Wolf Hollow de Lauren Wolk, Editura Arthur, Colecția Violet History – recenzie

Editura Arthur

Colecția Violet History

Data apariției: septembrie 2020

Variante coperți: hardcover; Paperback brosat

Traducere din limba engleză de Alina Popescu

Wolf Hollow Series:

1. Wolf Hollow – Wolf Hollow – 2016
2. My Own Lightning – 2022

Lauren Wolk este o scriitoare americană. În 1981 a absolvit Universitatea Brown, iar în 1982 s‑a căsătorit cu fostul ei coleg Richard. Împreună au doi copii, amândoi muzicieni. Romancieră și poetă, Wolk este de asemenea artist vizual și director asociat la Centrul Cultural din Cape Cod.

Wolf Hollow a primit în 2017 prestigioasa distincție Newbery Honor, este bestseller New York Times și e considerată cartea anului în numeroase clasamente dedicate cărților pentru copii.

”La doisprezece ani am învăţat să mint.
Nu mă refer la micile gogoşi pe care le toarnă orice copil. Vorbesc despre minciuni adevărate, născute din temeri cât se poate de reale – lucruri pe care le‑am spus şi le‑am făcut, care m‑au smuls dintr‑o viaţă atât de familiară şi m‑au aruncat într‑o cu totul alta.
Era în toamna lui 1943, când viaţa mea, până atunci liniştită, a fost înghiţită de un adevărat vârtej, şi nu doar din pricina războiului care aruncase lumea într‑o încăierare zgomotoasă, ci și din pricina fetei cu inimă de piatră care, sosind într‑o bună zi pe dealurile noastre, a schimbat totul.
Uneori, eram atât de derutată, că mă simţeam precum o morişcă de hârtie care se roteşte cu şuierături şi huruituri, dar am ştiut mereu, chiar în toiul acelor vremuri tulburi, că soluţia nu este să mă ascund în hambar cu un măr şi o carte şi să las evenimentele să se precipite în lipsa mea. Nu se cădea să împlinesc doisprezece ani fără să arăt că exist, adică să‑mi câştig un loc al meu, un strop de autoritate, posibilitatea să ajung şi eu, într‑o zi, cineva.
Dar lucrurile erau mai complicate de atât.
În anul acela am înţeles un lucru: cuvintele şi faptele mele contează.
Atât de mult, uneori, încât mă îndoiam sincer că‑mi doresc o asemenea povară.
Totuşi, am acceptat‑o. Şi am dus‑o cum m‑au ţinut puterile.”

„Mama s-a aplecat ușor, ca să mă privească drept în ochi.

– Ce-mi ascunzi? m-a întrebat, nu enervată, ci foarte serioasă.

I-am susținut și eu privirea.

– Mi-e teamă.

Nu știu de unde-a venit răspunsul acela. A venit pur și simplu. Și era adevărat.

– De ce? a zis ea, îndreptându-se.

– De toate, am zis, ridicând din umeri. De Betty. De dispariția ei. De dispariția lui Toby. De ce-a zis mătușa Lily, că Toby a luat-o prizonieră pe Betty. De faptul că o să vină poliția. În viața mea n-am văzut polițișți.

Și m-a apucat plânsul.

Plângeam, și mă miram de asta mai mult chiar decât mama, care s-a aplecat iar, m-a luat în brațe și a încercat să mă liniștească, șoptindu-mi la ureche.

– Gata, Annabelle, gata, nu-i nimic. Se rezolvă toate, ai să vezi.

Exact asta îi spusesem și eu lui Toby, chit că poate nu eram convinsă. Poate mama era. Dar, în decursul ultimelor săptămâni, aflasem că nu e de ajuns să crezi că să fie adevărat. Mi-am șters ochii și mi-am pus pălăria.

– Nu știu ce m-a apucat, i-am zis. Nu mi-e chiar așa de frică. Doar că tare aș vrea s-o găsească odată pe Betty și lucrurile să revină la normal.

– Și eu, mi-a zâmbit mama. Haide, fugi să arunci o privire, dar nu uita ce ți-am spus.

Apoi s-a întors la treburile ei.

– Ce-ai zice dacă te-aș ruga să faci niște prăjitură cu nucă?

Aveam niște nuci prin apropiere și strânsesem destule pentru nevoile casei, însă nucile erau scumpe și le țineam mai ales pentru sărbători.

– Aș zice, a răspuns ea, luând sucitorul, că sunt șanse mari să facem cât de curând.

– Nu uita să suni din clopoțel când se întorc.

Și-am ieșit pe ușă, am ocolit casa, am luat fața de pernă și, cu ea pe umăr, simțindu-mă oarecum ca o mică vagaboandă, mi-am continuat drumul printre copaci, traversând coasta împădurită de la poalele hambarului ca să ajung la ușa din spate și să intru, ca și mai înainte, nevăzută de pe alee ori din casă.

Caii s-au uitat la mine, sperând că le pică vreun măr, dar, cum am traversat pășunea fără să le dau atenție, după numai o clipă și-au văzut iar de păscut.

– Tot eu, am strigat, urcând scara de lemn.

De data asta, Toby a ieșit din ascunzătoare să mă întâmpine.

– Nu te așteptam așa de curând.

– V-am mai adus ceva de mâncare. Când vine lumea din căutări va trebui să plec și eu, și nu știu când o să mai pot trece pe-aici.

Mi-am golit buzunarele, scoțând pâinea și supa. I-am întins lingura, zicând:

– Prânzul.”