Eu. Și Atât. – Aura B. Lupu – Editura Siono – recenzie

Eu. Și Atât.

Autor: Aura B. Lupu

Anul apariției: 2021

Număr pagini: 220

Editura SIONO

,,Miresele au, de obicei, amintiri frumoase din noaptea nunții, Alisa își amintea, însă, cu tristețe și multă amărăciune urma arzătoare de pe obraz, ochii plânși, șocul din care nu-și revenise multă vreme și zâmbetul forțat pe care-l afișase apoi până la sfârșitul petrecerii.

Ce-a durut-o mai tare n-a fost  palma primită, ci atitudinea părinților ei, care-au trimis- o la baie, să- și ascundă urmele de pe obraz și rimelul întins, șoptindu-i să nu-i facă de rușine la lume. Atât.”

,,Căzuse pradă tentației de-a se simți dorită și iubită, nu era vreo sfântă, dar fusese și mult prea naivă. Făcuse greșeli. Le regreta acum pe toate. Căutase dragostea ce-i fusese refuzată o viață întreagă; cu capul plin de povești din romanele ei favorite, în care eroii se iubeau în draci, cu patimă și patos, cu înflăcărare și până la moarte, încurcase rău borcanele. Pentru că Alisa confundase rău de tot dragostea cu sexul. Tânjind după dragoste, după afecțiune și atenție, Alisa intrase într-o relație care-i făcuse sufletul bucăți. Fusese o mare proastă și-o naivă, care mai credea încă în poveștile cu zâne și cu Feți- Frumoși. Plătise, însă, prețul cu vârf și îndesat pentru prostia și naivitatea ei.

Pentru că atunci cînd Făt-Frumos chiar îi ieșise-n cale, îl lăsase să plece fără să facă niciun gest.”

,,Mama cireș și tata vânt, așa le zicea, biata fătuca fără minte ce era, și credea că înțelegeau tot ce le șoptea. Toate durerile și amărăciunile ei de copiliță naivă, dar c-o inimă prea simțitoare și- un suflet bătrân, lor le destăinuia. Între crengi, în foșnetul frunzelor, în razele soarelui la apus și-n șuierul vântului ascundea o lume întreagă. Lumea ei. Pe care-și jura, că atunci când va fi mare, o s-o străbată-n lung și-n lat…

Cocoțată acolo, avea senzația că lumea toată-i numai a ei. Să simtă vântul în păr, coaja copacului pe obrajii mânjiți de cireșe și de lacrimi uscate, mirosul crengilor dezgolite și-al frunzelor zdrobite-n palmă, să prindă în ochi ultimele raze de soare, colorate atât de frumos, era ceva liniștitor. Sigur. Un sentiment greu de descris. Și pe care nu l- a mai regăsit. Nicăieri. Niciodată.”