Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei – recenzie

„Zuleiha, care ar fi putut muri de atâtea ori la nașteri, sub zăpadă sau sub vreo sanie întâmplătoare cu deportați. Sfidând blestemul care planează asupra sa, eroina ajunge, parcă fără voia ei, să cunoască iubirea, bucuria de a trăi și fericirea maternității. Povestea Zuleihăi devine o răscolitoare pledoarie pentru viață.“ – ActuaLitté.com

Zuleiha deschide ochii de Guzel Iahina este o carte excepțională, fascinantă, de o forță extraordinară, care te smulge din confortul tău, trăgând cortina timpului și azvârlindu-te direct în vâltoarea unei perioade extrem de tulburi a istoriei. Este o carte de un realism magic tulburător, în care elementele fantastice punctează câteva momente cheie ale narațiunii, menţinând însă tonul credibil al prezentării obiective a realităţii.

Acțiunea cărții se derulează pe o perioadă de șaisprezece ani, începând din anul 1930 până în anul 1946.

În primul capitol al cărții o cunoaștem pe Zuleiha, o tănâră țărancă tătară, în vârstă de treizeci de ani și asistăm la o zi obișnuită din viața ei.

Zuleiha este un personaj absolut memorabil, care reușește să te impresioneze prin bunătatea ei nețărmurită și prin extraordinara ei capacitate de a-și accepta cu smerenie și stoicism destinul, fără a se revolta sau a se îndoi de ordinea lucrurilor stabilită de regulile stricte, nescrise, moștenite din moși strămoși, insuflate de mama ei încă din fragedă pruncie.

Zuleiha se căsătorise pe când avea doar cincisprezece ani cu Murtaza, un tătar ursuz în vârstă de patruzeci și cinci de ani. Îi născuse în cei cincispreceze ani patru fete, care muriseră însă imediat după naștere, întocmai cum prorocise cu o satisfacție răutăcioasă Strigoaica, soacra ei oarbă și aproape surdă, rea ca o viperă, ce avea să împlinească în curând o sută de ani.

Ziua lui Zuleiha începea devreme, în zori. Imediat ce a deschis ochii, Zuleiha se strecoară tiptil, desculță, în pod, unde subtilizează două foițe umplute cu magiun. Te înduioșează teama ei de a nu fi prinsă de soț sau de soacră, de parcă ar fi făcut cine știe ce infracțiune. După aceea, o așteaptă o întreagă zi de muncă asiduă, stându-i la dispoziție soacrei pentru a-i face toate toanele acesteia, însoțindu-l pe Murtaza în pădure pentru a tăia lemne, unde era cât pe-aici să se piardă, nemaigăsindu-și drumul în infernul de zăpadă, iar la întoarcerea acasă gătind, spălând, făcându-i baie soacrei și acceptând stoică bătaia administrată de Murtaza, stârnit de mama lui. Iar la sfârșit, ca bonus, trebuia să-și îndeplinească și îndatoririle de soție, în ciuda faptului că abia se ținea pe picioare de oboseală.

”De obicei, în timp ce-și îndeplinește îndatoririle de nevastă, Zuleiha se compară în gând cu putineiul în care gospodina bate cu mâini puternice untul până când devine o pastă groasă și tare. Azi însă, gândul acesta, familiar ei, nu poate străpunge cortina grea de oboseală. Prin somnul care o învăluie, abia mai distinge icnetele bărbatului. Loviturile repetate ale trupului lui o adorm, precum legănatul ritmic al unei căruțe…”

Zuleiha își accepta cu seninătate soarta și ordinea lucrurilor, ca pe ceva implacabil, dictat de sute de ani și transmis verbal din generație în generație, mai ales prin glasul mullah-hazretului care le propovăduia slujba vineri la moschee bărbaților, cerându-le acestora să le-o reproducă ulterior când ajungeau acasă femeilor, pentru ca acestea să nu se abată de la calea cea dreaptă și să se întărească în credința adevărată.

”Mullah-hazret poruncea bărbaților să transmită conținutul discuțiilor de vineri femeilor rămase la treburile casei, pentru a nu se abate de la calea cea dreaptă și a se întări în credința adevărată. Murtaza îndeplinea ascultător porunca: după ce venea acasă, se așeza pe laviță, aștepta până când în jumătatea destinată femeii se stingea zgomotul râșniței sau zdrăngănitul vaselor și arunca prin perdea aceleași cuvinte: ”Am fost la moschee. L-am văzut pe mullah.” Zuleiha aștepta în fiecare vineri această frază, căci ea însemna mult mai mult decât spuneau cuvintele luate separat: toate în lumea asta sunt la locul lor, ordinea lucrurilor e neclintită.”

Însă destinul avea să sfărâme toată acea orânduială într-o clipită, cu o ușurință înfricoșătoare.

Noua putere sovietică și-a trimis soldații să adune cotele. Țăranii, obișnuiți deja cu această practică, învățaseră tot felul de tertipuri pentru a-și ascunde roadele pământului și animalele.

Însă Murtaza și Zuleiha au avut ghinionul să se întâlnească cu soldații tocmai după ce ascunseseră grânele în cimitir, în mormântul fetelor. În momentul în care comandantul soldaților i-a cerut să le predea recolta, Murtaza a turbat de furie și s-a repezit cu toporul la el, fiind împușcat mortal de către acesta.

Zuleiha, alături de alți țărani, a fost trecută pe o listă a țăranilor deschiaburiți, cărora li s-a confiscat averea și au fost deportați spre o destinație obscură, pe care nu o știa nimeni, nici măcar comandantul, Ivan Ignatov.

”Ignatov nu se gândea prea mult la soarta viitoare a celor pe care-i avea sub supraveghere. Treaba lui era să-i predea. Când Ilona îl întreba unde erau duși țăranii bărboși chinuiți, care se târau toată ziua în sănii pe străzile Kazanului, ei i-o reteza: acolo unde exploatatorii și cei care sug sângele poporului își vor ispăși până la capăt trecutul negru prin muncă cinstită și își vor câștiga – câș-ti-ga! – dreptul la un viitor luminos. Punct.”

Totuși, Ivan Ignatov avea o strângere de inimă ori de câte ori se uita la Zuleiha, țăranca plăpândă pe care o lăsase fără soț, sâmburii îndoielii începând să încolțească în mintea lui.

”Lui Ignatov nu-i prea arde să se uite la următoarea sanie. Cum ar veni: l-a omorât pe om şi a lăsat-o pe muiere fără bărbatul ei. Nu o dată s-a întâmplat. Şi numai din vina ţăranului, s-a repezit cu toporul asupra lui ca turbat. La început n-au vrut decât să-l întrebe de drum… Totuşi, Ignatov nu poate scăpa de senzaţia neplăcută că i se strânge stomacul. Milă? E tare mărunţică femeia asta, e plăpândă. Şi are chipul palid, delicat, parcă-i de hârtie. E limpede: n-o să ţină la drum. Poate cu bărbatu-său ar fi rezistat, dar aşa… Reiese că el, Ignatov, nu l-a ucis numai pe soţul ei, ci şi pe ea.”

Ivan Ignatov este un personaj fascinant, plin de contradicții. Un soldat devotat trup și suflet revoluției sovietice, luptase încă de la început pentru apărarea și consolidarea ei, încă din anul 1918. Deși misiunea lui inițială era să-i adune pe culaci (cei considerați contrarevoluționari) și să-i predea, soarta a decis ca destinul lui să fie strâns împletit cu al acestora, fiind numit supraveghetorul lor și însărcinat să-i conducă pe aceștia în tren spre o destinație incertă. Este foarte interesant de urmărit cum evenimentele petrecute își vor pune puternic amprenta asupra lui, zdruncinându-i conștiința și făcându-l să-și reconsidere principiile și idealurile, pe care le considerase până atunci indestructibile….

Drumul cu trenul a fost cumplit, deportații stând înghesuiți unii în alții, în condiții precare de igienă, iar alimentele complet insuficiente. După o călătorie infernală, din cei aproape o mie de țărani deschiaburiți, cărora li se alăturaseră mai mulți aristocrați leningrădeni și câțiva deținuți de drept comun, au ajuns în Siberia, destinația lor finală, doar vreo câteva sute, restul murind de foame sau de oboseală, iar vreo cincizeci de suflete au reușit să evadeze.

Coșmarul era însă departe de a se fi încheiat. Trimiși cu o barja la locul aflat în pustietate unde deportații trebuiau să construiască un sat și să muncească într-un lagăr de muncă, mai mulți dintre ei s-au înecat în condiții dramatice, la destinația finală ajungând doar câțiva zeci care erau, paradoxal, cei mai slabi dintre ei și comandantul Ivan Ignatov, măcinat de vina de a nu fi reușit să-i salveze pe cei aflați în supravegherea sa. Mai mult, cei de la centru păreau să fi uitat complet de ei, lăsându-i izolați și complet lipsiți de mijloace de producție sau de subzistență, fără alimente și având în față perspectiva înfricoșătoare a unei ierni geroase, în condițiile în care nici unul dintre ei nu avea haine călduroase.

Modul în care aceștia au reușit să reziste totuși este un elogiu adus capacității umane de supraviețuire și adaptare la condițiile cele mai vitrege.

Când natura își arată colții, și credința cea mai puternică începe să se slăbească…

Zuleiha, care devenise mamă după o naștere extrem de dificilă, nu mai era la fel de încrezătoare ca până atunci în forța divină, care părea că uitase complet de acel colț îndepărtat de lume.

”În ultima vreme, Zuleiha făcea multe lucruri care altădată i s-ar fi părut rușinoase, imposibile. Se ruga rar, în grabă. Se convinsese în timpul foametei recente că Allah nu-i vede și nu-i aude: dacă Preaînaltul ar fi auzit măcar una dintre miile de rugi înlăcrimate trimise de Zuleiha în iarna aceea aspră, n-ar fi putut să-i lase pe ea și pe Iusuf fără ocrotirea lui milostivă. Prin urmare, privirea din înălțimi nu ajungea în pustietatea asta. La început îi fusese frică să trăiască fără atenția permanentă și supravegherea strictă a ochiului atotvăzător – se simțea orfană. Apoi s-a obișnuit, s-a resemnat. Uneori, din obișnuință, trimitea spre cer mici rugăciuni grăbite – așa cum sunt trimise scrisori din locuri sălbatice și îndepărtate, fără speranța că ele vor ajunge la destinatar.”

O legătură stranie, tulburătoare ia naștere între Zuleiha și Ivan, fiecare simțind o atracție covârșitoare față de celălalt.

Ivan fusese intrigat de la bun început de tânăra țărancă, cu ochi verzi fascinanți, simțind o nevoie inexplicabilă de a o apăra, chiar contra propriilor lui interese.

Imaginea ochilor ei verzi pătrunzători i-a evocat o altă amintire, a chipului soțului ei ucis, iar aceasta a făcut o fisură în conștiința lui, care s-a lărgit tot mai mult, pe măsură ce noi și noi chipuri ale oamenilor omorâți de el îi reveneau în minte…

”De acolo a pornit totul. Cei uciși au început să vină noaptea și să se uite la el. De fiecare dată, privindu-și noul vizitator, Ignatov se chinuia să și-l amintească: unde? când? cum? Se trezea din cauza încercării încordate de a-și aduce aminte. Și fiind în stare de veghe, își întorcea pentru a zecea oară perna cu partea mai rece spre obraz și rememora: pe acesta, lângă Șemordan, în iarna lui ’30; pe acesta, în valea Barzosk, lângă Dușanbe, în ’22, pe acesta, pe Sviiga, în ’20.

Pe mulți îi omorâse în schimburi de focuri și în bătălii, nu le văzuse fețele, dar veneau și se uitau la el. Era oarecum ciudat, numai în somnn putea să-i recunoască – după cum întorceau capul, după forma cefei, după mișcarea umerilor, după cum învârteau săbiile. Și-i amintea pe toți, până la primul ucis, în 1918. Toți ca unul – dușmani înrăiți, inveterați, periculoși: soldații lui Denikin, cehii albi, basmacii, culacii. De nici unul nu-i e milă, se liniștea el. Dacă i-ar întâlni, i-ar ucide din nou fără să clipească. Încerca să se calmeze, dar nu mai putea să doarmă.”

Deși Zuleiha îl respinge categoric la început pe Ivan, mult prea tributară convingerilor ce-i fuseseră insuflate, pe măsura trecerii timpului și producerii mai multor evenimente dramatice, rezistența ei începe să slăbească tot mai mult, văzându-l pe Ivan în cu totul altă lumină, un om bun, cu slăbiciuni și defecte, măcinat de demoni interiori.

”Nu-i era rușine. Dispăruse tot ce fusese învățată să facă și știa pe de rost încă din copilărie. Ceea ce venise nou în schimbul deprinderilor vechi îi ștersese spaimele, așa cum viitura duce cu ea crengile rupte și frunzele putrede de anul trecut.

”Femeia e câmpul în care bărbatul seamănă semințele urmașilor”, o învățase mama ei înainte să o trimită în casa lui Murtaza. ”Nu-i șade bine câmpului să se împotrivească plugarului.” Și ea nu se împotrivea: strângea din dinți, își ținea respirația, răbda; trăise atâția ani fără să știe că se putea și altfel. Acum știa.”

Însă concepțiile adânc înrădăcinate erau prea puternice ca să poată fi învinse, înfățișându-se în fața Zuleihăi sub forma soacrei ei, Strigoaica, amenințând-o că va fi pedepsită pentru afrontul ei.

”Masca își cască gura, scoate vălătuci de aburi și șuieră abia auzit:

– O să fii pedepsită… Degetul noduros cu gheara lungă și întoarsă spre cer. O să fii pedepsită pentru toate…”

Iar când fiul ei Iusuf s-a îmbolnăvit curând după aceea, Zuleiha a fost convinsă că o justiție divină necruțătoare a decis să o pedepsească și nu a pregetat nicio clipă în a-și sacrifica propria fericire, ca o jertfă necesară pentru a-și putea salva fiul.

Pedeapsa Zuleihăi a atras după sine și pedeapsa lui Ivan, care ajunge să-și ispășească prin suferință toate păcatele, sfâșiat de regrete și lipsit de sprijinul persoanei iubite, pe care o pierduse fără a avea vreo vină și fără posibilitatea de a o convinge să se răzgândească, fiind învins de o forță invizibilă și nepalpabilă, dar cu atât mai puternică…

Totuși, după ani întregi de suferință, soarta îți poate acorda o grațiere, oferindu-ți șansa unui nou început… Veți descoperi în carte despre ce este vorba.

Galeria personajelor secundare este și ea impresionantă. Dintre aristocrații deportați, se disting câteva figuri aparte.

Wolf Karlovici fusese un chirurg strălucit și un profesor eminent. Evenimentele tulburătoare și atrocitățile ce se produseseră imediat după revoluția sovietică îi zdruncinaseră sănătatea mintală, refugiindu-se într-o lume perfectă imaginară în care el credea în continuare că trăiește. Trădat de fosta lui menajeră, care îl denunțase ca fiind contrarevoluționar pentru a-și putea însuși locuința acestuia, Wolf fusese urcat în tren alături de ceilalți deportați. Pe tot timpul călătoriei, Wolf dedublase realitatea, închipuindu-și că se afla într-un spital de campanie. Momentul care l-a făcut să se scuture de găoacea în care se înconjurase pentru a se autoproteja de grozăviile realității a fost cel în care Zuleiha a născut, în plină pustietate a Siberiei, iar pruncul era așezat transversal. Fără intervenția lui, nici Zuleiha, nici pruncul ei Iusuf nu ar fi avut nicio șansă de a supraviețui.

Alte figuri remarcabile sunt Isabella, o aristocrată ce-și păstrase eleganța în purtări și atitudine indiferent de situațiile critice prin care trecuseră, Konstantin Arnoldovici, soțul Isabellei și fost ministru al agriculturii și Ikonikov – un pictor excentric.  Cei trei, care aveau adesea lungi conversații în franceză, demonstrează puterea spiritului uman de a-și menține integritatea morală în ciuda tuturor provocărilor extreme. De asemenea, cei trei, împreună cu Wolf Karlovici, își vor pune amprenta asupra personalității micuțului Iusuf, fiul lui Zuleiha, implicându-se cu mult entuziasm și energie în educația acestuia.

Un  personaj odios, de-a dreptul malefic, este Gorelov. Un fost deținut de drept comun, fusese urcat în trenul deportaților și trimis în Siberia. Alunecos și perfid, Gorelov se purta umil cu cei aflați la putere, lovind fără milă în cei mai slabi. Într-o societate inechitabilă, construită pe o fundație șubredă, tocmai indivizii cei mai abjecți ajungeau să triumfe…

O carte copleșitoare, cu atât mai veridică cu cât a fost inspirată din fapte reale, autoarea scriind romanul pornind de la relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia…

Finalul cărții este de o mare încărcătură emoțională, lăsându-te totuși cu un fir de speranță…

”Și ea va simți că durerea care a umplut lumea nu a dispărut, dar a lăsat-o să respire.”