Rebecca de Daphne du Maurier, Editura Orizonturi, Colectia Romane Celebre – recenzie

31

Rebecca, de Daphne du Maurier (Rebecca)

Editura Orizonturi
396 pagini
Traducere: Mihnea Columbeanu
Daphne du Maurier (n. 13 mai 1907 – d. 19 aprilie 1989) a fost o scriitoare britanică. Multe dintre operele sale au fost adaptate în filme, inclusiv romanele Rebecca (adaptarea cinematografică a câștigat Premiul Oscar in 1941) Hanul Jamaica si povestirile scurte Păsările și Nu privi acum. A mai scris Verișoara mea RachellGeneralul Regelui și Golful Francezului. Primele trei adaptări au fost regizate de către Alfred Hitchcock iar ultimul de Nicolas Roeg. Bunicul ei a fost scriitorul George Du Maurier iar tatăl ei actorul Gerald Du Maurier. Sora ei mai mare Angela a devenit și ea la rândul ei scriitoare iar sora mai mică Jeanne a fost pictor. (sursa Wikipedia).
428188
Publicat pentru prima dată în 1938, Rebecca este un roman clasic gotic, plin de mister, care amintește de opere celebre cum ar fi Jane Eyre – Charlotte Brontë și La răscruce de Vânturi – Emily Brontë. În anul 2000 romanul ”Rebecca” de Daphne du Maurier a câștigat premiul Anthony (care se acordă pentru cele mai bune romane de mister) pentru Cel mai bun roman al secolului. De asemenea, lucrarea figurează în Top 10 romane de suspans din toate timpurile, publicat în SUA.
Rebecca este una dintre cele mai bune opere de ficțiune, de mare profunzime psihologică, ce combină laolaltă suspansul, romantismul, misterul, ținând cititorul în priză până la ultima pagină, gradând magistral tensiunea, indiciile fiind dezvăluite pe rând, încât nu poți ghici deznodământul până la final.
Personajele sunt bine conturate, iar pe măsură ce evoluează acțiunea ne dăm seama de motivațiile ascunse ale fiecăruia. Autoarea dovedește un talent excepțional în a da personalitate unui loc. Misteriorul castel Manderley este descris prin atât de multe detalii semnificative, încât este  perceput ca un caracter aparte al poveștii, care reușește să influențeze destinele celor implicați.
Intriga poveștii începe la Monte Carlo, când o tânără de douăzeci și unu de ani (căreia, ca un amănunt interesant, nu îi aflăm numele până la sfârșitul cărții), silită de greutățile vieții și de faptul că rămăsese singură pe lume, era companioana doamnei Van Hopper, o doamnă bătrână, bârfitoare și pisăloagă, pentru suma de nouăzeci de lire sterline. Cartea este scrisă la persoana întâi din perspectiva tinerei, astfel că vom putea afla cele mai ascunse gânduri ale ei, încercând, prin ochii ei, să ghicim adevărul despre ceilalți.
Snobismul doamnei Van Hopper urma să-i schimbe destinul pentru totdeauna.
”Mă întreb cum ar fi fost viața mea de azi, dacă doamna Van Hopper n-ar fi fost o snoabă.”
Dorința ei era de a pretinde că este prietenă personală cu cei mai distinși vizitatori ai Monte Carlo, chiar dacă se întâlnise doar tangențial cu aceștia. Astfel, într-una din zile doamna Van Hopper îl vede pe Maxim de Winter, proprietarul faimosului castel Manderley, rămas văduv în urmă cu un an, în urma unei tragedii în care soția lui se înecase în lacul din apropierea castelului, și îl agață imediat, dornică să obțină o invitație din partea acestuia.
Tânăra este imediat fermecată de bărbatul de patruzeci și doi de ani, al cărui aer misterios o duce cu gândul la un decor medieval.
”Locul lui era într-un oraș fortificat din secolul al XV-lea, o citadelă cu străzi înguste, pietruite și turle subțiri, unde locuitorii purtau pantofi cu vârfuri ascuțite și pantaloni bufanți. Chipul lui era frapant, sensibil, cu un inexplicabil aer medieval, amintindu-mi de portretul văzut într-o galerie, nu mai știam unde, al unui anumit Gentleman Necunoscut.”
Doamna Van Hopper cade țintuită la pat de o gripă, dându-le astfel celor doi ocazia de a petrece multe clipe împreună, făcând plimbări lungi, iar tânăra deschizându-și sufletul în fața lui ca față de nimeni altcineva și îndrăgostindu-se nebunește de el.
Într-una dintre zile, fericită și destinsă, tânăra afirmă că și-ar dori să se inventeze ceva care să conserve amintirile, la care să poți să revii, iar și iar.
”- Numai de s-ar putea inventa ceva care să conserve amintirile, ca pe niște parfumuri, am spus eu, pradă unui impuls. Să nu se învechească niciodată, să nu-și piardă prospețimea. Iar atunci când ți se face dor de-o amintire, să poți scoate dopul sticlei și să retrăiești aievea acel moment.”
Dar, din păcate, de multe ori amintirile nu sunt plăcute și ne dăm seama, pentru prima dată, că Maxim este chinuit de demoni interiori.
”Mă tem că sunt de altă părere. Toate amintirile sunt amare și prefer să nu mă gândesc la ele. Acum un an s-a întâmplat un lucru care mi-a schimbat întreaga viață și vreau să uit toate perioadele existenței mele de până atunci. Acele vremuri au luat sfârșit. Nu mai există. Trebuie să-mi iau viața de la început. În prima zi când ne-am întâlnit, doamna Van Hopper a dumitale m-a întrebat de ce venisem la Monte Carlo. Vin pentru că pune capacul peste acele amintiri pe care dumneata vrei să le reînvii. Nu merge întotdeauna, desigur, uneori mirosul e prea puternic ca să rămână în sticlă, și prea intens pentru mine. Și atunci, diavolul lăuntric, ca un iscoditor furișat, încearcă să scoată iar dopul.”
Lucrurile se precipită brusc în momentul în care doamna Van Hopper se hotărăște pe neașteptate să plece la New York. Disperată că nu o să-l mai vadă niciodată pe Maxim, tânăra aleargă în camera lui pentru a-și lua rămas bun. Urmează o neașteptată cerere în căsătorie, e drept nu dintre cele mai romantice.
”- Deci, doamna Van Hopper s-a săturat de Monte Carlo, spuse el, iar acum vrea să se ducă acasă. Și eu vreau să plec. Ea la New York, eu la Manderley. Pe care din două îl preferi? Alege.
(…)
– Vrei să spui că ai nevoie de o secretară sau așa ceva?
– Nu, te cer de soție, prostuțo.”
După nuntă, cei doi petrec o perioadă idilică în Franța și Italia, în care ea se mulțumea doar să îl iubească, nepunând nici o întrebare despre trecut sau viitor, mulțumită doar cu mica fericire a prezentului viu.
”Căci Maxim era mai vesel decât mă așteptasem, mai tandru decât visasem, cu un spirit viu și arzător într-o sută de moduri plăcute, nu mai era acela pe care-l cunoscusem la început, străinul care stătea singur la masa din restaurant, cu privirea înainte, închis în viața lui tainică. Maxim al meu râdea și cânta, arunca pietre-n apă, mă lua de mână, nu i se mai brăzda fruntea între sprâncene, nicio povară nu mai purta pe umeri. Îl descopeream ca iubit și ca prieten, și în timpul acelor săptămâni uitasem că avea și el o viață personală, ordonată, metodică, o viață la care trebuia să se înapoieze, ca să și-o continue la fel ca înainte, făcând ca ultimele câteva săptămâni de fericire să devină doar o scurtă vacanță, rămasă numai o amintire.”
Din păcate, lucrurile s-au schimbat brusc odată cu întoarcerea la Manderley. Imaginea castelului o copleșește de la prima vedere, iar în holul de la intrare era o mulțime de oameni, angajați ai castelului, aliniați să o întâmpine. Dintre ei se remarcă de la început doamna Danvers, menajera castelului, un personaj malefic, după cum vom vedea ulterior.
”Cineva se desprinse din mulțimea de chipuri, o persoană înaltă și slabă, îmbrăcată complet în negru, căreia pomeții proeminenți și adânciți în cap, îi dădeau o înfățișare de hârcă, având pielea albicioasă ca pergamentul, întinsă pe oase.”
În continuare tânăra doamnă de Winter încearcă să-și găsească propria identitate, copleșită de prezența fantomatică a Rebeccăi, care este extrem de vie în amintirile tuturor.  Maxim se poartă inexplicabil de rece cu ea, iar conform informațiilor primite în special de la doamna Danvers se părea că el și-a adorat soția și nu va fi capabil să o uite niciodată. Tensiunea atinge cote insuportabile și tânăra femeie ajunge aproape de colaps, în pragul sinuciderii.
Dar cum lucrurile nu sunt de multe ori ce par a fi, apar indicii noi, autoarea surprinzându-ne cu mai multe întorsături dramatice de situație și dezvăluiri de secrete, având o ultimă surpriză chiar la final.
V-aș recomanda, după ce citiți finalul, să recitiți primele pagini ale romanului, care se petrec în prezent. Le veți vedea într-o cu totul altă lumină.
”Nu avem secrete unul față de altul. Împărtășim totul.”
”Iar încrederea este o calitate pe care o prețuiesc, deși am avut parte de ea mai târziu. Cred că dependența lui față de mine este aceea care m-a făcut în sfârșit îndrăzneață. În orice caz, mi-am pierdut sfiala, timiditatea, nesiguranța în fața străinilor. Sunt foarte diferită de acea femeie care a venit la Manderley pentru prima oară, plină de nerăbdare și speranță, handicapată de o stângăcie de-a dreptul deznădăjduită și pătrunsă de cea mai intensă dorință de a mulțumi pe toată lumea.”
”Lumina lunii poate juca farse ciudate asupra fanteziei, chiar și fanteziei cuiva care visează. În timp ce stăteam acolo, tăcută și nemișscată, puteam să jur că acea casă nu era doar o cochilie goală, ci trăia și respira, la fel de vie ca odinioară.”
Rebecca este o carte magistral scrisă, cu o mare încărcătură psihologică, despre puterea destinului, zbuciumuri interioare, lupta pentru găsirea propriei identități, aparențe înșelătoare, minciuni, intrigi, secrete, iar în final despre încredere și puterea vindecătoare a dragostei.
rebecca 1
Cartea am inclus-o în Top 8 cărți clasice care ne-au încântat, scrise de femei

About Author

31 de comentarii

  1. Barbalata Mirela on

    In liceu am citit multi autori clasici dar, sincer, nu i-am apreciat asa cum trebuie. Cartea „Rebeca” este o creatie literara minunata. Sincer mi-as dori sa rfecitesc cartea. Sunt multe lucruri pe care le-am uitat.

Lasă un răspuns