Ziua în care m-am iubit cu adevărat de Andreea Săvulescu, Editura Bookzone – recenzie

 Editura Bookzone

An apariție: 2019

Nr. pagini: 302

Andreea Săvulescu este psihoterapeut de meserie și, deși și-a dedicat toată viața încercând să-i înțeleagă pe oameni, să-i mulțumească și să scoată la suprafață lumina din ei, ea s-a simțit întotdeauna neiubită, nevăzută, nedorită.

„Ziua în care m-am iubit cu adevărat” este a doua carte a ei, după „Trăiește autentic”, pe care a scris-o în primul rând pentru ea însăși, pentru a se vindeca de traumele și de rănile trecutului, dar și pentru cititori, care pot găsi în ea chei de gândire și de analiză a propriilor dureri.

Învață alături de Andreea să te iubești tu în primul rând, să te pui pe primul loc în viața ta, să faci pace cu trecutul într-un mod vindecător și asumat, nu prin negare, și să iei ce e mai bun de la viață, eliberându-te de poverile care-ți apasă pe suflet, conștient sau inconștient.

Din punct de vedere literar, anul 2020 este unul al schimbărilor și al surprizelor. Am început să citesc cărți de care , altă dată, aș fi fugit 😉 . 

„Ziua în care m-am iubit cu adevărat„ de Andreea Săvulescu este o astfel de carte. Întâmplător am auzit de ea și, atrasă fiind de titlu, unul foarte sugestiv și incisiv, deopotrivă, dar și plin de conotații, am decis să o citesc. 

Încă de la început am simțit că lectura nu va fi ușoară, ci, mai degrabă, una tristă, dureroasă. În „Introducere” Andreea Săvulescu ne mărturisește că a scris această carte pentru copilul din ea care a crescut în mijlocul unei familii, dar tot timpul s-a simțit singură; a scris cartea pentru adolescenta din ea, cea mereu umilită și respinsă; a scris cartea pentru tânăra care a oscilat între diverse locuri de muncă negăsindu-și locul; și, nu în ultimul rând, a scris această carte pentru ea, femeia de azi, cu defecte și calități, dominată, însă, de temeri ce i-au zădărnicit fericirea, împlinirea sufletească. Și-a așternut pe hârtie propria viață cu scopul de a se vindeca. De fapt, întreaga carte este despre vindecare, despre renaștere.

Prin propriile experiențe, autoarea scoate în evidență ideea că unele probleme din prezent, mai ales cele legate de atașament, provin din copilărie, iar pentru a le depăși trebuie să ne întoarcem în trecut, să-l acceptăm și să iertăm.

Este o carte potrivită tuturor pentru că în povestea Andreei Săvulescu ne vom regăsi mulți dintre noi. Autoarea a avut curajul să pună degetul „pe rană”. A ei! Dar și a noastră! Este o carte ce doare pentru că te lovește direct în străfundurile sufletului. Dar, așa cum spune și autoarea, durerea este binevenită. Din ea, prin ea, putem învăța multe.

„A fost minunat să am ocazia să mă privesc din exterior și să îmi văd partea bolnavă, suferindă, partea din mine care zace, în genunchi. Acum știu că e important să îi dau voie durerii să fie ca să o depășesc. Se spune că persistă lucrurile cărora le opunem rezistență, iar eu îi rezistam durerii din interior, respingându-mă, la fel cum mă respingeau și cei din jur. ” 

” …bucurați-vă de durerea voastră, dați-i voie să fie, luați ce e mai bun din fiecare experiență, durerea înseamnă creștere, înseamnă expansiune și, dacă nu înțelegi cum e să te doară, nu înțelegi nici cum este să fii fericit! ” 

Dacă ar fi să rezum această carte la un singur cuvânt, acela ar fi: IUBIRE!!! Chiar dacă are mai multe forme, iubirea te înnobilează. Dar ca să înțelegi acest lucru, trebuie să înveți să te iubești pe tine, să trăiești cu intensitate, să simți. 

„Viața nu este altceva decât o învățare de a ne iubi singuri și, până nu aflăm cum să o facem, nu suntem altceva decât niște bieți cerșetori emoționali.” 

„Am învăţat că nu este nimic mai presus de mine în viaţa asta decât sunt eu şi că, oricâtă durere îmi aduce procesul de descoperire, el merită tot efortul, pentru că mă metamorfozează, mă transformă din larvă în fluture, unul cu aripi colorate, pregătite de zbor.
Am învăţat că e important să mă cunosc pe mine ca să ştiu ce nevoi am şi să mi le hrănesc eu însămi, altfel mă agăţ de oameni care nu mă pot căra în spate, pentru că ei nu pot căra nici sacii lor şi că, dacă mă las pe alţii, risc să cad, să mă lovesc mai rău. Am învăţat că nu e suficient să aud, că e important să şi ascult ceea ce îmi zic cei din jur, şi că, dacă omul îmi spune că nu vrea relaţie, nu are rost să mă zbat eu, să îl repar, să îl fac să mă dorească, să mă iubească, să mă vrea, ci trebuie să învăţ să las lucrurile aşa cum sunt, să nu forţez, să mă doresc eu.”

Iubirea și mulțumirea de sine sunt concepte de care fugim de teamă că vom fi catalogați egoiști, răi, astfel că uităm să ne bucurăm de ceea ce avem și ne agățăm de dorințe sau lucruri care nu se pot împlini, și de persoane care nu ne pot împlini sufletește. Credem cu naivitate că a avea ceva sau pe cineva anume, înseamnă să avem totul. Iar într-o zi realitatea ne va lovi brusc. Trebuie să învățăm și să acceptăm că putem fi fericiți chiar dacă nu avem „totul”.

Acceptând trecutul, amintirile dureroase, suferind pentru tot ce am făcut greșit, îmbrățișând cu lacrimi în ochi, dar și cu iubire, tot ce ne oferă viața, ne putem vindeca, putem renaște din propria cenușă.