Zilele ce vor veni de Mélissa Da Costa, Editura Trei – recenzie

Zilele ce vor veni

(Les Lendemains – 2020)

Mélissa Da Costa

Editura Trei

An apariție: 2024

Nr. pagini: 288

Traducere din limba franceză: Liliana Urian

Mélissa Da Costa s-­a născut pe 7 august 1990. După studii de economie și management, s-­a ocupat de comunicare în domeniul energetic și al mediului. De asemenea, s-­a specializat în aromaterapie, naturopatie și sofrologie. Lectura face parte din viața ei de zi cu zi, pe lângă scris și sport. După Tot albastrul cerului, romanul său de debut, care a cunoscut un succes impresionant, a publicat Les Lendemains, Je revenais des autres, Les douleurs fantômes, La Doublure toate bestsellere și figurând în Top 10 cel mai bine vândute cărți din Franța.
La Editura Trei a mai apărut Tot albastrul cerului.

După pierderea ființelor iubite, Amande își părăsește apartamentul, prietenii și serviciul, pentru a se refugia într­-o casă izolată din Auvergne. Aici, chinuită de insomnie și de amintiri, trăiește singură, evitând soarele, până când descoperă din întâmplare calendarele horticole ale fostei proprietare. Și atunci ia hotărârea de a readuce la viață grădina abandonată. Lucrând pământul, îngrijind plantele și bucurându­-se de roadele muncii sale, Amande găsește puterea de a renaște și de a privi cu speranță spre zilele ce vor veni.
Un roman plin de emoție, un imn închinat puterii vindecătoare a naturii.

„Scrisul îmi permite să trăiesc și altă viață în afară de a mea. Să devin altcineva. Și chiar am impresia că am trăit toate viețile personajelor mele. E o fereastră spre un univers în care absolut orice este posibil.” Mélissa Da Costa

„Un roman de o mare frumusețe, luminos, cu o bogată poezie a vieții cotidiene. Dincolo de drama inițială, lectura lui aduce confort și optimism. Fiindcă, în ciuda dificultăților, Amande poate «să deschidă ușa și să împărtășească». Și romanul devine atunci o filosofie de viață.” Toute la Culture

Zilele ce vor veni e o poveste despre sentimente și trăiri, o poveste despre suferință și despre speranță, despre dezolare și regăsire. Despre etapele doliului și despre revenirea la viață. Viața care merită trăită și celebrată, viața plină de neprevăzut, dar și de mici momente minunate, care-ți dau puterea să mergi mai departe, orice-ar fi. O carte minunată, pe care o citești cu sufletul.

Protagonista naratoare a cărții, Amande, e o tânără de 29 de ani, a cărei viață a fost clătinată din temelii atunci când, într-o zi nefastă, a pierdut două ființe dragi. Complet dărâmată, renunță la viața de până atunci, la apartament și la locul de muncă, și închiriază o casă într-o zonă rurală, izolată, în Auvergne, unde se închide ca într-un cocon, cu obloanele trase, suferința ei fiind aproape palpabilă. Pentru a face față tragediei, decide să se izoleze, să se refugieze în singurătate pe parcursul procesului de vindecare. Dar să nu credeți că este o carte întunecată, plină de tristețe de la capăt la altul. Nicidecum! În ciuda dramei care constituie premisa cărții, povestea reușește să fie una luminoasă, pozitivă, chiar motivațională, oferind o lectură confortabilă și lăsându-mă cu o stare de bine la final.

Micile deschideri spre a o ajuta pe Amande să revină la viață s-au ivit treptat, luând diferite chipuri: fiica fostei proprietare, care sosește pe neașteptate în pragul casei pentru a lua lucrurile mamei ei, depozitate în pod, o tânără cu care va lega o frumoasă prietenie; un fluture care îi intră în casă, aducând o pată de culoare în întunericul dinăuntru; un motan gri, slăbănog și amărât care e hotărât să o ”adopte”, în ciuda reticenței și fricii ei de pisici, și, mai ales, calendarele fostei proprietare, pline de însemnări și notițe despre îngrijirea grădinii, despre rețete, despre planuri mici de zi cu zi, care parcă i se adresează și o inspiră. Astfel, ghidată de adnotările scrise de mână ale doamnei Hugues, Amande se străduiește să readucă la viață vechea grădină abandonată, găsind în ea o sursă de reînnoire și un drum către viață. Și, într-adevăr, natura va face ce știe ea mai bine, își va îndeplini rolul de minune vindecătoare: în timp ce natura își urmează cursul, aducând viața înapoi acolo unde nu erau decât buruieni, și Amande începe să-și revină la viață, pas cu pas. Trăind-și doliul, Amande învață că poți învăța să trăiești cu pierderea, că durerea nu dispare, dar poți învăța să o gestionezi cumva și să trăiești cu ea și, mai presus de toate, că singurătatea poate fi de ajutor, un timp, dar nu este un leac în sine.

Sunt încântătoare pasajele despre grădină, cu anotimpurile ce se schimbă treptat, cu plantele ce prind viață, despre cei doi meri plini de rod, despre salcia plângătoare sau despre pinul ”sacru”, transformat în altar.

Câteva cuvinte și despre celelalte personaje, căci Amande nu era complet singură, avea încă oameni dragi în viața ei, și, chiar dacă aceștia făceau față cu greu propriei lor dureri, se și sprijineau unul pe celălalt. Mi-a plăcut de socrii lui Amande, în special de Richard, mi-a plăcut și de cumnatul ei și de soția acestuia și am îndrăgit de-a dreptul tinerii de la Casa de Cultură unde lucrase soțul ei. Recunosc că nu am agreat-o în mod deosebit pe mama ei, mi s-a părut o tipă destul de egoistă și superficială, deși, în felul ei, încerca să-i fie alături lui Amande (chiar dacă nu-i prea ”reușea”).

Vă invit cu drag să descoperiți această poveste caldă, plină de emoție, sensibilitate și frumusețe, o poveste despre puterea interioară, despre comuniunea cu natura și puterea vindecătoare a acesteia. De altfel, Mellissa Da Costa s-a specializat în naturopatie, sau ”medicina naturală”, iar asta se vede în poveste. Se spune că atunci când viața îți ia ceva, îți dă totuși ceva ”la schimb”, dacă îndrăznești să primești. Iar Amande a îndrăznit. Cu pași mici. Însă a deschis ușa să intre lumina, și viața, a celebrat și a împărtășit, reușind să privească încrezătoare și cu optimism spre Zilele ce vor veni.

Fragment:

Am hotărât, în câteva zile, să mă mut la dracu‑n praznic. Aveam nevoie să fug de vară. Aveam nevoie de liniște ca să mă gândesc. Să mă gândesc la ei. Acolo era imposibil. La spital, nu mă lăsau singură nici măcar un minut. Nu mi‑au spus‑o niciodată, dar am bănuit de ce. Le era teamă că o să‑mi tai venele. Mai era și psihologul ăla care ținea morțiș să mă facă să vorbesc, dar n‑a obținut mare lucru. Eram în stare de șoc, incapabilă să realizez că universul meu se făcuse țăndări. Realmente. După ce‑am ieșit din spital, Anne m‑a dus la ei acasă, în camera de oaspeți, cea pe care o ocupa Benjamin când încă locuia acolo. N‑am protestat, n‑am avut puterea s‑o fac. Yann, fratele lui Benjamin, își petrecea nopțile aici în mod regulat. Când cu Cassandra, când fără ea. Anne insista să mâncăm cu toții împreună, chiar dacă niciunul dintre noi nu avea chef să vorbească. Trebuia să ne susținem reciproc, zicea ea. Eram patru într‑un spațiu care mie mi se părea atât de mic… Și apoi casa era prea luminoasă. În grădina vecinilor, niște copii țipau, jucându‑se cu pistoale cu apă. Uneori, mirosul vreunui grătar reușea să se infiltreze în sufragerie, urmat de râsete, zgomot de tacâmuri, de pahare care se ciocneau. Anne se prefăcea că nu aude nimic, că nu simte nimic. Dar eu, una, nu puteam să suport.Și apoi a venit mama de pe insula ei. Insula Réunion. Acolo a hotărât să se mute când am ajuns la vârsta de a fi independentă și de a locui singură. Un vis pe care se pare că‑l avusese dintotdeauna. A sosit așadar pe neașteptate în metropolă, în casa lui Anne și a lui Richard, la zece zile după înmormântare.

— Îmi pare rău. Este primul zbor pe care am putut să‑l iau.

N‑am înțeles de ce Anne o invitase să stea împreună cu noi în casa ei. Își imaginase fără îndoială că aveam nevoie de susținerea mamei în această perioadă dificilă. Se înșelase. N‑am iertat‑o niciodată pe maică‑mea pentru criticile aduse lui Benjamin.

— Nu e decât un hipiot leneș.

N‑am iertat‑o că fusese atât de distantă pe toată perioada sarcinii mele. Cred că sunt multe lucruri pe care nu i le‑am iertat niciodată, iar absența ei de la înmormântare mă făcuse s‑o urăsc definitiv.

— O să te ajut să‑ți revii, draga mea.

Nu știu cum am rezistat primele două zile. Eram prea absentă, fără îndoială. În a treia zi, când m‑a sfătuit să mă întorc la serviciu fără să mai aștept, ca să „îmi iau din nou viața în propriile mâini și să nu mă las doborâtă“, i‑am cerut să plece. Anne mi‑a ținut isonul când mama s‑a indignat. Îi voi fi mereu recunoscătoare că m‑a scutit de o criză în plus. A doua zi, mama se întorcea pe insula ei, iar eu citeam anunțurile de mică publicitate de pe internet. Cuvintele mele cheie erau închiriere casă la țară. Auvergne se număra printre primele rezultate ale căutării mele. N‑am stat mult pe gânduri. Trebuia să plec urgent. La prima propunere de vizionare, mi‑am făcut în grabă valiza și‑am tulit‑o.

Cărțile apărute la Editura Trei se pot comanda pe edituratrei.ro, librex.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, elefant.ro, dol.ro