Top 10 carti clasice deosebite

22
Sunt multe cărți clasice care m-au impresionat, o parte dintre ele le-am menționat deja în Top 10 cărți care m-au captivat în adolescență.
Cărțile din acest top s-au remarcat în mod deosebit prin subiectul ingenios și ideile originale prezentate.
Toate aceste cărți au fost ecranizate; am atașat câte un trailer la fiecare în parte.

1. Bătrânul şi marea de Ernest Hemingway (The Old Man and the Sea)

Ernest Miller Hemingway (1899 – 1961) a fost un romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, laureat al Premiului Pulitzer în 1953, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani din întreaga lume.
Opera sa are ca sursă o experiență de viață profundă și originală și relatează, conform concepției scriitorului, „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu„, într-o proză energică, aspră, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice și susținută de un ton colocvial.
Bătrânul și marea (în engleză The Old Man and the Sea) este un roman scris de Ernest Hemingway, pentru care a primit în 1953 Premiul Pulitzer.
Pentru bătrânul Santiago, prinderea celui mai mare peste-spadă din apele adânci ale oceanului devenise o obsesie. Dar, după 84 de zile petrecute în larg, bătrânul rămas fără puteri nu reuşeşte să învingă ghinionul care pare să-l urmărească peste tot. Ceilalţi pescari l-au abandonat, doar tânărul sau ucenic, Manolin, îl sprijină în pasiunea lui, dar nici el nu-l poate însoţi în larg, din cauza părinţilor săi. Cea de-a 85-a zi schimbă totul. Din acest punct încolo, Santiago va începe de unul singur o lupta de trei zile cu forţele naturii şi cu neajunsurile vârstei, pentru a smulge oceanului captura vieţii sale.
Una dintre operele de căpătâi ale lui Ernest Hemingway, „Bătrânul şi marea” explorează teme precum mortalitatea, a şti să pierzi şi locul omului în natură.
Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existența, încordare surdă (ca atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din adâncuri), înfruntarea pe față (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si măreția înfrângerii. Impulsul îl constituie câștigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesitaților materiale, dorința omului de a-și afirma propria valoare, ca justificare a existenței. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă si suferință : “Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar când își pune singur intrebarea: “Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: “Nimic. […] Am ieșit prea în larg!”, pescarul aparându-ne astfel înscris într-un mit al îndrăznelii si semeției omului, care începe cu Icar, prabușit fiindcă se apropiase prea mult de soare.

Citate:
„Bătrânul știa că o să iasă mult în larg, așa că lăsă în urma lui mirosul uscatului și vâsli înainte, spre mirosul curat al oceanului de la prima oră a dimineții. Văzu în apă fosforescența algelor golfului în timp ce trecea vâslind peste acea parte din ocean pe care pescarii o numeau marele puț, pentru că acolo începea brusc un abis de o mie patru sute de metri, unde, din pricina vârtejului făcut de curentul ce se izbea de pereții abrupți de pe fundul oceanului, se strângeau toate soiurile de pești. Aici, în gropile cele mai adânci, se găseau colonii de creveți și pește pentru momeală, uneori chiar și grupuri de calamari, iar noaptea toate aceste făpturi se ridicau aproape de suprafață și toți peștii rătăcitori se hrăneau cu ele.”
„Omul nu este făcut ca să fie înfrânt. Pe om poţi să-l distrugi, dar nu poţi să-l înfrângi.”
„Vârsta e ceasul meu deşteptător.”
„Pe mare se credea că e o virtute să nu vorbești decât dacă e nevoie.”

 

2. Război şi pace de Lev Tolstoi (War and Peace)

Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoism”. Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului. (sursa: Wikipedia)
Război și pace a fost publicat pentru prima dată între anii 1865-1869. Concentrându-se asupra membrilor a două familii importante, Bolkonski și Rostov, „Război și pace” folosește istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia în pragul unui conflict apocaliptic cu Franța lui Napoleon Bonaparte. Evenimentele împing repede personajele centrale spre confruntarea inevitabilă. Nici un alt scriitor nu se compară cu Tolstoi în amploarea viziunii epice, ce cuprinde stările sufletești prin care trec orașe întregi, mișcările armatelor, prevestirile de rău augur ce planează asupra întregii societăți.

Într-un eseu publicat în 1954, Maugham l-a considerat unul dintre cele mai bune zece romane din lume.
Tolstoi este un scriitor minunat. Niciodată anost, niciodată prost, niciodată obosit, niciodată pedant, niciodată teatral.“ – James Joyce
Război şi pace a avut o geneză agitată şi poartă amprenta creatorului sau sfâşiat fără încetare de tendinţe conflictuale. Romanul a devenit terenul de manifestare a zbuciumului interior, a cărui evoluţie, opunând mereu esenţialul artificialului, va substitui realul şi viziunea exterioară cu părerea subiectivă şi rezultatul viziunii interioare. Fidel propriilor exigenţe, Tolstoi a făcut din Război şi pace o capodoperă a literaturii universale, imprimandu-I un caracter profund uman.“ – Jean Thieulin
Lumea n-a mai cunoscut, probabil, un alt artist a cărui esenţă etern epică, homerică, să fie atât de puternică. În creaţiile lui sălăşluiesc forţă elementară a eposului, ritmul şi uniformitatea lui solemnă, prospeţimea lui aspră, pregnantă, savoarea, sănătatea lui de nezdruncinat, realismul indestructibil.“ – Thomas Mann
Citate:
”Orice reformă impusă prin violenţă nu va îndrepta răul: înţelepciunea nu are nevoie de violenţă.”
”În faţa unor fenomene istorice fără sens sau, mai curând, al căror sens ne scapă, recurgerea la fatalism este absolut necesară.”
”Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.”
”Când doi se ceartă, sunt întotdeauna vinovaţi amândoi.”
”Dacă este să admitem că viaţa omenească poate fi condusă de raţiune, atunci se nimiceşte însăşi posibilitatea vieţii.”

 

3. Martin Eden de Jack London (Martin Eden)

Jack London este pseudonimul literar al lui John Griffith Chaney (1876 – 1916), scriitor și jurnalist american.
Opera sa (care constă în special din romane) are ca subiect existența crudă, sălbatică și spiritul de revoltă și aventură, în care eroii, de o forță fizică și morală supraumană, sunt antrenați într-o luptă brutală pentru supraviețuire. În plan literar, a fost influențat de Robert Louis Stevenson, Rudyard Kipling, Joseph Conrad, iar în cel ideologic de Charles Darwin, Herbert Spencer, Karl Marx și Friedrich Nietzsche.
Cariera de pirat de stridii a lui Jack London l-a împins spre prietenii dubioase, beții crunte urmate de scandaluri pe măsura. Totuși, după fiecare chiolhan, se furișa în cabina sa de pe vas și citea cu aceeași ardoare cu care, doar cu puțin timp in urma, golea sticle întregi de whisky. Oscila între pasiunea pentru cărți și cea pentru aventură, încă își mai căuta drumul în viață.

După un chef de trei săptămâni, întrerupt de scurte perioade de trezie, Jack London a încercat să ancoreze vasul la ţărm, dar a căzut în apă, chiar după miezul nopţii, atunci când fluxul înălța valurile spumoase ale oceanului peste chei. Apa l-a luat ca pe o coajă de nucă şi l-a acoperit, imensitatea albastră apăsându-i corpul amorţit de whisky şi de frig. A descris mai târziu ce a simţit atunci. Apa era minunată, limpede şi de un albastru nemărginit. Era locul în care orice erou al mărilor ar fi dorit să-şi găsească sfârşitul. Şi-a cântat singur slujba de înmormântare, luându-şi rămas bun de la toate cele lumeşti.
După un timp, apele reci l-au trezit din aburii beţiei. Deodată, nu mai avea chef să moară. S-a dezbrăcat şi a înotat din răsputeri. Dar curenţii puternici îi erau potrivnici şi, dacă nu ar fi trecut pe acolo un pescar, ar fi murit cu siguranţă.
Acest episod din viaţa lui London este reprodus în cel mai autobiografic român al sau, Martin Eden, dar cu un alt final: eroul din carte îşi încheie socotelile cu lumea înecându-se.
Citate:
„Orice om bine trebuie să învețe latinește, dar nimeni n-are nevoie să și știe latinește.”
”Dar eu sunt eu. Și nu voi subordona gustul meu judecății unanime a omenirii.”
”Mințile înguste pot recunoaște limitările numai în ale altora.”
”Cu cît studia mai mult, cu atât descoperea că există domenii de cunoaștere încă neexplorate, iar regretul că zilele au doar douăzeci și patru de ore a devenit o nemulțumire cronică a lui.”
”Fie ca frumusețea să fie sfârșitul tău.”

 

4. Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde (The Picture of Dorian Gray)

Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (1854 – 1900), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză.
În 1884 se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) si Vyvyan (1886). Tot în 1886, Wilde are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenușa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde).
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică.
Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică. (Sursa: Wikipedia)
În momentul apariţiei (1890), Portretul lui Dorian Gray a fost un succes însoţit de un uriaş scandal. Scopul romanului, un strălucit puzzle, era să epateze minţile convenţionale prin explorarea infinitelor relaţii dintre viaţă şi artă. Analiză subtilă a societăţii victoriene târzii, dublată de o afirmare a principiilor estetismului şi a teoriei frumosului ca valoare absolută, combinând elementele gotice cu cele ale prozei franceze decadente, Portretul lui Dorian Gray este unul dintre marile romane ale lumii, care a însemnat un punct de cotitură în istoria literaturii.
Subjugat de farmecul propriului portret, pictat de prietenul său Basil Hallward, Dorian Gray face un pact faustic, vânzându-şi sufletul în schimbul frumuseţii şi tinereţii veşnice. Sub influenţa lui Lord Henry Wotton, el ajunge să ducă o viaţă dublă, dedicându-se tuturor plăcerilor interzise, dar păstrând aparenţele unei vieţi respectabile. În timp ce se afundă în această existenţă promiscuă, Dorian rămâne neatins de semnele degradării fizice şi morale, care însă încep să se ivească pe chipul său zugrăvit în tabloul lui Basil.
Romanul meu e otrăvitor, dacă vreţi, dar nu puteţi nega că este perfect, iar perfecţiunea este ceea ce căutăm noi, artiştii.“ (Oscar WILDE)

Citate:
Omul foarte bine informat – iată idealul modern. Iar mintea omului foarte bine informat este un lucru groaznic. Este asemenea unui magazin de vechituri, prăfuit şi plin de obiecte monstruoase, în care toate lucrurile au un preţ mai mare decât valoarea reală.
Femeile reprezintă triumful materiei asupra spiritului, aşa cum bărbaţii reprezintă triumful minţii asupra moralei.
Totdeauna! Iată un cuvânt spăimântător. De câte ori îl aud, mă cutremur. Le place atât de mult femeilor! Distrug orice poveste romanţioasă străduindu-se să o prelungească la infinit. De altmiteri e şi un cuvânt lipsit de înţeles.
Calea paradoxurilor este calea adevărului. Pentru a testa realitatea, trebuie să o vedem mergând pe sârmă. Când adevărurile devin acrobaţi, atunci le putem judeca.
În ziua de azi, oamenii ştiu preţul oricărui lucru, dar nu cunosc valoarea a nimic.
Crima reprezintă pentru unii ceea ce reprezintă arta pentru noi. O metodă de a dobândi senzaţii extraordinare.
Frumuseţea simplă e cea care îţi umple ochii de lacrimi.
Avantajul sentimentelor este acela că ne duc pe căi greşite, iar avantajul ştiinţei este acela că nu ţine de sentimente.
Îmi plac zvonurile scandaloase când se referă la alţii, dar vorbele scandaloase despre mine însumi nu mă interesează de fel. Sunt cu totul lipsite de farmecul noutăţii.
Viaţa nu este guvernată de voinţă sau de intenţii. Viaţa e o chestiune de nervi, de fibre, de celule alcătuite încet, în care gândul se ascunde şi pasiunea are visele ei.

 

5. Departe de lumea dezlănţuită de Thomas Hardy (Far from the Madding Crowd)

Thomas Hardy, (1840 — 1928) a fost un scriitor și poet naturalist britanic, cunoscut pentru romanele sale „Tess” și „Departe de lumea dezlănțuită”. Evenimentele din majoritatea operelor sale se desfășoară în comitatul semi-imaginar Wessex și sunt marcate de descrieri poetice și fatalism.
Prin opera sa, caracterizată prin studiul amănunțit al caracterelor și ambianțelor, simpatie umană pentru eroi, prin viziunea fatalistă și pesimistă, se opune convenționalității epocii victoriene. (Wikipedia)
La jumătatea epocii victoriene, într-o perioadă de avânt a economiei liberale, când Anglia devenise prima putere industrială a lumii, Thomas Hardy reconstituie cu nostalgie, într-o cuprinzătoare frescă romanescă (Remedii disperate, 1871; Sub copacul pădurii, 1872; Departe de lumea dezlănţuită, 1874; Întoarcerea băştinaşului, 1878; Primarul din Casterbridge, 1886; Tess D’Urberville, 1896; Jude neştiutul, 1896) climatul spiritual al Angliei patriarhale. Poetica «romanului regional» s-a îmbogăţit, prin el, cu lirismul robust al evocării «peticului de pământ pe care au văzut lumina zilei» numărul indefinit de «generaţii» şi cu patosul stenic al confruntării cu o fatalitate absolut transcendentă în raport cu viaţa umană, în sânul unei naturi transfigurate de epifaniile luminoase ale Divinităţii.” Cornel Mihai Ionescu
În Anglia victoriană, independenta și încăpățânata Bathsheba Everdene atrage trei pretendenți foarte diferiți: Gabriel Oak, un crescător de oi, Frank Troy, un sergent nesăbuit, și William Boldwood, un burlac prosper și matur.

Bathsheba Everden moștenește ferma unchiului ei, devenind independentă din punct de vedere financiar, un lucru rar în perioada victoriană. Frumoasă și încăpățânată, ea atrage trei pretendenți foarte diferiți: Gabriel Oak, un crescător de oi, captivat de determinarea ei; Frank Troy, un sergent atrăgător și imprudent; și William Boldwood, un burlac matur și prosper. Această poveste despre pasiunile și alegerile unei femei puternice explorează natura relațiilor și a dragostei cât și capacitatea umană de a depăși greutățile prin rezistență și perseverență.

Citate:
Dragostea ei era întru totul ca a unui copil, şi deşi caldă ca vara, era proaspătă ca primăvară.
Poţi să fii tăios cu o femeie, când în această purtare ea vede iubire, sau să fii violent, fără s-o jigneşti.

 

6. Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kessey (One Flew Over the Cuckoo’s Nest)

Ken Kesey (1935-2001) a absolvit University of Oregon, urmând ulterior şi cursurile Stanford University. Participarea, ca voluntar, în cadrul unor experimente cu LSD organizate de guvern, precum şi o scurtă perioada în care a lucrat într-un ospiciu îl vor influenţa puternic în scrierea romanului Zbor deasupra unui cuib de cuci (1962), devenit un clasic al contraculturii americane.
Ken Kesey a mai publicat romanele Uneori un gînd ascuns (1964), Caverne (1989, sub pseudonimul O.U. Levon, scris în colaborare cu studenţii săi de la University of Oregon), Cântecul matelotului (1992), Ultima rundă (1994, scris împreună cu Ken Babbs), cartea-colaj Licitaţia din garajul lui Kesey (1973), un volum de eseuri, poezie, proză, autobiografie intitulat Demon Box (1986) şi două cărţi pentru copii.
Zbor deasupra unui cuib de cuci, romanul care a lăsat urme de neşters în literatură contemporană, este povestea zguduitoare a pacienţilor dintr-un ospiciu condus cu mînă de fier de sora-şefa Ratched, adeptă unor metode de tratament barbare, precum electroşocurile şi lobotomia. Singurul care i se opune este scandalagiul Randle Patrick McMurphy, simbolul revoltei împotriva autorităţii tiranice. Prin ochii altui pacient, şeful Bromden, un indian uriaş, asistăm la încleştarea dintre cei doi, care capătă proporţii aproape mitologice.

Zbor deasupra unui cuib de cuci a dat titlul unei celebre ecranizari în anul 1975, în regia lui Miloš Forman, avându-i în distribuție pe Jack Nicholson, Michael Berryman, Peter Brocco și Louise Fletcher. Pelicula a primit 5 premii Oscar, 6 premii BAFTA şi numeroase alte distincţii la festivalurile de film naţionale şi internaţionale.
Zbor deasupra unui cuib de cuci a fost pusă în scenă, având premiera în anul 1984, de Teatrul Național București cu o distribuție de excepție: Șeful Bromdem – Florin Piersic, Randle Patrick McMurphy – Costel Constantin, Billy Bittit – Claudiu Bleonț, Sora Ratched – Olga Delia Mateescu, Sora Flynn – Magdalena Cernat, Sandy – Cezara Dafinescu. Am avut marea șansă să văd această piesă excepțional jucată de acești mari actori.
Citate:
Asta-i regula jocului nostru. Bineînţeles că ea câştigă întotdeauna, prietene, fără excepţie. Ea una-i impenetrabilă, dar cu timpul, care lucrează în avantajul ei, reuşeşte să intre în sufletul fiecăruia din noi. De aceea prin spital e socotită o infirmieră de frunte şi i se acordă atâta autoritate; e meşteră în a ispiti libidoul nostru tremurător să scoată capul la lumină.
Trebuie să râzi de lucrurile care te dor ca să nu pierzi cumpăna dreaptă, ca să nu laşi lumea să te scoată de-a binelea din minţi.
Pentru a preţui strălucirea soarelui trebuie să ieşi afară şi să te avânţi către cer; în caz contrar, nu eşti decât o şopârlă stând nemişcată sub razele soarelui.
Nu-i conduci pe oameni indicându-le şi spunându-le unde să meargă. Conduci mergând în acel loc cu un scop.

 

7. Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz (Quo Vadis)

Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz de Oszyk (1846 – 1916) a fost un romancier și nuvelist polonez, unul dintre cei mai mari prozatori polonezi, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1905.
În timpul celui mai dramatic moment al istoriei Imperiului roman – prigonirea creştinilor şi incendierea Romei – o emoţionantă poveste de dragoste se naşte între o sclavă creştină şi un general roman, care din iubire pentru frumoasa fată se converteşte la noua religie. Sienkiewicz reuşeşte astfel să pună faţă în faţă opulenţa decadentă a aristocraţiei romane şi forţa spirituală a creştinismului, romanul având ca subtext subjugarea politică a Poloniei de către Rusia.
Quo Vadis redă persecuţiile suferite de creştini în perioada lui Nero, opunând tumultului istoriei o tulburătoare poveste de dragoste.
Acţiunea din Quo Vadis se petrece în cadrul cetăţii Romei, iar titlul, devenit simbolic, este inspirat din întrebarea Sfântului Petru către Iisus Hristos, pe care-l întâlneşte când pleacă din Roma: „Quo vadis, Domine?“ („Unde mergi, Doamne?“). O îmbinare de ficţiune şi adevăr istoric, romanul are la bază scrierea apocrifă „Faptele lui Petru“. Firul narativ, condus cu măiestrie de Sienkiewicz, urmăreşte iubirea dintre ofiţerul Marcus Vinicius şi tânăra creştină Ligia. Structurat pe mai multe planuri narative, Quo Vadis foloseşte dragostea tumultuoasă dintre cei doi tineri – la sfatul apostolului Petru, Ligia îl va accepta pe Vinicius doar după ce acesta va deveni şi el creştin – pentru a reliefa conflictele umane şi religioase dintr-o lume scindată de diferenţe.
O puternică încărcătură o are şi Nero, personaj care capătă la Sienkiewicz proporţii înfricoşătoare, pe fundalul Romei în flăcări, unde creştinii sunt prigoniţi. Memorabile sunt scenele crude cu creştini ucişi în public, sfâşiaţi de lei în arenă, sub ochii încântaţi ai spectatorilor. Cercul se închide cu o întâmplare emblematică: Ursus, apărătorul credincios al Ligiei, ucide cu mâinile goale, în arenă, un taur, iar mulţimea îi cere lui Nero să se îndure de creştini.
Motivaţia Juriului Nobel, care i-a acordat înalta distincţie lui Sienkiewicz în 1905 a inclus „meritele excepţionale ca scriitor epic“. Scriitorul polonez, născut la 5 mai 1846 şi decedat la 15 noiembrie 1916, a fost cunoscut şi ca nuvelist, fiind considerat unul dintre cei mai mari prozatori polonezi ai tuturor timpurilor. Destinul său a fost marcat de frământările istoriei – şi-a pierdut fratele, în 1871, în războiul franco-prusac. Fascinat de romanele istorice şi de portretele cavalerilor, Sienkiewicz nu este un elev model. Ca student, schimbă Facultatea de Drept cu cea de Medicină, pentru ca, în cele din urmă, să-şi încheie studiile la Filologie. Ca jurnalist, colaborează la „Gazeta Polska“. (Sursa: cartile-adevarul.com)

Citate:
Minciuna pluteşte pe deasupra adevărului ca uleiul la suprafaţa apei.
A iubi nu e de-ajuns; trebuie să ştii să iubeşti şi să arăţi altuia în ce chip să iubească. Plebea şi dobitoacele chiar simt numai plăcere, dar omul adevărat se deosebeşte de ele tocmai prin marea dibăcie a schimbării acestei plăceri într-o artă plină de nobleţe care să poată fi socotită un dar divin; de aceea, ea îndestulează nu numai trupul, dar şi sufletul.
Atunci când te afli printre nebuni, devii şi tu nebun, ba mai mult, găseşti că nebunia asta are puţin farmec.
Nu-i moartea în faţa voastră, ci viaţa! Nu chinurile, ci bucuriile nemăsurate! Nu lacrimi şi suspine, ci cântări! Nu robie, ci libertate.
Fericirea este întotdeauna acolo unde o găseşte omul.
Lumea se bazează pe şarlatanie, iar viaţa este o iluzie. Şi sufletul este tot o iluzie. Trebuie doar să te pricepi a deosebi iluziile plăcute de cele neplăcute.
Oamenii n-au cunoscut până acuma un zeu pe care să-l poată iubi, de aceea nu s-au iubit nici între ei şi de aici a izvorât nenorocirea lor, căci, aşa cum lumina vine de la soare, tot aşa şi fericirea izvorăşte din iubire.
Cândva mi-am spus că nu merită să te gândeşti la moarte, căci moartea se gândeşte la noi şi fără ajutorul nostru.

 

8. Fraţii Karamazov de Fiodor Dostoievski (The Brothers Karamazov)

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821 – 1881) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având un efect profund asupra literaturii, filozofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsăIdiotulFrații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană. În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și pentru activitatea de jurnalist. (Sursa: Wikipedia)
Fraţii Karamazov, ultimul şi cel mai complex roman al lui Dostoievski şi în acelaşi timp o chintesenţă a experienţei sale de viaţă, este povestea a patru fraţi şi a unui paricid. Fiecare dintre cei patru întruchipează o ipostază fundamentală a individului: Dmitri, cel mai în vârstă, reprezintă senzualitatea pătimaşă; Ivan este intelectualul, raţiunea; Aleksei (Alioşa), protagonistul romanului, e un simbol al trăirii spirituale şi al apropierii de Dumnezeu; iar Smerdeakov, cel de-al patrulea fiu, nelegitim, este slujitorul tatălui sau şi dedicat sofismului, ceea ce îl va duce în final la sinucidere. Moartea neaşteptată a tatălui, moşierul Feodor Pavlovici Karamazov – zgârcit, amoral, desfrânat – aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru fraţi, deoarece fiecare dintre ei are motive întemeiate pentru a-i dori dispariţia, şi da naştere la numeroase teorii, culminând cu un proces. În cele din urmă, soarta se dovedeşte potrivnică şi forţele destinului îi doboară pe Karamazovi, în vieţile lor împletindu-se tragedia, spaimele, atrocităţile, ura şi obsesiile.

Citate:
Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu.
Acolo unde mintea vede numai ruşine, inima descoperă frumosul!
Dacă diavolul nu există şi este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea lui.
Viaţa ne-a putut despărţi, dar amintirea timpului când ne-am cunoscut va stărui.
Nu ştiu cum se face, dar am constatat că cu cât urăsc mai mult indivizii luaţi în parte, cu atât dragostea mea pentru umanitate în general e mai fierbinte…
Se compară, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor sălbatice; comparaţia este jignitoare pentru acestea din urmă.
Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti.
Egalitatea stă mai înainte de toate în demnitatea morală a oamenilor.
Oamenii au fost făcuţi ca să fie fericiţi, şi numai acela care se simte pe deplin fericit este într-adevăr vrednic să-şi spună: „Am îndeplinit porunca lui Dumnezeu pe acest pământ.” Dreptcredincioşii, sfinţii, mucenicii au fost cu toţii fericiţi.

 

9. Papillon de Henri Charrière  (Papillon)

Henri Charrière (1906 – 1973) a fost un criminal, condamnat pe nedrept, cunoscut pentru scrierea memoriilor sale despre timpul petrecut în colonia penală din Guiana Franceză în romanul Papillon. Henri Charrière a fost condamnat la închisoare pe viață pentru asasinarea unui proxenet, Roland Legrand, la data de 26 martie 1930.
Atingând dimensiuni homerice, epopeea lui Papillon se întinde pe parcursul a 13 ani, din 1931 până în 1944, însumând unsprezece evadări în condiţii dintre cele mai spectaculoase şi mii de kilometri străbătuţi pe uscat sau pe apă. Nenumărate episoade senzaţionale, zeci de fizionomii morale se succed în desfăşurarea acestei cărţi uluitoare, pe care memoria autorului o construieşte cu o extraordinară precizie şi forţă de evocare.
Roman autobiografic, Papillon este povestea fascinantă a unui condamnat la închisoare pe viaţă pentru săvârşirea unui omor. Autorul, HENRI CHARRIERE, numit Papillon după formă tatuajului ce-l purta pe piept, este arestat în 1931, acuzat de uciderea unui gangster, Roland Legrand. Deşi neagă cu vehemenţă acest lucru, apărându-se cu înverşunare, justiţia franceză îl condamnă la închisoare pe viaţă, trimiţându-l pe insula Diavolului, într-o închisoare faimoasa pentru duritatea ei din Guiana Franceză. Complexitatea personajului, puternic marcat de gândurile ce îl copleşeau inevitabil, este dată de încercările acestuia de a evada, de a-şi redobândi privilegiile unei vieţi fără constrângeri.
În detenţie, prietenii se leagă, la fel apar certuri şi se ivesc invidii. Climatul sordid din interiorul închisorii şi mai ales forţarea la tăcere şi singurătate îl determina pe eroul cărţii să imagineze planuri de evadare din cele mai năstruşnice.
Libertatea îl obsedează, dar va avea şansă să se bucure de ea?
După ce pe parcursul volumului unu a făurit multiple planuri de evadare, acum Papillon este sigur că a găsit metodă perfectă pentru a scăpa din închisoare. Ziua decisivă este aproape. O simte, o aşteaptă cu însufleţirea unuia ce se pregătea să renască. Pericolul se păstrează, iar şansa de a reuşi nu este certă.
După ultima evadare, ajunge în cele din urmă, în Venezuela unde, până la eliberare, va fi supus unor noi şi noi încercări.
Dar ce se va întâmpla atunci când lanţurile vor cădea, când se va trezi dintr-odată singur în libertate? Va şti să o păstreze, să o protejeze, şi să se bucure de ea?
Dar, ceea ce pare a fi atingerea unei ţinte mult dorite se transformă în continuarea unui drum încă lung şi presărat cu numeroase obstacole.

Fragmente din roman:
„Cei doi supraveghetori care au fost de faţă la toată scena nu sunt destul de înfipţi ca să ne atace. Sună alarma după întăriri. Ele sosesc de peste tot, şi loviturile de baston cad peste noi dese ca grindină. Noroc că îmi pierd repede cunoştinţă, aşa că nu mai simt loviturile.
Mă trezesc două etaje mai jos, gol puşcă, într-o carceră şiroind de apă. Îmi revin încet. Trec cu mâna peste trupul îndurerat. Am pe puţin douăsprezece până la cincisprezece cucuie. Cât o fi ceasul, habar nu am. Aici nu există nici noapte, nici zi, nicio lumină. Aud nişte bătăi în zid, vin de departe.
Toc, toc, toc, toc, toc, toc. Bătăile astea sunt soneria „telefonului”. Dacă vreau să primesc comunicarea, trebuie să bat la rândul meu de două ori în zid. Să bat, dar cu ce? În întuneric nu zăresc nimic cu care aş putea să o fac. Cu pumnii e imposibil, loviturile lor nu se transmit destul de departe. Mă apropii de locul unde presupun că ar fi uşa, căci e mai puţin întuneric. Mă lovesc de zăbrelele pe care nu le văzusem. Carcera asta, după cât îmi dau seama pe pipăite, e închisă de o uşa aflată la peste un metru de mine, şi la care mă împiedică să ajung un grilaj, cel pe care îl ating. Astfel, când intră cineva la un deţinut primejdios, acesta nu îl poate atinge, căci este într-o cuşcă. Poţi să îi vorbeşti, să-I uzi, să-i arunci mâncare şi să-I înjuri fără niciun pericol. Dar are şi un avantaj, nu poţi să-I baţi fără să te expui primejdiei, deoarece, ca să îl loveşti, trebuie să deschizi grilajul.
Ciocăniturile se repetă din timp în timp. Cine m-o fi chemând? Ar merită să-i răspund individului, căci riscă mult dacă e prins. Tot umblând, era să vin în bot. Am călcat pe ceva tare şi rotund. Pipăi, e o lingură de Iemn. O apuc iute şi mă pregătesc să-i răspund.”
„Prietenul meu Matthieu Carbonieri a primit ieri o lovitură de cuţit drept în inima. Omorul asta o să dezlănţuie o serie de alte omoruri. Se afla la spălător, gol puşcă, şi tocmai se spăla, era plin de săpun pe obraz când s-a ales cu lovitură asta de cuţit. Cel care face dus obişnuieşte să-şi deschidă şişul şi să-l vâre sub ţoale, că să-l poată apuca iute dacă se apropie brusc careva, bănuit că i-ar fi duşman. L-a costat viată că n-a procedat aşa. Cel care l-a omorât pe prietenul meu e un armean, peşte de când se ştie.
Cu învoirea comandantului şi ajutat de un ocnaş, l-am coborât chiar eu pe prietenul meu până la chei. E greu, şi pe când coboram pantă a trebuit să mă odihnesc în trei rânduri. Am pus să-i lege de picioare un pietroi zdravăn, cu o sârmă în loc de frânghie. În felul asta, rechinii n-o să o poată tăia, şi se va scufundă în adâncul marii fără să-l devoreze.
Sună clopotul şi ajungem pe chei. E şase după-masă. Soarele asfinteste la orizont. Ne urcăm în barcă. În lada aia faimoasa, care le slujeşte la toţi, cu capacul dat deoparte, Matthieu îşi doarme somnul de veci. Pentru el s-a terminat.
„Înainte! Trage!”, spune caraliul de la bară. În mai puţin de zece minute ajungem la curentul ce ia naştere în canalul dintre Royale şi Saint-Joseph. Şi atunci, brusc, simt cum mi se strânge beregată. Zeci de aripioare de rechinl se ridică în apă, rotindu-se cu repeziciune pe o întindere mică, de nici patru sute de metri.”

 

10. Aventurile lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle (The Adventures of Sherlock Holmes)

Sir Arthur Conan Doyle (1859 – 1930) a fost un romancier britanic, celebru pentru a-l fi creat pe Sherlock Holmes – primul detectiv care apare într-o serie de romane polițiste. În afara acestora, Sir Arthur Conan Doyle a fost autorul a numeroase povestiri știintifico-fantastice, romane istorice, piese de teatru, romane de dragoste, poezie și texte inspirate direct din realitate (non-fiction).
Conan Doyle a scris patru romane și cincizeci și șase de povestiri sau nuvele în care apare creația sa literară. Aproape toate sunt povestite de Doctorul John H. Watson, prietenul și biograful lui Holmes, cu excepția notabilă a două dintre ele, narate de însuși Sherlock Holmes și alte două, scrise la persoana a treia.
Fantasticul „consultant detectiv” al Londrei, Holmes este cunoscut pentru raționamentul logic, abilitățile sale de deghizare, și utilizarea abilităților sale criminalistice pentru a rezolva cazurile grele. Sherlock Holmes este probabil cel mai faimos detectiv fictiv și, desigur, unul dintre cele mai cunoscute și universal recunoscute personaje literare.
Acest personaj literar a devenit atât de faimos de-a lungul timpului încât a devenit probabil cel mai jucat personaj de către cei mai mulți actori. În același timp, conform unei estimări făcută de ziarul The Times, după 1964 vânzările în întreaga lume a povestirilor cu Sherlock Holmes au trecut pe locul doi, după Biblie, care este de departe cea mai vândută carte a tuturor timpurilor. (Sursa: Wikipedia)

Citate:
Simt nevoia să îmi stimulez intelectul. Iată şi motivul pentru care am ales profesia de detectiv.
Dintre toate fantomele, umbrele vechilor iubiri sunt cele mai dureroase.
Nu este nimic mai înşelător decât un fapt evident.
Unele fapte trebuie să fie suprimate, sau cel puţin trebuie respectat un simţ just al proporţiilor la tratarea lor.
S-ar putea ca tu însuţi să nu fii luminos dar să fii un conducător pentru lumină. Unii oameni, fără să fie genii, au o putere remarcabilă de a stimula geniul în alţii.
Dintr-o picătură de apă, un logician trebuie să deducă posibilitatea existenţei Oceanului Atlantic sau a Cascadei Niagara, fără să le fi văzut şi fără să fi auzit de nici una dintre ele.
Greşeala imensă – de a trage concluzii fără a avea informaţia necesară.
Mediocritatea nu cunoaşte nimic mai presus de ea însăşi, însă talentul recunoaşte instantaneu geniul.
Când ai eliminat imposibilul, tot ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul.

 

Surse informații: Wikipediasurse.citatepedia.ro, elefant.ro, libris.ro

 

Vă recomandăm și:

Top 10 cărți clasice memorabile

Top 8 cărți clasice care ne-au încântat, scrise de femei

Top 10 cărți care mi-au înflăcărat imaginația în copilărie și adolescență

Top 10 cărți care m-au captivat în adolescență

Top 10 cărți care mi-au îmbogățit copilăria și adolescența

Top 10 eroine remarcabile din cărțile historical-romance

Top 10 cupluri romantice din cărțile historical

Top 10 cupluri romantice din cărțile contemporane

Top 10 cupluri romantice din cărțile fantasy

Top 10 cupluri memorabile din cărțile young adult

Top 10 eroi romantici din cărțile contemporane

Top 10 cărți romantice care m-au emoționat până la lacrimi

Top 10 cupluri romantice contemporane care au beneficiat de miracolul celei de-a doua șanse după ce s-au despărțit

Top 10 cărți romantice contemporane în care un băiat rău se îndrăgostește de o fată cuminte

Top 10 cărți romantice contemporane cu mult umor

Top 10 cărți historical-romance cu mult umor

Top 10 cărți romantic-erotice contemporane 

Top 10 cărți romantic-erotice historical

Top 10 cărți romantic-suspans contemporane

 

 

 

 

 

 

 

About Author

22 de comentarii

  1. Un articol foarte frumos! Dintre toate aceste carti, eu am citit doar 2: Portretul lui Dorian Gray (o carte superba pe care plănuiesc să o recitesc) si Frații Karamazov ( nu prea mi-a plăcut, plina de metafore de neînțeles pentru mine, o voi reciti cândva, dar nu acum).

  2. Din cele mentionate am citit doar trei, iar Qua vadis mi-a rămas în suflet, pentru mine ocupă un loc special.

  3. Superbe cărți! 3,6,9 nu le-am citit, iar celelalte cred că au trecut mai mult de 15 ani de când le-am lecturat. Nu ar strica să le reiau, să văd cum le percep acum. Felicitări! Cred că e ceva de muncă la topurile astea minunate.

  4. Balan Daniela on

    ce de minunatii ! pentru mine cartile astea sunt geniale si ar trebui citite de orice cititor adevarat ! la cateva am vazut si ecranizarile si sunt superbe ! felicitari pentru acest top de top !

  5. Felicitari, un top extraordinar! Imi face mare placere să-l citesc și să-mi reamintesc despre aceste cărți care pot spune efectiv că m-au îmbogățit emoțional și sufleteste. 3, 4, 8 si 9 nu le-am citit, dar am vazut ecranizarile. De altfel, la toate titlurile din top am vazut filmele, sunt ecranizari de exceptie, care se ridica la inaltimea cartilor.

    • Eu îţi recomand să le citeşti şi pe acelea, chiar dacă ai văzut filmul. Ca de obicei, cartea bate filmul, deşi ecranizările au fost, într-adevăr, de excepţie!

  6. Ce listă frumoasă! Cărți una și una! Pe toate le-am citit în urmă cu mulți ani. Cel mai mult mi-au plăcut Portretul lui Dorian Gray și Aventurile lui Sherlock Holmes.

  7. Mariam Oana on

    Cărți numai una și una! Hemingway și Portretul lui Dorian Gray sunt favoriții mei din toate timpurile.

Lasă un răspuns