept, încearcă să-i împiedice starețul din avânt. E prima oară cînd te aud că nu-ți ții firea, tocmai tu? Pleci la drum? Cu siguranță îți vei găsi un sfârșit martiric în Șapte Tunete. Ce-o să faci, o să te rogi de Molidor să o lase liberă pe copilă?
  • Dragostea de frați este nemărginită. Mâine în zori, pornesc la drum, spune el hotărât.
Acestea fiind zise, a doua zi și plecă la drum.
În continuare, îi însoțim pe rând pe cei trei pe drumul lor spre Șapte Tunete, spre Cetatea Caltha.
Munți abrupți, greu de străbătut, alcătuiesc un zid natural între orașul Caltha și provincia Canadensis. Câmpiile deșertificate descurajază orice drumeț să ajungă până aici, tocmai din Hirsuta. Pădurile dese, cu văi abrupte, îngreunează drumul oricui ar veni dinspre Xanthoria. În a patra zare, își întinde apele Marea Triacanthos, păzită de corăbiile lui Tenebrio Molidor.”
Prin munți a venit Erigeon, nisipurile nemiloase le-a înfruntat Thlaspi, iar prin pădurile dese a răzbit Anthurium, fiecare având parte de aventuri pe care vă las să le descoperiți singuri.

colaj x

Eu reiau povestirea din momentul în care cei trei, ce se regăsesc cu bucurie în Caltha, reușesc să elibereze fetele ținute cu forța în haremul lui Molidor. Cele care erau din Cetate, au fugit să se ascundă la familiile lor, iar ei, împreună cu Arianna, Iraida și Leylandii, care, după cum veți vedea, se vor dovedi tot de neam nobil, fug să-ți găsească scăparea pe mare, la propunerea Iraidei.
Eu sunt Iraida, își face curaj. M-am născut pe mare. Corăbiile sunt casa mea, vântul lin și vremea bună sunt prietenii mei. În port, cu siguranță că mă așteaptă o corabie. De acolo voi pleca pe mare. Puteți veni și voi cu mine(…) Nu departe de aici, la doar câteva zile de mers pe mare, există o insulă pustie. Nimeni din armata lui Molidor nu calcă pe acolo, cu atât mai mult Molidor însuși. Dacă vă hotărîți să mergeți cu mine în port, eu îl voi ruga pe tatăl meu să vă ducă pe insulă.”
Așa au făcut, neavând habar că o singură corabie reușise odată, multă vreme în urmă, să treacă de Strămtoarea Zimbrilor și să ajungă pe insula cu clopot. Legenda acesteia din carte, vă las s-o citiți.
Pe drum, sunt atacați de pirați, și cu greu se salvează, dar corabia e distrusă, și rezervele de apă și mâncare terminate.
”Totul e ireal, ca o scenă dintr-un vis urît, din care nu se pot trezi. Arianna, fără vlagă și lacrimi, stă în genunchi și se roagă cu voce tare la Ceruri după ajutor. Ruga ei este sfâșietoare(…)
Ca de nicăieri, o adiere de vânt se face simțită. Se uită în jur. Obosită, dă să-și plece capul la loc, dar vântul iar o mustră.”
Privind pe marea scăldată în lumina lunii, vede pete de lumină în care se reflectă câte o stea, și îi vin în minte versurile de pe timona corabiei regale a bunicului ei, pe care le știa pe dinafară, fără să bănuiască semnificația lor:
  • Privești în cer, te uiți pe mare și simte-a vântului suflare. Iar când furtuna-n larg te-ndeamnă, corabia să o ții pe coamă.”
I se deschisese cărarea cernută de astre pe apă, care trecea prin Strâmtoarea Zimbrilor spre misterioasa insulă pe care o căutau. Numai că nu era atât de simplu, mai ales că marinarii și căpitanul nu o cred…
În cele din urmă, nu au de ales când un talaz uriaș spulberă corabia, iar ei se trezesc plutind pe plute improvizate în largul mării. Când în fața ochilor le apare un munte de piatră, căpitanul Muserith (care era tatăl lui Iraida) și nepotul său, Arunth, își aduc aminte de legenda lui Morus și zimbrii din Muntele Roșu. Pluta cu naufragiați ajunge la mal, iar ei descoperă că ceea ce credeau că e doar un mit era adevărul curat.
Mai sus de ei, pe un bolovan de piatră stă o namilă cu corp de om, iar capul, de zimbru. Cu o coamă bogată și cu armuri solide ce-i încing trupul trufaș , oferă o priveliște înfiorătoare, de-ți taie răsuflarea…Apăruți ca de nicăieri, zeci de oameni-zimbrii înconjoară naufragiații.”
Aceștia însă le vorbesc cu glas de om și nu se arată amenințători, mai ales când află cine sunt. Și ei avuseseră de pătimit după urma lui Molidor, care le transformase insula, dintr-una cu păduri dese, câmpii înverzite și vietăți nenumărate în mușuroiul de piatră roșie de acum.
Căpetenia zimbrilor îi va conduce la legendarul căpitan de vas Morus, care se arată a fi ”un bătrân bârbovit, cu o pălărie parcă roasă de șoareci, cu o barbă rară și lungă, cu hainele de pe dânsul la fel de ponosite.
Ajunși pe vasul acestuia, rămân uimiți, acesta era rezemat de stânci și consumat de timp, cu pânzele sfâșiate de ani și chila mâncată de vremea rea. Cum oare le-ar putea veni de aici salvarea?
Și totuși…aparențele înșeală, așa că pornesc cu Morus și corabia lui la drum, și chiar în grabă, deoarece oamenii lui Molidor le-au luat urma pe insulă. Ce-l determină pe Morus să-i ajute fără rezerve? Faptul că știa cine era Arunth, vărul lui Iraida: era moștenitorul de drept al celor Șapte Tunete! Molidor era uzurpatorul…
Dă adunarea! Ieșim din gaura asta, continuă el pentru sine. Cincisprezece ani blestemați am zăcut aici. Blazonul asta simbolizează clopotul din Kendiție și Tărâmul celor Șapte Tunete. Sub acest semn au luptat toate ținuturile împotriva Agrimoniei, mama lui Molidor. ”
Care era povestea clopotului din Kendiție, nu vă spun, ci doar că, în final, aceasta era cheia eliberării de sub cumplita domnie a lui Molodor, dar să nu anticipăm…
Aleg ca primă destinație Iberis, pentru a o duce acasă pe Leylandii (a doua tânără salvată de ei). Spre stupoarea lor, află că aceasta era, nici mai mult, nici mai puțin, decât însăși regina Iberisului. De aceasta se va îndrăgosti uriașul Erigeon, iar ea îi va răspunde cu aceleași sentimente. Pe drum însă, un vechi blestem ce lega regii și reginele din Iberis o ajunge din urmă. Despre ce e vorba, veți vedea. Povestea aceasta și a iubirii dintre ea și Erigeon e una din cele mai frumoase din carte.
Totodată, Thlaspi și Iradia se simt din ce în ce mai atrași unul de celalalt, iar gesturile de tandrețe dintre cele trei cupluri, îl fac pe căpitan să exclame morocănos că ”aceasta nu-i corabia dragostei”.

colajx1

M-au amuzat dialogurile din carte, Thlaspi era mereu neîncrezător și suspicios, și spunea ce avea de spus verde-n față, fără urmă de diplomație, ceea ce îi punea uneori în situații stânjenitoare. Noroc cu ceilalți doi, că erau mai ”diplomați”, deși nici legea pumnului nu era de lepădat…
Pericole erau la tot pasul, că vorba lui Cleus, cărturarul, ”Omul fără dușmani, ori e prost, ori e bețiv”, iar ei nu erau nici una, nici alta…
Ce vor avea de înfruntat în continuare eroii noștri, prin ce ținuturi vor ajunge, ce blesteme străvechi vor avea de ridicat, și dacă vor reuși în cele din urmă în ceea ce și-au propus, vă invit să descoperiți citind cartea. Pentru mine a fost o surpriză plăcută.
Din câmpie, în zilele senine, vedeam munții cu ale lor vârfuri mărețe, mereu acoperite cu zăpadă și cu poalele împădurite, pline de vietăți, toate aparținând frumoasei Xanthoria, ținutul de unde timpul uita să mai plece, și oamenii erau așa cum trebuie să fie.”

x12

Multumim autorilor si Smart Publishing pentru exemplarul oferit pentru recenzie.
Cartea poate fi comandată de aici.

Recenzii și prezentări cărți autori români

49 Comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *